Un om complex, dar foarte bogat, echipat cu cizme amerindiene, costum submersibil și pălărie de paie respectabile sub formă de cuib de potârniche pătrunde cu un perforator pneumatic și geamantan de imitaţie. În cea mai mare librărie din orașul de la parter e mai multă liniște decât în autogara de la mijloc. Trecătorii nu cumpără nimic, iar ceilalţi nu trec. Pe la rafturile cărţilor groase culorile de pe cotoare îţi agaţă privirea și sunt prea luminate cu neoane profesioniste. Preţurile sunt simple cu treisprezece zerouri, ceea ce poartă ghinion. Așa că în librărie sunt doi spre trei admiratori de artă livrească.

Bărbatul cu înfăţișare complexă de vechil rătăcește asudat printre rafturi cu mânile legate la spate și pălăria fixată pe ceafă. Analizează insistent fără să atingă mai ales cărţile de artă. Ceea ce vede îi place. Până la urmă se oprește. Vocea vânzătoarei e prudentă, dar lină, cu expresii amabile:

  • Cu ceva am putea să vă ajutăm, zice doamna de la casa de marcat coborând la nivelul solului. (Lustra cu două neoane pârjolite pe care tocmai le înlocuise nu e destul de rezistentă, iar doamna nu avea experienţă pentru săritura în adâcime. Oricum nu se lovise în cădere, fractura de claviculă o avea din naștere. Era mama unui copil).

Vânzătoarea își dă seama grabnic de cultura bărbatului complex, dar rotund. Se plimbă molcom pe lîngă rafturi, complet surprins de mulţimea titlurilor, de aerul grandios în stil art déco al unor volume și de varietatea culorilor aţâţătoare. Bărbatul complex, dar foarte bogat mormăie reglându-și intensitatea vocii, cum că are o casă nouă, după care adaugă banal:

  • Mă rog, nu am o vilă, ci așa, un fel de palat, dar mai mare. Are și biblioteci, iar camerele sunt aproape văruite. Tavanele sunt cam sus și acolo n-au ajuns încă zugravii. Dar în curând. Am și optsprezece băi. Ele sunt mobilate. O mobilă de calitate n-o găsești în secolul nostru.
  • Să știţi că ţinem și scaune stil Ludovic al XIV-lea. Depozitul e prea încăpător și volumele au permis implantarea mobilei antice. Poate v-ar interesa cada împăratului Nero. N-a ars complet în incendiul acela.
  • Paișpe biblioteci nu e mare Nu că ar fi presant, dar dacă tot sunt în zonă (cobor rar la parter), m-am gândit: hai să le umplu cu ceva.

Omul e hotărât, iar vânzătoarea e încântată. Înfăţișarea unor rafturi goale de bibliotecă ce se cer neapărat a fi umplute cu ceva e splendidă; întocmai ardeilor umpluţi, sacilor cu sfeclarze din piaţa Matache și ca știuca umplută când e proaspătă și nu are ceapă.

  • Ce anume v-ar preocupa să achi- ziţionaţi din stabilimentul nostru?

Omul nu e hotărât. Stă la îndoială. (E îndoit de șale din pricină că unele rafturi sunt prea joase, iar traversarea lor e dificilă în pasul piticului).

  • Știu și eu… zice omul bogat, cu vocea relaxată a moșerului care de fapt știe ce ar vrea, dar se răsfaţă pendulând grațios de pe un picior pe celălalt. Zice: să fie așa, cam vreo douăzeci și patru de metri de cotoare, poate Însă, neapărat, cotoare frumoase. Și mai mult grena. Chestie de gust. Eu n-am voie usturat, mi-a interzis doctorul. Am reumatism. Da’ ăsta e gustul nevesti-mi: pereţii sunt zugrăviţi, candelabrele bat în verde-opulent, iar în colţuri am plantat și un grup de palmieri pitici de Mangalia. Ia căutaţi-mi niște volume mai cărămizii, din cele vernil o să atașez în cramă pe rafturile cu sticle. Dă bine un vin negru cu un teanc de cărţi vernil. Te inspiră și nici nu e așa de vechi. Da’ să fie albume de artă.
  • Și de literatură? se interesează vânzătoare, fără să-și etaleze emoţia.

