Drum

pășesc desculţ

prin pădurea trăirii mele

întâlnesc lucruri care îmi plac

apoi

cele spinoase îmi sfâșie tălpile

învăţ să zâmbesc prin ceaţă

uneori îmi uit reverenţa binelui

atunci mă taie fanta

dintre două frunze

strâng lacrimile într-un ocean interior

acolo îmi spăl păcatele

discret

apoi le usuc la vedere

cum mai lucesc acum

degresate

le voi înscrie la cursuri de reconversie

în definitiv drumul e lung

câţiva companioni nu strică

lighioanele pândesc

disimulate printre umbre

continui să merg

știu că la o răspântie va trebui să aleg

de fapt cred că în mintea mea

am ales deja

 

Veri…

Mi-a mai venit o vară,

corabie de croazieră

pe marea mea albastră…

Veșnic nepregătit

pentru arșiţa din ochii tăi,

inventez cascade,

desfășor perdele de lumină

să-ţi penetreze ultramarinul inimii.

 

Separat,

prinși în scoici perlate,

respirăm lacrime neplânse

în lumea plină de lunete.

 

Ţi-am trimis o virgulă

la post-restant,

floarea mea

din albumul cu amintiri.

 

Furtună de vară

Copleșitoare ploaie generică!…

Explozia de lumină invadează sângele.

Iradiaţi,

ne lăsăm subjugaţi, devorăm fericire.

Un fulger răzleţ vine să ardă petale

cu semne de-ntrebare.

Tunet repetat

se insinuează în spaţiul sonic,

devastatoare grindine

risipindu-ne.

Pipăim febril,

săpăm în timp.

Brusc,

ne amintim.

 

Zâmbim știind că într-o zi, împreună,

am topit secunde.

 

albatros

venisem a cuprinde soare

și partea-mi de mare

indus în festivalul dantelelor înspumate

fiecare bulă

un sărut început

consumat pierdut

în ritm ameţitor

briza îmi șoptea în ureche

o poveste veche

apa se umpluse de lacrimi

iubire speranţă dorinţă tristeţe

regrete

sau ură

resemnare

tandreţe

triști albatroși sfâșiau cerul

ţipându-și toamna

vaporașe sprinţare veneau și plecau

în volte și tangaje

încropeau mariaje

iar eu

în tabloul boem

îmi căutam inima

eșuată la mal

în ultimul nostru val

 

 

Cioburi de lemn

Se îngroșase umbra sub nucii cu răcoare,

Brusc lunecând pe casă cu nori de mucava,

Și picuri kamikaze loveau cu-nverșunare,

Iar curtea părăsită părea a abdica…

 

Ardea aburul iute o frunză resemnată

Dintr-o timidă viţă ce-a îndrăznit să crească

Scrutând jur-împrejurul, acum nemângâiată,

În van pierzând nectarul din vatra părintească.

 

Umbre de ieri, plecate, crescuseră cicoare

Acolo, pe poteca ducând către grădină,

Iar greierii din grindă cântau cu întristare

Pământul ce rodise, iar astăzi e doar tină.

 

Sub o perdea, butucul, ridat de o secure,

Își înflorise viaţa cu o ciupercă dalbă,

Cioburi de lemn, rămase din ce a fost pădure,

Horeau tăcut în juru-i, unindu-i cu-a lor salbă…