Creaţia poetică reprezintă o permanentă explorare a unor forme expresive noi, filtrate prin instanţa creativă a eului liric ce impune discursului poetic o evoluţie conștientă a experimentalismului, coordonata de bază a actului artistic fiind autenticitatea. La Dragoș G. Călinescu instanţa enunţătoare urmărește ca Vocea poetului să materializeze emanaţia lingvistică al cărei obiect să se situeze dincolo de text, pentru ca lectorul să-și asimileze propria ipostază. Exersând anterior tehnica haiku-ului clasic, dar și a poeziei, în general, lirica acestuia devine inovativă prin crearea parapetismelor, denumire aleasă de poetul însuși pentru acest gen de poezie modernă ce limitează textul liric la 3 versuri cu structură liberă, dar fără rigoarea prozodiei clasice în ceea ce privește rima și cu posibilităţi de interpretare nelimitată a trăirilor, ideilor, sentimentelor, gândurilor. La prima vedere, noţiunea de para- petism se poate asocia cu termenul para- pet*, însă doar la nivel formal, delimitarea versurilor fiind invers proporţională cu multitudinea de sensuri, căci, la nivel semantic, limitele textuale sunt depășite prin expresivitatea și puterea de sugestie a limbajului artistic: Se nasc două bătăi de inimă:/ Una, atunci când te întâlnesc,/ Iar cealaltă, când te pierd din privire. (12.12.2014), Parapet fiind prima creaţie lirică de acest fel care a declanșat conceperea acestei categorii poetice. Deși are ca structură compoziţională terţina, poezia parapetului se desprinde de rigurozitatea clasică prin lipsa rimei și prin metrica va- riabilă, în timp ce lirismul acestor creaţii călinesciene are avantajul de a depăși orice limite, reale sau imaginare, așa cum parapetul nu face altceva decât să protejeze realitatea prin transpunerea ei în imaginaţia creatoare a poetului, care simte realul doar inspirând prin fiecare por oniricul universal: Toate-mi curg prin amprentele unor ochi/ Scăldaţi în curcubeul feliat/ Pe marginea genunchilor. (Horă). Realul devine totuna cu irealul simţirii pure ce palpită empiric într-o viziune artistică mai presus de orice obstacol al materialului, empaticul transfigurând fiecare vers în pelicule imagistice care creează un tot ideatic din care cititorul își poate desprinde pro- priul puzzle existenţial: Oarbe candelabre rătăcesc spre scena frunţii,/ Numărând rar și tare/ Fiecare dezamăgire, fiecare bucurie, fiecare iubire. (Ancoră).

Parapetismele dragoșcălinesciene reprezintă în poezie acele combinări de n luate câte k din matematică, doar că la nivel lingvistic fiecare cuvânt este cu atât mai important pentru context cu cât creează și mai multe sensuri în relaţionarea cu alte cuvinte, totul filtrat estetic prin simțul creativ al autorului ce multiplică percepția cititorilor: Uitarea are mâinile îngheţate,/ Ţinând ușa încuiată așez inelul pe deget/ Și păcălesc coroana morţii cu o lacrimă de gelozie. (Rege). Altfel spus, poetul-emițător urmărește formularea unui mesaj simplu, dar codificat suficient încât să motiveze imaginația lectorului pentru decodificarea diversificată a imaginii artistice, atât ca receptor unic, cât și ca receptor universal al artei cuvântului: Între doi trandafiri rodul pasiunii sufletului înlănţuit de timp/ Șoptește de fiecare dată tainice lacrimi de inspiraţie,/ Oferindu-i libertatea unei colivii deschise. (Spirală).

