Adrian Titieni: „Aceasta este marea luptă a individului și a existenței: conștientul să bată inconștientul”

Interviu de Gheorghe Smeoreanu

Gloria dumneavoastră a venit pentru că ați reușit să fiți altul, în mod magistral
altul, ați jucat în foarte multe roluri. Întrebarea ar fi următoarea: eul dumneavoastră
nu s-a simțit trădat, nu vă golește de substanță personală, nu vă golesc aceste roluri?
Cum și cât se câștigă pe sine actorul și cum se pierde actorul pe sine? Vă cer să faceți o
introspecție.
Impresii, nu pot vehicula lucruri certe. Am avut câteva întâlniri esențiale în cadrul profesiei și una dintre ele a fost întâlnirea cu profesorul și regizorul Ion Cojar care pentru mine reprezintă unul dintre cei mai interesanți pedagogi ai artei actorului și spun interesant din perspectiva faptului că a reușit să înglobeze cercetarea specific dedicată arteiactorului pornind de la Stanislavski și trecând prin teoriticienii moderni. Și printre multedintre lucrurile importante, unul esențial a fost: ”Toate personajele sunt în noi înșine”.

Ca statuile în blocul de marmură.
Exact. Acolo este importantă imaginația sculptorului, aici este importantă abilitatea actorului de a descoperi anumite potențialități pe care le poate actualiza. Și viața netransformă, circumstanțele își spun cuvântul de foarte multe ori, își pun amprenta asupra psihicului nostru, asupra atitudinii legată de viață. Traversarea unui rol și asumarea unui personaj sunt un laborator în care, realmente, eu personal îmi propun să actualizez anumite potențialități existente în mine. Omenescul are un spectru foarte larg și omul este capabil de multe lucruri abominabile chiar, dar în același timp și de lucruri înălțătoare. Cu alte cuvinte, de la crimă poate să ajungă la epifanie. Dimensiunea umană a individului
este puțin altceva și probabil cultura, inclusiv această profesie, ajută întru umanizarea noastră. Dar întorcându-mă la spectrul acesta larg, fiecare partitură, fiecare rol îți oferă posibilitatea să actualizezi ceva ce este existent în tine. Dacă faci acest lucru, n-aș spune neapărat cu seriozitate, ci cu cap limpede, procesul se întâmplă.

Vreți să spuneți că toate personajele jucate erau existente în dumneavoastră.
Obligatoriu.
Dar oare acestea nu sunt și în noi, dar noi nu știm să le scoatem la iveală? Există anumite abilități specifice, un anumit tip de expertiză pe care o capeți de-alungul timpului și poți accesa acea extraordinară mecanică și nu numai mecanică, să poți să iei din tine ceea ce este latent și să aduci în act. Până la urmă, actorul înseamnă acțiune dar și actualizare. Ceva ce nu pare a fi, totuși este acolo, remanent. Dacă stăm și
profilăm pe cineva, spunem că este un tip atent, grijuliu, tandru, calm. Sunt situații deviață în care și violența poate să apară din acea personalitate. Întorcându-mă la întrebarea dumneavoastră, eu asta încerc să fac, iar dacă punem ego-ul versus personaj, este un lucru
pe care iarăși trebuie să-l punem în altă paradigmă. Personajul nu vine să înlocuiască egoul actorului, personalitatea acestuia, ci s-o împlinească. Cu alte cuvinte, Hamlet nu vine să-l înlocuiască pe Titieni, l-am dat exemplu pe Hamlet, deși nu l-am jucat niciodată,
ci actorul se îmbogățește cu modul lui Hamlet de a gândi, cu atitudinea lui în relațiecu lumea, viața, ceilalți, se îmbogățește cu tipul de abordare a relațiilor, de rezolvare a situațiilor și a obiectivelor pe care le propune dramaturgul.

Și atunci personajele sunt un fel de familie a actorului, sunt frații, copiii lui, verișorii lui?

