În unele dimineţi, lumina cădea pe case și pe arbori cu o violenţă neașteptată. Acoperișurile ieșeau, brusc, dintr-o obscuritate monotonă și izbeau retina, făcând-o să vibreze dureros. Era ca și cum un întreg continent dispărut revenea dintr-o dată la suprafaţă, scuturându-se de mâlul anonimatului și înaintând, victorios, spre propriu-i contur, spre propria-i identitate. Fantasmele pâcloase ale nopţii se retrăgeau, umilite de năvala aiuritoare a luminii. Treptat, lucrurile din jur, strada, pavajul, gropile din asfalt, coșurile cu gunoi scoase în faţa ușilor își defineau cu pregnanţă materialitatea, se încărcau de o pulbere concretă și, totuși, inefabilă. Era o oră incertă, în care zgomotele începutului de zi nu se făceau auzite încă, iar oamenii își consumau ultimele clipe de complicitate cu intimitatea calmă a camerei, amânând, cu o disperare comică și inutilă, momentul evadării în lumea ce-i aștepta, lacomă, dincolo de prag. Spaţiul din afara ferestrei se umplea de foșnetul neverosimil al zorilor și acesta se transmitea febril pereţilor camerei, tavanului, mobilierului modest și uzat care ieșea, astfel, din conul lui de umbră și tăcere, ca dintr-o placentă a nopţii.

Înfrigurarea acelui început de zi îl cuprindea, inexorabil, și pe el. Stătea încă lungit în pat, simţind parcă pe faţă adierea unei aripi nevăzute. Desigur, acum, stoluri nesfârșite de porumbei albi tăiau aerul străveziu al dimineţii, dând ocol turlelor ce-și înălţau siluetele zvelte deasupra orașului. Ariel își pipăi, cu un gest reflex, faţa nerasă. Încercă să se ridice în capul oaselor, cu un efort care-l epuiză și-l trimise înapoi, în așternutul cald și răvășit. Rămase acolo, fără gânduri și fără nici o dorinţă, doar respiraţia ușor sacadată îl lega de cele din jur, de viaţa care se încăpăţâna să nu-l ia, încă, în primire. Un abandon al trupului și al minţii, acea plutire infinită către un liman îndepărtat și necunoscut, veșnic necunoscut. Nu se străduia să-și definească starea aceasta de suspendare impusă, de liniștită și neprimejdioasă ambiguitate, pentru că îi lipsea, în acel moment, chiar și cel mai mic impuls care să-l reconecteze la tumultul de afară. Ar fi vrut, însă, să se poată ridica și să meargă în întâmpinarea acelor lucruri simple, care-l fascinau tocmai prin lipsa lor de fast: un ceai cald, aburindu-i în palme, o ţigară proaspătă și aromată, o muzică reconfortantă sau orice altceva de felul ăsta. Știa că la capătul acestei letargii fără nume ar fi trebuit să se afle eliberarea. Eliberarea de marasmul incertitudinii și al apatiei, de viciul neputinţei, drapate în germenii falși ai unui nonconformism de paradă, care ascundea, de fapt, o lașitate fără limite și fără leac. Evident, Laura putea să aștepte mult și bine în barul de la colţul străzii, unde ea îi dăduse întâlnire în după-amiaza acestei zile. Ariel știa că n-o să se ducă, așa cum știa, la fel de bine, că orice întâlnire cu Laura i-ar fi provocat un frison de reticenţă, transformat repede în dorinţa insuportabilă de a da înapoi, de a fugi din calea neprevăzutului unei relaţii care-i stârnea o teamă bolnăvicioasă, abisală. Nu se simţea în stare s-o privească în faţă, să-i asculte frazele încărcate de nedumerire și reproș, și această falie care se căsca înaintea lui, la simpla ei apariţie, îi neutraliza orice reacţie, îi pulveriza până și cea mai vagă tresărire de voinţă. Tot ceea ce mai conta era sentimentul sfâșietor că nu mai exista cale de întoarcere. Drumul ducea într-o singură direcţie, deși acea di- recţie sfârșea într-o fundătură. Dar poate că el însuși își dorea un asemenea sfârșit.

