PASTELURI, ediția 1923

Un Dumnezeu al cărții mi-a scos în cale, zilele trecute, o cărțulie de buzunar de-o valoare inestimabilă: PASTELURI, de Vasile Alecsandri.

Aceasta a fost editată și tipărită, în București, la Editura CVLTVRA NAȚIONALĂ, în anul de grație 1923, făcând parte din celebra colecție …CARTEA CEA BUNĂ.Prefața acestei bijuterii literare, numită INTRODUCERE, este semnată de celebrul filolog și lingvist, istoric literar, pedagog, cronicar muzical și teatral, publicist și academician român, Sextil Pușcariu. Este, în fapt, o prezentare esențializată a omului, politicianului și, desigur, a poetului Vasile Alecsandri a cărui creație, iată, străbate răstimpul. O creație lirică tradiționalistă, care a contribuit, prin substanța ei, la autohtonizarea și naționalizarea spiritului românesc, la descifrarea fundamentelor perene ale românismului, a specificului spiritualității românești în orchestra spiritelor lumii. În studiul „Dimensiunea românească a existenței”, Mircea Vulcănescu spunea că,

în cazul în care „există o Românie – și ea există! – atunci trebuie să existe și omul românesc! Acest om românesc este purtătorul uman, viu, ale însemnelor neamului românesc.” Tocmai despre acest autohtonism românesc, teoretizat ceva mai târziu de Nicolae Iorga și Constantin Rădulescu- Motru, se discută în prefața cărții sus amintite, după ce Sextil Pușcariu trece în revistă zbuciumul generației politice a lui Alecsandri, colaborările sale la revistele lui Kogălniceanu, dragostea și lupta sa înflăcărată pentru Neamul Românesc, pentru Unirea Principatelor Române. Spune Sextil Pușcariu în introducere: „Pe cât de mult îl pasionà politicà mare a neamului, pe atât de puțin îl atrăgeau luptele mărunte ale politicei de partid. Demagogia nelipsită în hărțuielile politicei militante, răscolirea de patimi mărunte, cu ambiții deșarte și vână- toarea de situații, îl desgustau; Parlamentul însuși i se părea o Moară de vânt care macină în pustiu, fără grăunțe. De aceea, funcția de deputat, pe care o primi, mai mult la insistența prietenilor, nu îl atrăgea; de câte ori puteà, refuzà să primească însărcinări politice. Numai misiunile diplomatice în streinătate se potriveau cu firea sa aristocratică și cu preferințele sale de-a aveà contact cu o societate aleasă și spirituală.” Sextil Pușcariu ne spune, în rândurile sale introductive, despre tihna și satisfacția spirituală pe care le simțea Poetul „în singurătatea moșiei sale de la Mircești, unde se putea ocupa exclusiv de literatură.” De altfel, această cărțulie minunată, apărută cu aproape un secol în urmă, conține și o valoroasă fotografie care reprezintă Camera de lucru a poetului de la Mircești. „Acum când ideile pentru care luptase erau ajunse, când țăranul român era desrobit în Principatele Unite, poetul retras de zgomotul luptelor zilnice și trăind în idilica singurătate de la țară, își adâncește subiectele.”

Dar „Bardul de la Mircești” nu a fost, prin definiție, un singuratic. Dimpotrivă, având trăiri lăuntrice destul de vibrante, el își consuma acolo clipe efervescente, hrănindu-se cu amintirile și amorurile din frageda-i junețe. „Care putea fi îndemnul de a scrie în singurătatea sa de la Mircești”?, se întreabă strălucitul cărturar. Și tot el răspunde: „O viață sufletească intensă nu putea duce în izolarea sa: abia din când în când un portret sau un nume dacă-i deșteaptă amintiri din vremea pasionatului său amor din tinerețe. Din lumea cugetării, din experiența vieții puteau picura reflexiile, meditațiile, filosofia singuraticului. Dar Vasile Alecsandri nu era o fire meditativă, pentru el ideea morții nu era un isvor de probleme neliniștitoare, căci filosofia sa era simplă: Păcat, zău, de cine moare Și ferice de cei vii.”

Vasile Alecsandri a găsit la Mircești toate impulsurile sale de inspirație, avându-se în vedere faptul că, aici, el a plăsmuit cele mai frumoase poezii. Frumusețile naturii, fiorul patriei sale, luminile vieții simple țărănești, ca și atmosfera de moralitate și de dumnezeire a satului românesc, toate acestea au fost cântate în pastelurile celui care, în copilărie, făcea cele mai mari năzdrăvănii, pentru care mai tot timpul era pedepsit Vasile, camaradul său de zbengu- ială, de arșice și de înălțatul zmeielor, așa cum el însuși a scris, năpădit de nostalgie, în celebra povestire „Vasile Porojan”: „Adio nepăsare a copilăriei!, adio, libertate!, adio, fericire! Ce-o fi pățit tovarășul meu sub lopata brutarului, nu știu, dar cât pentru mine, îmi aduc aminte că, lipsit de Porojan, îmi părea că eram o ființă fără umbră.” Proiecția țăranului român, în poeziile sale, este una idilică, ultraromantică, precum tablourile pictorilor clasici, așa cum scrie în acest „chapeau” al „Cărții celei bune” necunoscutul S. P., acesta ilustrându-și punctul de vedere cu un vers celebru alecsandrian: „Sfânta muncă de la țară, izvor sacru de rodire.” Versurile sale sunt niște „culori pline și străvezii de uleiu”, iar simplicitatea e „măreția tabloului.” Luceferi, gândăcei, cocostârci, „șopârla de smarald”, cântecul paserilor, ca niște „harpe îngerești”, „secerea care curmă viața grânelor”, gingășia în forma ei pură, balta, lunca, vânătorul, „Juna Rodica”, iată universul poetic, romantic și tihnit al PASTELURILOR lui Alecsandri. „Când, ca vânător, cercetează Balta… pe mal, în liniștire, un bâtlan, pășind, încet zice: Nu-i pieirea lumii…vânătorul e poet!”