Nu cred că este o relație de filiațiune, personajele vin să lărgească sfera de înțelegere, de capacitate emoțională, acțională a fiecărui actor. Un prim pariu pe care îl fac este să ies puțin mai înțelept, bogat, elevat din întâlnirea cu orice fel de personaj. Acum, bineînțeles că există o diferență între personajele bine scrise și ele se regăsesc într-o dramaturgie perenă, cea care a trecut testul timpului. În contemporanitate, mai sunt și personaje superficiale, un gând, o idee care capătă conținut de personaj, dar, realmente, toate sunt întru îmbogățirea actorului, deci nu este niciun fel de luptă sau dispută între ego și personaj. Nu se pierde, se câștigă, și apoi, cu cât intră în disoluție personalitatea proprie, totul devine o luptă surdă, în ciuda faptului că trăim într-o lume cu valori ancorate în egocentrism, vreau să mă trezesc, să mă conserv, până la urmă natura luptă împotriva ego-ului. Egoul este pentru conservare, să nu-mi pierd bunul instinct de a putea supraviețui. Egoul mai
mult încurcă, vedeți până la urmă și marele conflicte pornesc tot dintr-un ego exarcebat, că e o identitate personală sau o identitate de grup, într-o convenție de națiune sau oapartenență la o grupare.

Dar se îmbunățește actorul, jucând, în sens călugăresc, dacă vreți, adică devine el un om îmbunățătit?

Eu zic că da, și acum nu vreau să mă duc până la cuvântul cheie cu o semnificație multiplă, smerenie, dar vreau să mă duc până la cuvântul disoluție, cu cât ești mai neutru cu atât capacitatea ta de a fi percetibil, vizibil și altfel este mai mare. Cu cât mă anulez eu, cu atât personajele pot să apară într-o altă lumină. Nu este un exercițiu simplu.

Și cum vă întoarceți la dumneavoastră?

Dar nu ne pierdem pe noi înșine. De multe ori râd când aud toată povestea aceasta că personajul m-a ținut în chingi, zile întregi nu am putut scăpa de el, după părerea mea acestea sunt glume. Este un soi de cercetare rațională și emoțională care nu face altceva decât să actualizeze anumite capacități. Cu alte cuvinte, traversând-o, ies mai bogat. Nu este un eu sau o entitate care să vină să mă populeze și să vreau să scap de ea. Ieși mai luminat, faptul că eu pot să văd lumea și prin ochii altora, până la urmă cultura este o stare de vorbă cu un altcineva care a tradus lumea așa cum a înțeles-o el. Că e vorba de pictori, de beletristică, oameni care și-au tradus existența în opere pe care eu le pot recepta emoțional și rațional și devin mai bogat. Înțeleg o abilitate specifică a profesiei noastre, capacitatea de a te pune în condiția celuilalt. Și asta nu numai în cadrul profesiei, capacitatea mea de a înțelege ce se întâmplă cu omul din fața bisericii cu mâna întinsă
sau cu victima pe care o întâlnesc în mass-media. Dacă mă pun în condiția lui, lucrurile se schimbă și dacă mă pun în condiția personajului, se schimbă și perspectiva mea. Euvăd lucrurile așa, cred, eu sunt de stânga, personajul meu este de dreapta, care sunt argumentele lui ca să poată milita, exista, combate, din perspectivă diferită? E important ca polarități diferite să poată fi asumate, să pot să accept, să înțeleg, chiar să acționez din perspectiva unor valori, pricipii care nu sunt ale mele.

Dar este muncă ceea ce face actorul, putem folosi termenul de ”muncă” pentru că actorul este remunerat în bani, poate că ar trebui să nu li se dea bani, simbolic vorbind, actorilor, să fie hrăniți în Pritaneu cum spunea Socrate la proces (că mai bine m-ați hrăni în Pritaneu decât să mă ucideți). Să revenim. Aceasta este o muncă sau dumneavoastră ar trebui să-i plătiți pe spectatori?

Chiar aseară, vorbeam cu un coleg, că nu știu cum este această profesie, frumoasă,
interesantă, grea dar îi spuneam: uite, domnule, noi ne bucurăm în seara aceasta, iar ei ne
mai dau și bani. Sigur, dacă ne hrănește cineva și ne mângâie pe creștet, poate că banii nu
ar fi necesari. Dar trăim într-o lume….

Ideea este că nu simțiți că munciți propriu-zis.
Depinde. Este o investiție de timp, de depresie, de angoasă, că nu e doar lumină acest
drum, nu e drept, știți și dumneavoastră foarte bine, ca și mine, există diferența între
intenție și realizare, apropo de sculptorul care o vede pe Afrodita în blocul de piatră. El o
vede, dar ca să-l realizeze îi trebuie anumite abilități și ca să dobândești acele abilități și ca
să te duci de la intenție la realizare este un drum. Acesta e meandric, sinuos, surprinzător
și de multe ori intri în criză. I-ai sculptat un deget greșit, ai nevoie de un alt bloc de piatră,
nu știu, glumesc. Procesul nu este simplu, chiar dacă este sub semnul bucuriei. Nu cred
că se pot face comparații între profesia aceasta și altele. Important este să ai aibilități
specifice care cred că sunt puțin ancorate și în genă. Adică, e făcut pentru preoție, e făcut
pentru pedagogie, îi place să crească și să urmărească devenirea copiilor.