„Sfârșitul dragostei noastre celeste”, murmură Ariel, cu capul înfundat în perna mare și moale, cu nasul turtit de suprafaţa ei, cândva imaculată. Zilele curcubeului trecuseră ca un vis dintr-o noapte înstelată de vară. Mergeau ţinându-se de mână pe străzile animate de acea imperceptibilă euforie a nopţii, care face ca toate lucrurile să pară apropiate și strălucitoare. Nimic nu exista în afara trupurilor lor libere de orice constrângere, în afara acelei clipe unice, care se revărsa asupra lor ca un potop de lumină. În nopţile acelea, când străbăteau tăcuţi și înlănţuiţi străzile orașului, lumea devenea un clopot imens și rezonant, care le primea mesajele și le transmitea mai departe, împânzind eterul cu o muzică secretă, inconfundabilă. Laura iradia de o bucurie fără margini, Ariel însuși își simţea adeseori mâinile umezite de o emoţie subită, care urca în el lent, dar devastator, punându-i stăpânire pe întreg trupul și fixându-se într-o zonă de unde reverbera până în cotloanele cele mai îndepărtate ale fiinţei sale invadate de fericire. Uneori, el își spunea că nu e adevărat, că trăiește o poveste incredibilă și că, într-o dimineaţă mohorâtă de toamnă, se va trezi cu gustul amar al deziluziei și al înfrângerii. Această spaimă, din ce în ce mai puternică și mai perversă în ultimele luni, i-o mărturisea și Laurei, care, însă, râdea de el și-i dădea cu tifla, replicându-i că se poartă ca un puști inocent și prostuţ, părăsit de mămica lui la ușa magazinului. Aerul ei ștrengăresc și exaltarea din priviri și din cuvinte ar fi trebuit să fie suficiente pentru a alunga orice urmă de îndoială din partea lui. Cu toate acestea, Ariel se simţea nesigur și deriva în care se vedea atras fără menajamente și fără putinţa de a i se împotrivi îl neliniștea și-i trezea sentimentul că se îndreaptă spre o catastrofă de neevitat. Se încăpăţâna să creadă că, atunci, încă erau zilele curcubeului. Oamenii cu care intra în contact îl plictiseau, dar, în același timp, îl și speriau, căci vedea în relaţia cu ei reflexul propriei sale spaime. Ar fi vrut să trăiască detașat de aceste servituţi și obligaţii: obligaţia de a saluta în dreapta și-n stânga, de a adresa cuvinte amabile oricărui imbecil, fie el cunoscut sau ilustru anonim, de a zâmbi forţat când împrejurările i-ar fi impus să urle de disperare, și alte asemenea, un întreg ritual de adaptare la niște rigori străine și tiranice, care-l oboseau și-i invocau, prin repetiţie, spectrul unei existenţe intrate ireversibil sub zodia duplicităţii. Unde era copilul senin și ars de soare de odinioară, visând la lumea misterioasă a pieilor roșii sau la tărâmurile atinse doar de misionarii temerari, nebuni în inconștienţa lor sublimă? Sau adolescentul de mai târziu, călătorind cu Arkadi și Boris Strugaţki în ţara norilor purpurii ori trepidând de o violentă nerăbdare să afle avatarurile atroce ale lui Griffith? Niciodată, niciodată nu se va mai întoarce la seninătatea acelor ani, tumultuoși în felul lor, prin spiritul de aventură care-i însufleţea ca un combustibil latent, dar de o limpezime și puritate pe care nici măcar amintirea nu le mai putea reda în esenţa lor primară, irepetabilă.

Desculţ, pe uliţele satului din câmpia de vest, de la graniţa cu ţara vecină, desculţ prin praful gros de câteva degete, rostogolind un cerc cu o tijă de metal îndoită la capăt sau mijindu-și ochii să descopere cuiburi de turturici în desișul verde și întunecos al copacilor. În zilele când Tete, cel mai iubit unchi din lume și omul care le știa pe toate, era bine dispus și nu avea altă treabă, îi meșterea un zmeu din hârtii de ziar, i-l punea în mână și-l trimitea să-l înalţe tocmai la capătul uliţei, să se poată mișca în voie în spaţiile largi de sus și să fie văzut de toţi băieţii, chiar și de cei din uliţele vecine, care, desigur, mureau de ciudă și de invidie. Și acelea erau zilele curcubeului.

