Poezia, din nou acasă, în sufletul poetei

(Dorina Stoica, Sentimente sub formă de acatist, Editura

PapiruS Media 2021)

Închid o clipă ochii și deschid cartea poetei Dorina Stoica. La întâmplare deși nimic nu este întâmplător în tot ce scrie poeta. Quod erat demonstrandum! Paginile 62 și 63 pun pe tapet antagonismul unui suflet zbuciumat prins între ,,Bucurie” și ,,Plâns”. Cartea s-a deschis cu versurile ,,Mă bucur de această zi/ (…) / mă bucur de poezie” și cu versurile ,,Trece timpul peste frunze/ (…) fiul meu, îmbătrânesc”, pe cealaltă filă. Aici, între aceste titluri, printre versuri, este poeta, în acasa poeziei sale pe care o împarte sub formă de acatiste celor care au însoțit-o în demersul său scriitoricesc ajuns la apogeu.

Poeta sentimentelor sub formă de acatist scrie această carte cu un nobil țel, acela de a se defini așa cum simte și nu așa cum vor vremurile, unele line, altele tulburi. ,,Am obosit să mă tot mint că-i bine/ am obosit să par că-s alta, și nu eu” mărturisește în poezia ,,Am obosit” pe care o încheie apoteotic: ,,De fapt nu sunt decât un înger fără zbor/ ce-a scris până acum opt cărți de poezie/ Din dragoste de Dumnezeu, târzie/ tresar prin somn, cu dor de veșnicie”. Opt este numărul echilibrului cosmic, este cifra perfectă, iată că sub acest semn avem o carte perfectă. Perfectă pentru cei care vor să fie o carte de poezie religioasă dar și pentru cei care nu vor să fie dar vor descoperi că este. Și pentru cei care vor descoperi că este mai mult decât o carte de poezie religioasă. Poezia ei se citește oricând, oriunde și în orice stare de spirit. Trist sau fericit, în orice anotimp, acasă sau departe, în poezia Dorinei Stoica e atâta liniște încât poți respira, cum spune poeta, și într-o limbă străină…

Străină nu îi este poetei starea de bine pe care o transmite cititorului. O primă notă de superlativ vine din liniștea magică în care se izolează, de lume și de sine dar nu și de Dumnezeu, atunci când scrie și nu o face oricum ci croșetînd cuvinte sub ochii închiși ai timpului curios, întorcând spatele lumii într-un joc perpetuu ,,de-a v-ați ascunselea”, unde altundeva decât la poarta raiului, unde își aude ,,inima fâlfâind/ aripă de lumină ce se joacă”. Poeta se închide, cu lacăte grele, când în vis, când în insomnie, când în copilărie, lume pe care o scoate la lumină cu tot cu străzi, cu forfota și viața lor de odinioară. ,,Când ieșea pe poarta casei/ de pe strada Dimitrov de la numărul unu/ tata era un învingător”. Din păcate, peste toate vine „o zi de toamnă” și toate dispar „într-un vârtej de frunze moarte”.

În acest volum poeta își asumă riscul și își permite luxul de a lăsa poezia să se aștearnă pe coala albă așa cum vrea ea, fără canoane, fără bariere, să fie când modernă când doinită (,,Trece timpul peste frunze/ toamna lungă o aduce”) când îngenuncheată în rugă. ,,Doamne al meu/ știu că vrei să-mi dai/ tot ce-i mai bun/ și mai bine”. Lumea în care scrie poezie e un zid iar poeta este ,,fereastră cu geamul bine șters, ca o zi senină” (,,Nu voi primi nimic înapoi”). Spuneam, public, la data apariției volumului ,,Pâinea lui Bragi” că versurile poetei Dorina Stoica pot sta cu cinste la masa poeziei contemporane, alături de ,,bărboșii literaturii”, exact așa cum într-o zi poeta va povesti nepoților ,,Am fost prietenă cu poetul Emil Brumaru pe facebook”. Acest volum confirmă. Paradigma poetică optzecistă, ,,un model productiv al liricii noastre de azi”, așa cum notează Ioan Holban pe coperta interioară, ,,încă foarte activă, vie”, e preluată și modelată de poeta sentimentelor în formă de acatist și dusă în ,,Paradox”: ,,Dumnezeu nu mă roagă nici să mă rog”.

O descoperim în acest volum pe autoare în toată splendoarea poetei împlinite deplin – nu pot ieși nici eu, când scriu aceste rânduri, din mrejele cifrei opt care este și cifra prieteniei. Poezia Dorinei Stoica nu e înregistrată sub eticheta de sau doar de poezie religioasă. E poezie modernă, citadină, ancorată în cotidianul deloc banal ci plin de evenimente, de la ,,ziua când focul a mistuit catedrala Notre Dame din Paris” la ziua când ,,gândurile femeii/ aleargă pe holurile lungi ale spitalului de urgență” până la ,,cele două luni de stat în izolare” ale pandemiei care a pus lacăte pe biserici și școli.

Printre doamnele poeziei de azi din mediul virtual, Dorina Stoica este un nume foarte cunoscut. Mult timp, în topul preferințelor mele, primul loc a fost deținut de poezia ,,Alege doamnă ce vrei”, o poezie feministă, radiografie a condiției femeii contemporane, publicată inițial pe siteul Qpoem, rampa de lansare a poetei. Din păcate, poezia a fost detronată recent dar, din fericire, cea care i-a luat locul în inima mea poartă tot semnătura Dorinei Stoica și se regăsește în prezentul volum, poezia ,,Pâinea”. ,,Mergeam agale spre casă pe drumul cel mai lung./ Toți câinii îmi adulmecau urma/ Oamenii se mirau cum eu, un copil așa mic/ eram în stare să umplu cu mirosul de pâine/ un oraș atât de mare” Tot astfel cum umple de poezie o lume atât de mare! ,,Viața mea/ Un șir de cuvinte/ Dincolo de cuvinte e cerul” spune poeta în ,,Neterminatul joc”. Sperăm să nu se termine vreodată. Dorina Stoica se întoarce, cu sacul plin și toate misiunile îndeplinite, la masa poeziei sale pe care o scrie cu lumină și liniște sufletească, ștergându-și de pe frunte picurii de sudoare după lungi alergări și căutări împlinite. Sincere felicitări!