SINGURI

Singuri eram, cu lutul

întins lângă a noastră tâmplă;

ecoul se frângea, vis de pădure

strivit între cereștile vâltori. Ne auzeam

în șoaptă. Prin crepuscul,

umbre de cerbi își căutau perechea,

lăsând în tină pete de argint.

Singuri eram, ca cei dintâi,

din apă și pământ,

din lacrimi sau din fluturi,

cu zborul alb, cu zbor întors;

ori poate că din stele.

Nu pot să uit secunda împietrită

când tu, sfioaso, m-ai chemat pe nume

ca într-un cântec sacru, ea, natura,

pe binecuvântări de iarbă ne-a unit.

 

Singuri eram; însă știu eu:

Roșind, a tras cu ochiul Dumnezeu.

 

ȘAH

Mă plimb confuz prin labirintul Terrei,

Nebunii se revarsă în decor,

Aproape goi, plămânii biosferei

Dansează lângă jocul bicolor.

 

Reginele sting lacrimi răsucite,

Vânzând clepsidre sparte în bazar,

Coroanele par umbre de copite

Rostogolite dintr-un blând coșmar.

 

Pe tabla veche este doar cenușă,

Azi, turnurile lumii s-au oprit,

Regii vâscoși așteaptă lângă ușă,

Iar caii, pe pereţi, au înverzit.

 

Parfumul luptei, dizolvat în noapte,

Respiră lung- a fi sau a nu fi,

Sunt eu, pion fricos, cu dinţi de lapte,

Cel care fuge pentru a iubi…

 

 

POEM NOCTURN

Lângă mine stă copacul

Tragic, alb, visând spre nori,

Lângă mine zace luna

Sfârtecată de cocori.

 

Pe sub cer, ciulinii lacomi

Pleoapele și le descuie,

Pe sub cer aleargă iele

În mireasmă de gutuie.

 

 

CREANGA DE AUR

lui Mihail Sadoveanu

Se va numi Kesarion.

Va fi

ultimul născut al vechiului Dumnezeu,

pașii lui își vor face loc prin Istorie

precum ghearele flămânde ale unui lup,

va răscoli descântecele

și va culege florile lucrurilor,

aprinzând lampa în plină zi

 

pentru a căuta urme de Oameni,

din Dacia, prin Egipt,

până în stelele sparte ale Bizanţului

 

va mângâia eterne risipiri

și va învăţa să iubească-

îl sortim neodihnei

 

într-un târziu,

cu păsări argintii lângă tâmple,

se va întoarce spre setea pământului său,

răsărind iarăși

spre a-i fi adâncă fântână

 

se va numi,

se va numi Kesarion…

 

 

RISIPIRI

În podul vechi al casei,

funiile de ceapă

se încolăcesc spre cer,

micile zburătoare

cu aripi fluide

care mă traversează,

ascultând

ecoul ritmic al

căderii pleoapelor peste ochi,

 

e dimineaţă-

bucăţile de timp sunt acolo,

lipite încet,

pe melancoliile stâlpilor,

frământări ale altor generaţii

sărutate, alb-negru, pe buze

 

în podul vechi,

mâinile mele urcă pentru a căuta

din nou

fotografii, multe fotografii a

scunse

sub pânzele uscate de păianjen

 

 

MÂINE, VOI RESPIRA TRECEREA

În curând,

voi stinge ultima lumânare

a urii;

în curând,

voi începe să ning

peste leii melancolici ai parcurilor

topindu-mă

dincolo de oceane,

în orașul interzis și elastic;

 

scrumiera timpului s-a golit

 

mâine,

voi respira trecerea

ca o fiară nemângâiată de lanţ