Acum, însă, totul se rezuma la senzaţia aceasta de cumplită abandonare de sine, de scufundare în nimicnicia unei clipe lipsite de relief și de glorie, ca și cum timpul curgea pe lângă el aidoma unei ape negre și mâloase, lăsându-l pe malul care abia se mai zărea în urmă. Încerca s-o privească pe Laura ca pe o compensaţie divină a acestei pierderi ireparabile, s-o situeze deasupra răului care se insinua în el și-l măcina, cu o forţă de neînvins. În după-amiaza aceea de vară („Vara crinilor înfloriţi prea devreme”), pe terasa inunda- tă de soarele orbitor de iulie, aproape că reușise: o făcuse să zâmbească cu glumele lui „studenţești” și, privind-o prin sticla paharului ridicat în dreptul ochilor, descoperea miracolul unei regăsiri la care visase, cu teamă și speranţă, de săptămâni de zile. Detașările și răceala ei din ultimul timp dispăruseră și Laura părea deschisă unui nou început, cu toate amintirile care o apăsau încă și cu toate evenimen- tele care zguduiseră o relaţie, până atunci netulburată de nimic.

Lucrurile merseseră bine, atunci, până la un punct. Soarele orbitor al după-amiezii și o anumită stare de precipitare, legată de încărcătura aparte a momentului, îl făcuseră să golească mai multe pahare. Laura îl privea, la început curioasă și îngăduitoare, scuturându-și din când în când pletele și sorbind din cafeaua care începuse, deja, să se răcească. Luminiţa care-i juca în ochii limpezi și neverosimil de albaștri era semnalul că încă mai era dispusă să creadă în inocenţa și frumuseţea acelei zile, acceptând frazele lui din ce în ce mai ciudate și, în general, tot acel ritual incipient al apropierii dintre ei, cu speranţă și încredere. Deci, totul mersese bine, în ciuda unei ușoare neliniști care se făcea simţită în gesturile ei, în febrilitatea cu care lua ceașca de cafea și o ducea la buze. El era sigur că tensiunea care deja se instalase „în aer” se datora celor patru-cinci pahare de alcool date peste cap, deși, încă de la sosire, își jurase în gând să fie rezonabil măcar în această privinţă. Apoi, deodată, fără ca nimic din ce se pe- trecuse până atunci să anticipeze într-un fel ceea ce va urma, el se trezise întrebând, cu o nuanţă de sarcasm zdrobitor, pe care nici măcar nu încercase să și-l controleze, cu atât mai puţin să și-l reprime:

– Ai mai aflat ceva despre prietenul nostru comun?

Acum, cu capul înfundat în perna mare și moale, rememorând scena aceea de un penibil greu de reprodus, Ariel încercă să găsească explicaţii pentru fuga ei („de la locul faptei”, cum se exprimase el, în prelungirea aceleiași abordări ironice a evenimentelor, nefiind capabil decât să opună, unei recunoașteri sincere a gafei, această frivolitate imposibil de acceptat). Și Laura refuzase să-i accepte, încontinuare, aceste „puștisme de mahala”, aceste puseuri de orgoliu grotesc și nejustificat, care o răniseră profund și pe care el nici măcar nu se grăbea să și le asume, necum să le renege. De atunci, trecuseră multe luni și Ariel își găsise consolarea în mărunţișurile, uneori ingrate și derizorii, cu care orice fiinţă, captivă unei obsesii copleșitoare, își umple existenţa. Zilele intraseră într-o degringoladă previzibilă, accelerând sentimentul că nimic nu mai e cu putinţă și că dramatismul survenit în viaţa lui netedă și cenușie reprezintă un afront meritat. Nu se revolta, nu încerca să pună nici o stavilă între el și lumea din afara lui, care-l umilea cu indiferenţa ei agresivă. Accepta totul cu apatie și răbdare, pentru că nu mai avea nici un motiv să se împotrivească. Accepta chiar și ideea că Laura este un capitol definitiv încheiat. De aceea, când ea îl sunase la telefon și-l anunţase că dorește să-l întâlnească, într-o anumită zi de iulie, în vechiul bar de la colţul străzii („barul iluziilor năruite”, cum ar fi spus prietenul lui, poetul), Ariel îi răspunsese, destul de iritat, că întâlnirea nu-și avea rostul și o sfătuise „să încerce să găsească singură tărâmul făgăduinţei”. Încăpăţânarea ei proverbială și o disperare aproape morbidă în faţa necunoscutului, pe care Ariel i le cunoștea prea bine, îl făceau să fie convins că Laura așteaptă acum în micul local, așezată cuminte la o masă și cu nelipsita cafea dinaintea ei. Și tot atât de convins era că el nu se va duce s-o reîntâlnească. Pentru că unele lucruri trebuie lăsate pentru totdeauna în urmă, în timpul care le-a fost martor și care le-a conservat identitatea de atunci. Iar zilele curcubeului trecuseră, ca un vis dintr-o noapte îndepărtată de vară.