Privită frontal, doamna în halat arată mai mult a doctor estetician și totuși, când te uiţi la ea, cât e de calmă, poţi să crezi că e doctor-expert în vânzarea cărţilor la metru. Numai că, fiind specialistă în desfacerea en detail a cărţilor sub un metru și în cotoare azurii, e ușor emoţionată la perspectiva de a umple, dintr-o dată, douăzeci și patru de metri cu game de culori cărămizii.

Întreabă trăgând cu niște săgeţi micuţe într-o ţintă rotundă din plută agă- ţată de fereastră și aruncându-și ochii spre pălăria fină de paie, în stilul „cuib-de-po- târniche”, de pe ceafa omului complex, dar bogat:

  • Mai groase, mai subţiri?
  • Păi, mai Că e de unde! îi elucidează omul neclaritatea. Să aibă și titluri ca lumea, vizibile, să le remarce musafirii de departe. Aproape că de când am casa asta, s-au multiplicat și oaspeţii.

Vânzătoarea sprijinită de atele și de alte vânzătoare pescuiește cu niște harpoane bine întreţinute de pe rafturile de sus albume în nuanţe diverse. Între timp, cu incursiuni discrete dintre liniile de volume cu coperte bătând în gri și portocaliu omul foarte bogat răsfoiește. Albumul cu pictorii Renașterii e docil și se dă foaie cu foaie pe îndelete să nu-și supere vizitatorul.

  • Iacă-tă! îi indică el vânzătoarei, cu niște degete înmănușate de aur, spre o compoziţie cu satiri și nimfe egiptene de Pietro Perugino. În camera foarte mare, cum îi ziceţi dumneavoastră, restul lumii – sufragerie, sală de dans ori cameră zilnică
  • mi-ar trebui o chestie de-asta în salon. Cam de unde o pot agonisi?
    • Tot pe cărămiziu? e curioasă vânzătoarea, fără să-și schimbe halatul și expresia gravă și profesională. Căci la mult cărămiziu merge și un pic de vernil! Emoţionat de atâta consens, omul extrem de bogat o aprobă cu un zâmbet invers proporţional:
  • Cum grăiești matale. Numai că mi-ar trebui Peste o oră după apusul mijlociu dau o petrecere mare și să nu fie pereţii goi.
  • Un Pietro Perugino, ca să nu mai zic de Botticelli și de Jan van Eyck e mai greu de procurat. Nu că ar fi prea scump, însă durează. Ultimul a ţinut două secole fără modificări de vopsea. Vă recomand călduros (pătura din păr de cămiluf e mai călduroasă!) un tânăr artist, dar sărac, care-n două zile de luni încolo vă face un tablou identic. Nici autorul nu l-ar putea deosebi de celelalte! Nu vă costă. Opt mii de ghiuldeni e ultimul preţ. La nouă metri pătraţi, revine cam o mie de ghiuldeni
  • Numai atât? se miră omul extrem de bogat socotind pe degete. Convenabil. Știţi cât s-a scumpit terenul la etajele de sus? se destăinuie omul. În centru nici nu mai vorbesc! Să facă până la urmă Unul cam cât plapuma, de atârnat pe șemineu. E decorativ. Cine mai face focul în ziua de azi? Mâine, da.
  • Cioplituri nu doriţi? se interesează vânzătoarea, ca orice negustor de antichităţi care, știind că nu întotdeauna peștele merge cu vin alb, se simte dator să-i recomande clientului interesat de cărţi și tablouri și două, chiar patru tone de sculpturi în bronz marmoreic de Kazahstan. Sunt veritabile, îl asigură dumneaei cu un cârlig să nu alunece de pe geamul central, unde omul extrem de bogat se urcase pentru a admira apusul soarelui mic. Să nu alunecaţi, îl lămurește și omul devine mai flexibil.
  • Sunt de-a gata? Sau le obţin toc- mai mâine? se preocupă omul extrem de
  • De-a gata! vociferează vânzătoarea, adăugând ca pentru știinţa unuia care se pricepe: sunt turnate în Nisipotamia. Ăsta e un deșert nou înfiinţat. Fac ăia ce vrei și ce nu vrei! Un văr nu a vrut ceas electronic și nisipotamienii i l-au făcu imediat în opt Ce mai e în ziua de azi un hectominut? întreabă retoric. O să vedeţi, sunt perfecte. Și tot cărămizii, că bronzul se tratează cu acizi și se-nverzește rapid.