Când credeți că a fost epoca cea mai favorabilă actorului? Cum vă place epoca
noastră, vă plac ideile progresimului, corectitudinii politice?
Nu pot să judec prin comparații pentru că orice fel de alt fel de exemplu este mijlocit
de lecturile pe care le am, de discuții informale. Nu-mi dau seama, cert este că actorii, la
un moment dat, au fost repudiați de societate, actorii, la un moment dat, au fost respectați
de societate, până la urmă erau corifeii care aduceau povestea esențială în comunitate și
acesta era un lucru important. Din anumite perspective sunt vremuri bune pentru actori.

De ce, trăim o epocă mai ludică?
Nu, este mai ofertantă. În același timp este puțin lipsită de respect pentru profesie,
societatea nu se întoarce cu respect, se întoarce cu un soi de admirație, dar nu neapărat de
respect. Cehov spunea, nu aș vrea să citez eronat, dar spunea că toată lumea ar vrea să-ți
stea în preajmă, actor fiind, dar nimeni nu ar vrea să-ți dea fata de soție. Dar nu vorbim
despre aceasta, vorbim despre oportunități. Cred că sunt vremurile cele mai interesante,
există diversitate, nu atât de multă, cel puțin în acest spațiu danubiano-pontic, dar există
totuși și respect pentru profesie, recompensă pentru ceea ce faci.

Atunci, înseamnă că nu vă enervează nimic sau mai nimic? Ce vă enervează la
epoca noastră, trăită aici în România?
Nu neapărat că mă enervează, dar mă uimesc destul de multe lucruri și încerc să scap
de enervare. Încep cu traficul de dimineață, din Sectorul 2, dar încerc să fiu cât mai puțin
reactiv, pentru că, pornind de la ceea ce vă spuneam, fiecare om are o condiție pe care
nu o poți înțelege decât dacă nu reacționezi și ești receptiv la eventuala lui problemă. Cel
ce claxonează, poate este certat cu iubita, soția, poate cu șeful, trebuie să ajungă la spital,
habar nu am, pot fi enorm de multe motive pentru claxonul din trafic. Nu înseamnă că
este un individ agresiv sau violent pur și simplu. Pomeneați de progresism. Nu vă ascund
că, de multe ori, mă bucur că m-am născut mai devreme, sunt lucruri pe care nu le înțeleg
și dacă vorbim de cultura woke sau dacă vorbim de progresim, sunt oameni care și-au
propus să aducă normalitatea în viețile noastre și au făcut chiar contrariul. Normalitatea
cred că este ancorată în repere simple, nu-ți trebuie educație, nu-ți trebuie cultură și vine
din genă și din istorie. Sunt lucruri sub semnul naturalului care nu pot fi invalidate. Sigur
că sociatea ”evoluând”, cu două ghilimele, aduce principii, ideologii, valori noi, dar când
ele intră în contradicție cu ceea ce este până la urmă organic, natural, conceptual, vizează, știu eu, neadevăruri, nu este funcțională. Cred că este foarte mult de vorbit, nu sunt
eu în măsură, dar atâta vreme cât elimini meritocrația pe criterii care nu sunt valide, atâta
vreme cât victimizarea apare ca o valoare socială… Imaginați-vă că dumneavoastră îmi
puneți întrebarea aceasta și eu încep să vă spun: vai de mine, mă doare și un picior, am
61 de ani, am repetat în sobsoluri, n-am avut lumină, sâmbăta, duminica, au fost drame
în familie pe care eu le-am ignorat, cât puteți asculta? M-am sacrificat pentru marele public…. Cât puteți asculta? Ascultați trei minute, după care spuneți, bine domnule Titieni,
vă mulțumesc, v-am înțeles, la revedere. Nimeni nu este bucuros să asculte un discurs
al unei victime care nu vede circumstanța, care vrea să fie imaculată din perspectiva
nevinovăției. Lucrurile, cum bine știm, sunt alb și negru, yin și yang, trebuie să găsim
dreapta măsură și înțeleapta abordare în așa fel încât să nu fim nenumărate victime. Cred
că lucrurile au ieșit puțin din matricea lor, exagerăm cu valori care de fapt nu sunt perene
și viabile, e o societate în permanentă schimbare, transformare, totul este ciclic pe lumea
asta. S-ar putea să mai trăim mulți ani sub semnul unui progresim greșit înțeles, cum și
comunismul greșit a fost înțeles și implementat. Lucrurile sunt de discutat, nu discutabile, în nuanță, în subtilitate, și cred în nevoia unui egalitarism, dacă pornim de la sex, genă,
culoarea pielii, apartenență la o congregație sau alta, cred că trebuie să fim egali. Avem
drepturi inalienabile, dar în același timp avem și obligații, nu neapărat inalienabile, dar
obligații care ne pun în condiția de respect pentru celălalt și respect pentru viață. Cred
că dacă acest lucru ar fi asumat de educatorii noștri, dacă am avea educatorii capabili să
furnizeze această valoare copiilor care devin în societatea omenească, lucrurile s-ar simplifica. Viața, valoare supremă, indiferent de forma ei, cu atât mai mult, viața conștientă,
respectiv oamenii, pentru că toate nenorocirile pe care le traversăm și le trăim în acest
moment pe Terra sunt din pricina faptului că nu viața este considerată importantă, până
la urmă, viața conștientă a creat valori. Nu poate să fie, știu eu, istoric vorbind, o valoare
peste valoarea care a creat valoare. Punctez asta, mi se pare un lucru important, dacă am
avea educatori, profesori care să poată practica, viața ca valoare supremă și să inducă, nu
la modul declarativ sau autoritarist această chestiune, lucrurile ar arăta altfel în societatea
omenească și toate poveștile acestea cu progresismul și woke-ul ar intra într-o disoluție
pentru că ar fi invalidate de acest lucru.