Cele trei versuri componente ale acestor parapetisme urmăresc să exprime un cod, un limbaj artistic ce poate fi interpretat individual, dar mai ales textual, însă într-o manieră distinctă în funcție de receptorii celui care citește, de conexiunile ce se creează la nivel expresiv, semantic sau chiar afectiv al cititorului, dincolo de viziunea poetică sau de experienţa emo- ţională a creatorului: Ating foile de carte/ Și mă zbat între două strofe muribunde/ Împletind nadele unor amintiri evadate. (Frisoane). Discursul liric se impune ca un ansamblu de semnificații ce sunt descoperite treptat, pe parcursul lecturii operei poetice dragoșcălinesciene, căci limita umanului în faţa timpului poate fi depășită doar prin inspiraţie, prin puterea creativităţii: Adierea minţii e libertatea gândului/ Și alinarea sufletului ţintuit într-o cutie fără valoare,/ Care reacţionează la cel mai neînsemnat puls. (Uman). Cosmicul și teluricul se îmbină la nivel senzitiv prin liricul comprimat aparent doar pentru a stimula creativul, pentru a declanșa un tot imaginativ din ceea ce pare nimicul numărului de versuri: Nimeni nu vrea să trăiască/ Privind cerul stropit cu benzină/ Sub urletele cocorilor orfani împietriţi de lună. (Mărgăritar).

Concretul pulsează în abstract și duce la citirea printre rânduri care devine parapetul lirismului celor trei versuri, un concret ce creează punctul de plecare, bariera lingvistică ce se vrea depășită de imaginaţia debordantă a cititorului, în așa fel încât puţinul compoziţional să devină un tot al filosofiei poetice ce surprinde realul prin încărcătura abstractă a îmbinărilor de cuvinte: Cenușa ultimei priviri nu vrea nimic din ceea ce poate să aibă,/ Într-o întoarcere a luminii în care nemurirea buzelor se lasă dusă de firul zilelor,/ Către amurgul cerului sub infinitul zbor al lăcustelor ce ard precum zeii. (Imposibil). Mentalul străbate timpul, imposibilul devine posibil prin imaginaţia creatoare, obiectualul se îmbracă spiritual, introvertitul devine extrovertit, iar căutarea filosofiei existenţiale prin intermediul creaţiei poetice animă viaţa ce devine parapetul în faţa morţii prin conexiunile incidentale dintre materie și spirit, prin bogăţia expresivă a insuficientului formal: Născut din firimiturile pământului,/ Îmi port blestemele în spate,/ Precum caravanele chipurile deșertului. (Salvare).

Spaţiul exterior poetului se interiorizează, finitul contextual devenind un infinit al viziunii artistice, intrinsecul existenţei estetice și fizice depășind concretul aparent al cognitivului prin senzorial, prin zborul ideatic al inspiraţiei aflat în căutarea nemărginirii: Stelele se ceartă într-un borcan,/ Unde sirenele își așteaptă victimele/ Să ardă în revolta valurilor. (Nade). Evadarea din mediul material în cel spiritual, din raţional în iraţional, din real în fantasmagoric, se realizează prin intermediul cuvântului, parapetul monosemantismului metamorfozându-se prin imaginaţia spontană a autorului în polisemantism, în creaţie artistică cu puternic impact percepţional asupra cititorului: Palmele mării mă strâng în braţe ca o rugăciune,/ Iar pașii plecăciunilor se opresc în poala nopţii/ Cu cenușa pumnului de ceară. (Camuflaj), unde mai presus de cuvinte, mesajul poetic este un concept sugestiv.

Prin urmare, Dragoș G. Călinescu urmărește în parapetisme ca, printr-o simbolistică protejată de un substrat poetic predominant vizual, transfigurat uneori și susţinut de auditivul sau olfactivul imaginilor artistice, mesajul liric să se desprindă de conștient, de bariera textuală și să atingă subconștientul creativ, căci dincolo de un concret aparent al simţirii, al naturalului, rătăcește abstractul universal, liricul transformând parapetul în portalul dintre raţiune și sentiment, prin intermediul cuvântului ca material al creaţiei: Las răstimpul să ardă gândurile cititorilor în pas de herghelii/ Pe înalta culme a răbdării și a întrebărilor nescrise/ Precum o cruce ruginită sub vorbele timpului. (Arcuş).