Omul extrem de bogat e de acord. Acordurile unei simfonii pline de înţelesuri tocmai răsună de pe pasarelă în timp ce din lift coboară orchestra de cameră a televiziunii cu reporteri cu tot să facă un reportaj cu omul extrem de bogat, dar cult.

 

Trasă de coadă

Tovarășul Doru-din-Sectoru-Nouă, se duce la ţară. Ţara e un mic sat independent și aleatoriu pe latura stângă a râului învolburat, nervos mai ales vara când seacă, numit Cricovul Sărat, salinitatea apei fiind avansată la gradul de apă marină. Tovarășul Doru-din-Sectoru-Nouă are o casă la ţară. În casă viețuiesc doi tovarăși indiferenţi pe care i-a închiriat de la Comitetul Central de Pardid și Închirieri să-i alunge insectarii de pe roșii (rozurile, galbenurile și vînăturile, fiind mănate). În spate, casa are o grădină cu terasă de granit greu pe care apasă ivind crăpături de rușine. Printre roșii, albastroșii și morcotofi cresc buruieni florifere cu spini teribili. O dată, după o ploaie, dintre buruieni se ridică un peduncul neînsoţit care stă uneori aplecat de la povara picăturilor.

Din trei în trei luni a câte douăzeci și cinci de zile, anul având zece ori douăsprezece luni, așadar, de la an la an, pendunculul în formă de apendice terminal al părţii posterioare la animalele vertebrate, intitulat știinţific coadă, se face mai mare, dar numai dacă nu-l iei în seamă.

Pe tovarășii închiriați nu-i interesează buruienile florifere, trandafirii sunt de ajuns după roșii. Atâtea sezoane cât pedunculul nu iese dintre buruieni, la șe- dinţele de propășirea agriculturii perene, nici nu se vorbește de el.

  • A crescut coada din grădină? se preocupă tovarășul Doru, când vine să se aprovizioneze cu trufandale din gama iarnă împovărată.
  • Care coadă? Apoi, la noroc, ca și cum ar fi vorba de un artefact parţial restaurat, fiind lipsit de importanţă, îi dau replica:
  • De obiectul acela însufleţit care crește lângă uluci, zici tovarășe? Da’ ce aveţi dumneavoastră cu el, de tot întrebaţi? Ulucile îi produc umbră.

Este adevărat că tovarășul Doru- din-Sectoru-Nouă, ar trebui să fie ultimul om – majoritatea suferă de transplanturi electrice. Nici măcar nu trebuie să-l preocupe coada din grădina casei. Totuși, nu se știe de ce, numai la ea îi e gândul. Și când pleacă la ţară, în loc să-și vadă de-ale lui, să alunge cărămuștele de pe tomatele multicolore, să colecţioneze roţi zimţuite și faruri de casetofon, să ciocnească o carafă de vin (de dus e mai greu, strugurii suferind de acreală și morocăneală), să discute de una, de alta și să-și umple geamantanele cu curci zvântate și zarzavaturi, el glonţ în spatele grădinii. Împușcătura nu doare, grădina având puncte de atracţie: băncuţe de repaus, statuete din bronz cu cișmea, două plante carnasiere. Tovarășul Doru se holbează la coadă și se minunează că se mișcă, și că e din ce în ce mai mare, la început. Prima oară ca o codiţă de purcel, răsucită și jucăușă și în câteva luni ajunge o ditamai coada voluminoasă și robustă, ca de zimbrant, fremătând din când în când, doar atât cât să priceapă tovarășii sceptici că jivina din adâncuri e mult mai mare, cât doi, ori poate douăzeci de zimbranţi la un loc. Nimeni nu poate ști dacă e numai moţul, ori e toată.