Văzându-vă în ”Proștii sub clar de lună”, unde l-ați jucat pe Gogu, am văzut
spetacolul și la un moment dat personajul Gogu pune mâna pe fundul unui personaj
feminin. M-am gândit că această secvență, s-ar putea, peste zece ani, să nu mai fie
acceptată pe scenă, iar dacă cumva vi se întâmplă și în viața reală, sunteți deja penal.
Și atunci întrebarea este dacă vă sperie, vă angoasează situația sau credeți că vă veți
adapta ușor?
Vă spuneam că totul este ciclic pe lumea asta și acum cred că sunt anumite lucruri
acceptate cu acord. Bineînțeles, referirea dumneavoastră este cu privire la spectacol, este
indicația regizorului, colega mea acceptă, există multă nevinovăție pornind și de la condiția relațională din piesă. S-ar putea ca cineva să interpreteze așa cum dumneavoastră
spuneți și să taie secvența. Sperăm să nu se ajungă la așa ceva.

Nu s-a ajuns la așa ceva, aici, în România, pentru că peste alte mări și țări se
întâmplă.
Este singurul avantaj pe care îl avem. Mișcarea rock and roll a venit în România după
zece ani de la apariția ei, probabil și că povestea asta progresistă va căpăta consistență la
o distanță de zece ani de când va intra în disoluție în Occident.

Aveți convingeri ideologice ferme?
Da, viața este valoare supremă. În rest, socialmente vorbind, cred într-o atitudine
socială a oricărei forme de guvernământ, venim pe lume întâmplător, în urmă cu 60
de ani, nu știam că voi trăi acest periplu interesant, minunat, cu alte cuvinte societatea
trebuie să aibă un soi de responsabilitate în fața indivizilor pe care îi acceptă, indiferent
de forma, felul, capacitatea pe care o are fiecare. Trebuie să se preocupe în a-l forma, în
a-l aduce pe om în condiția de a se înțelege pe sine, pe celălalt, lumea în care trăiește, pe
care s-o protejeze și să nu o distrugă pentru binele lui etc. Deci, îmi doresc o componentă
socială a oricărei forme de guvernământ, una care respectă libertatea individului, drepturile lui, lucruri de care vă spuneam că țin de drepturi inalienabile.