  1. P. își încheie pledoaria cu plecarea în eternitate a Poetului:

„Când, în vârstă de șasezeci și nouă de ani, poetul simți, între străini, că i se apropie sfârșitul, el ceru să fie adus în țara pe care a iubit-o cu atâta foc. La Mircești, în cuibul său de fericire, se stinse la 3 septembrie 1890, deplâns de neamul întreg.” Volumul cochet și „tras printr-un inel” conține 36 de poeme, după cum urmează: „Serile de la Mircești”, Sfârșit de toamnă”, „Iarna”, „Gerul”, „Viscolul”, „Sania”, „Miezul iernii”, „La gura sobei”, „Bradul”, „Sfârșitul iernii”, „Oaspeții primăverii”, „Cucoarele”, „Noaptea”, „Dimineața”, „Tunetul”, „Floriile” „Paștile”, „Plugurile”,  „Semănătorii”, „Rodica”, „Lunca din Mircești”, „Flori de nufăr”, „Concertul în luncă”, „Vânătorul”, „Puntea”, „Balta”, „Fântâna”, „Secerișul”, „Cositul”, „Linda Raia”, „Pastel chinez”, „Toamna țesătoare”, „Iarna vine”, „Ciclonul” și „Iarna la Sinaia”. Observați cum cercul magic al acestui volum prețios se deschide miraculos cu „Serile de la Mircești”, cu începutul iernii, când „În sobă arde focul, tovarăș mângâios, / Și cadrele-aurite ce de pereți sunt prinse, / Sub palidă lumină apar misterios”, se continuă cu redeșteptarea naturii, cu sărbătorile pascale, cu semănături- le de primăvară, cu nuferii verii, concertele din luncă, secerișul și cositul, cu toamna și sfârșitul de toamnă, timp în care femeile de la țară intră în casă la țesut, mirajul liric alecsandrian închizându-se acolo unde a început, cu iarna, cu „Iarna la Sinaia”, prin nemuritoarele versuri: „Prin a negurilor sită, de cu noapte iarna cerne, / Și pe dealuri și pe câmpuri, giulgiu alb și trist așterne. / Unde-a fost verdeață dragă, unde-a fost viață cu flori, / Zace moartea înghețată, trece vifor de fiori.” Este exact ciclul vieții omului, este însăși povestea vieții, a marii noastre treceri prin viața pământeană… Amurg, moarte, renaștere, dumnezeirea vieții cu florile și bucuriile ei și, din nou, amurg, moarte, renaștere, dumnezeire… Minunăția de carte se încheie cu NOTE ALE AUTORULUI, Vasile Alecsandri simțindu-se oarecum obligat să explice cititorului, în detaliu, anumite versuri, expresii, sintagme și ziceri populare, utilizate în PASTELURILE sale, precum. „ger de stele”, „mlădiță cu șirag de mărțișori”, „în cosițe, floarea-i cântă”, „zilele Babei și nopțile vegherii”, „jungli”, „pricolici”, „strigoi”, „moroi”, „vârcolaci”, „floriile soarelui”, „a ieși cu plin înaintea unui călător” „lumânările-n floare”, „și-n sân poartă odoleană”, „holdă mândră, răsturnată prin bucăți” „Linda Raia, fiica celui de pe urmă rege arab”, „maurii din Vega” etc. De asemenea, Vasile Alecsandri își dovedește înalta cultură și erudiție, tot în aceste NOTE ALE AUTORULUI, vorbind despre creația populară și despre popor ca fiind „izvorul celor mai poetice creații, celor mai nepieritoare opere”, amintindu-i pe Homer, care a scris „Iliada și Odiseea”, dar și pe Ariosto, care a lăsat posterității epopeea „Orlando”, scoborâtoare din „legendele cavalerești, răspândite în Italia și ilustrate prin imaginația poporului iubitor de minuni (…) Poveștile noastre reprezintă o comoară atât de bogată în iscodiri ingenioase, în imagini feerice, în flori de grațioasă poezie, că de s-ar naște în România un nou Ariosto, el ar compune un poem de aceeași valoare neprețuită ca poemul lui, Orlando.”

Oameni buni, (re)citind PASTELURILE lui Alecsandri (practic, majoritatea poemelor cuprinse în această ediție rarisimă, le-am citit în copilărie), nu-mi rămâne decât să-l parafrazez pe cunoscutul critic de literatură, Eugen Negrici, care a făcut, cândva, o remarcă măgulitoare la adresa mea, atunci când am scos pe piață antologia „10 POEȚI VÂLCENI, 100 DE POEME”, carte care i-a trezit un viu interes: Mărturisesc faptul că am gustat din plin poeticitatea acestor PASTELURI, din acest volum prețios, care mi-a readus în minte vremurile în care mediul online nu-și dovedise puterea de egalizare și poezia era poezie, oferindu-ți șansa de a te bucura de splendoarea actului creator!

„Trăiască poezia și marii visători!”