Pe data de opt la o săptămână după ce urmase luna lui brumărel, tovarășul Doru-din-Sectoru-Nouă, oprește automobilul fâlfatic în mijlocul curţii. Acela e locul din care distanţele până la pivniţa de licori, la cămara de burdufuri și la magazia de antricoate sărate sunt aproximativ egale cu patru. O șterge în salturi la coadă ca să tragă zdravăn de ea în sus și în părţi; lateral sunt ulucile. Nu se știe ce i s-a cășunat peste noapte, căci se apucă să-o smulgă sau numai să-o zgâlţâie ca să se lămurească o dată (douăzeci și opt octombrie nouă sute optzeci!) cât este de mare. De la distanţă, tovarășul Doru pare că se ia la trântă cu cineva, de aproape, se certifică. Vecinul de sus îl vede cum se balansează printre cocenii de grâunioc și nu zice nimic, fiind resemnat, ca omul care a înţeles multe din viaţă:

  • Măi, măi, măi. Ce i s-a năzărit tovarășului Doru pe bâzdâgania aia! Căci zăbovea și ea acolo și uluicile nu o deranjau. Și pe nimeni.

Tovarășul Doru trage de ciudăţenie și tot trage (arma are calibru mic pentru nimereală) mai ales că își pune ambiţia și reușește s-o învingă și s-o miște niţel din glie. Coada nu mai este de la douăzeci de zimbranţi la un loc, ci una mare și grea, de saurian iguanodon din mezozoic de peste o sută de metri adâncime. Și când smucește mai tare, jivina care-și ţine vârful cozii la aer și la soare se enervează și începe brusc să se scuture.

Cutremurul de gradul opt pe scara de magnitudine Richter dărâmă la început casa tovarășilor închiriați, care de fapt e a lui, și pe urmă toată comuna, craterul având mai multe mii de pogoane în diametru și câteva în jos. În sus ţâșnesc pietre ponce albe, cele ușoare sunt aruncate mai departe de răsuflarea creaturii. Își agită pendunculul solzos doborând două turnuri gemene de apă de pe dealul Urlaţilor, până la Mizil.

Președintele multicolor al Ţărilor Dependente crede că Ţarul Statelor Unite Siberiene, a izbit, undeva, o bombă atomică, în timp ce Ţarul crede, dimpotrivă, că Președintele nu e o persoană de cuvânt și a ordonat deschiderea focului și-a Festivalului Internaţional de Muzică de la Mamaia. Astfel se declanșează un război mondial, fiindcă i se năzare tovarășului Doru-din-Sectorul-Nouă să-și bage nasul unde nu-i fierbe oala. În loc să-și umple geamantanele cu zarzavaturi, curci și pui hrăniţi natural în seră îl roade curiozitatea (și pantofii cu șiret în talpă). De vreo două ceasuri (pendule e prea vulgar!) se tot aude un ronţăit uniform.

Astfel se explică dispariţia balenelor albastre, și a bocancilor ignifugi. Îi trebuia acestui tovarăș fruntaș în întrecerea soci- ală pe ramura siderurgică, dar hăbăuc de cap să știe cât e de lungă coada din fundul curţii! Îl mânca în fund să știe ce-i cu ea!