Cititorii se vor întreba: Titieni este de dreapta sau de stânga?
Nu mai există dreapta și stânga, este o iluzie, este o încremenire în proiect. Sigur, avem
o democrație și să zicem o economie de piață care cât de cât pot fi semnificative. China a
invalidat povestea că în comunism economia de piața nu este funcțională. E funcțională,
cum o fi, cu discriminări pozitive flagrante, discriminări de tot genul. Nu mai este stânga
și nu mai este dreapta. Noua societate, nu-mi dau seama când va apărea sau forma de
guvernământ calibrată pe nevoile societății actuale, nu-mi dau seama, suntem în prag de
globalizare, ea se produce tacit și nu avem noi cum s-o oprim pentru că multinaționale
nu fac altceva decât să ne pună împreună și în același timp să ne stăpânească.

Vă enervează chestiunea aceasta?
Nu, nu mă enervează și până la urmă forma de organizare socială nu poate asigura
fericirea individului, poate să-i asigure un soi de confort, relații mai bune sau mai mai
puțin bune…

Și atunci care sunt ingredientele fericirii individului?
O înțelegere a propriei interiorități și a lumii în care trăiești. Nu cred că nu existau
oameni fericiți în urmă cu 2000 de ani sau cu 200 de ani în circumstanțe sociale diferite,
negândite de noi în acest moment. Fericirea este o chestiune nu neapărat individuală
pentru că omul este ființă socială, dar nu este relaționată strict cu condițiile și circumstanțele politice, sociale, materiale. Este un mod de a fi.

Reușiți să fiți fericit?
Nu. Este un deziderat. Mi-ar plăcea să ajung în condiția în care să vă spun, fără să-mi
cereți interviuri, domnule, sunt fericit! Până la urmă este o stare autonomă.

Aveți asemenea clipe?
Da, dar cred că autonomia pe care ți-o dă fericirea te cam desprinde, nu mai ai
dependențe sau avându-le nu sunt copleșitoare, viața mea nu depinde de un ceva, un
cineva. Este o chestiune în care mi-aș depăși competența s-o abordez, dar așa, intuitiv, o
simt.

O întrebare oarecum fierbinte. Se tot vorbește în mediile politice, publiciste, pe la
televizor, că România ar fi o colonie, că suntem în situația de a fi o colonie. Nu vă
întreb sau vă întreb dacă vă place exprimarea sau dacă credeți că ea ascunde ceva
adevăr sau este o chestiune care ține de frustările noastre personale. De aici, însă, v-aș
ruga să mergem un pic pe fir și v-aș ruga să-mi spuneți dacă în ultimii 30 de ani, după
schimbarea regimului, credeți că România a evoluat sau poate a involuat pe anumite
direcții, dar mai ales din punct de vedere cultural și artistic.
Tema este complicată. Așa, aparent, România este o colonie și de fapt, nu este, cred
că există grade de dependență pentru fiecare națiune, noi o resimțim și vizăm anumite
lucruri punctuale care sunt în mentalul colectiv. S-ar putea să nu se dea ora exactă de aici,
de la noi și în multe domenii ora exactă se dă din altă parte. Nu cred că putem vorbi de
România, ci de niște subiecți care, probabil, simpatizează mai mult cu valori care nu ne
sunt proprii și care, ori din proprie credință ori din pricina faptului că sunt capacitați într-un fel, creează nu numai zumzet, ci atitudine la nivelul nației. Soarta și destinul nostru
sunt ancorate în enorm de multe lucruri. Nu putem folosi termenii: ”noi nu am atacat pe
nimeni, am încercat să ne apărăm glia…”, e istorie. Vedeți că și istoria individuală…. și eu
am fost tânăr, deși n-ar putea să creadă nimeni sau mai știu eu câte lucruri am făcut în
tinerețe sau câte lucruri de atunci îmi afectează acum vârsta a doua spre a treia. Cred că
toate lucrurile se nasc dintr-o necesitate. La capitolul necesități sunt lucruri naturale și
artificiale, cele naturale duc viața înainte. Noi suntem îngrijorați cum generația anterioară era îngrijorată ”de ce o să se aleagă de țara asta că tinerii sunt iresponsabili, superficiali
și vai de mama lor”. Și uite că s-a ales ceva. Cum noi, la rândul nostru, îngrijorându-ne
inutil ”ce o să se aleagă de țara asta, după ce noi nu vom mai fi”, ceva se va alege. Cred
totuși că, în ciclicitatea asta istorică, valorile perene, la un moment dat, își vor găsi locul.
Că trecem prin furci caudine, că ne înstrăinăm, că intrăm pe drumuri închise, poate că
e firesc. Dar, în paranteză, cine și-ar fi imaginat că în mileniul trei, în anul 2021, când a
început acest război, aparent cu argumente, dar lipsit de orice fel de argument, va avea
loc. Nu-și putea imagina nimeni. Eu nu puteam să-mi imaginez așa ceva. El există, coexistă cu viețile noastre de acum și omenirea întreagă este neputincioasă, nu poate să facă
nimic, amenințarea cu bomba atomică… Cert este că lucrurile acestea vor atrage după
sine măsuri, inclusiv ceea ce vă spuneam, și cu obsesivitate și cu riscul de a mă repeta:
viața este valoare supremă, ar trebui să fie primul principiu al educației moderne.

Și al politicii, până la urmă.
Al orice. Dacă educația conține asta, vă dați seama, totul va fi contaminat de acest
lucru: politică, economie etc. Cultura cum a evoluat? În vremuri de restriște și mă refer
aici la comunism, când aveam un dușman comun, persoană și ideologie, oamenii au
fost ultra creativi. După Revoluție, când am avut foarte multă libertate și toată lumea
a clamat ”literatura de sertar”, se pare că n-a existat, nici creativitatea noastră nu a mai
fost pe culmi. Nevoia aceasta, apropo de globalizare, e asumată interior, scriitorii noștri
se compară cu scriitorii occidentali, cu creatorii de film, creatorii de teatru, ceea ce este
bine sau nu este bine. Spun asta pentru că orice fel de artă slujește în primul și în primul
rând universalității, dar și comunității de unde te revendici. Nu pot să fiu creativ dacă mă
îndepărtez de experiența personală, de lucrurile pe care le-am trăit, traversat. Dacă acel
particular poate să fie complementat cu universalitatea temei este foarte bine, dacă nu,
atunci rămâne o chestiune locală, un conflict între noi care nu are nici un fel de valență
pentru altcineva. Ori nevoia aceasta de a intra într-o comparație formală cu tot ceea ce se
întâmplă în lume omoară până la urmă conținuturile. Suntem în condiția în care nu neam găsit pe noi înșine, pentru că nu poți să iei o paradigmă socială și politică, s-o dai deoparte, s-o înlocuiești cu alta ”declarativ” și să transformi omul. Omul a rămas cu aceleași
sechele, obișnuințe și poate că suntem într-o copilărie a democrației, democrația asta se
va cerne certându-ne, greșind și poate așa ajungem în zona aia de cvasi-înțelepciune care
ne va pune în condiția să înțelegem că arta e identitate pură și un limbaj universal de a-l
face pe celălalt mai bun, mai sensibil, vulnerabil în sensul bun al cuvântului. Discutăm
de insensibilitatea mileniului în care trăim. Nu, lumea nu este insensibilă. Dacă îi spui o
vorbă rea sau dacă îl privești într-un fel, omul devine ultra sensibil, se atacă imediat. Deci,
sensibilitate există, problema este să întorci puțin vectorul dinspre tine înspre lumea în
care trăiești, o lume sensibilă la celălalt ar fi de preferat. Nu o sensibilitate excesivă ”domnule, dați-vă mai încolo, m-ați atins”. Inversarea aceasta de polaritate probabil că, în timp,
se va întâmpla, pornind de la ideea că viața este în fiecare dintre noi.

Am observat că marii actori din generațiile anterioare generației dumneavoastră, unii dintre ei se lamentează foarte mult și deplâng soarta țării, nu observ la dumneavoastră o asemenea tendință. Nu cred că veți ajunge niciodată în această situație, darce gândiți când îi vedeți așa?
Suntem diferiți, din fericire, fiecare om percepe realitatea prin prisma propriei experiențe, a idealurilor, a obiectivelor lui de viață. Eu nu sunt îngrijorat, pentru că avem
în spate o istorie scrisă și asta ne-a certificat faptul că viața merge mai departe. Au căzut
mari imperii, avem mărturia acestor imperii în niște societăți care anunță, probabil foarte
puțin, totuși, din ceea ce a fost Imperiul Roman sau Grecia Antică. Dar este irelevant,
viața merge înainte, poate că trebuie să se închidă anumite cicluri ca să se dezvolte altele.
Nu sunt îngrijorat, o să vă uimesc cu ce vă spun acum: niciodată n-a fost să nu fie cumva.
Cumva va fi.

Nu, nu mă uimiți, așa este, vă dau dreptate.
Sigur, vă spun că mă bucur că m-am născut mai devreme, pentru că sunt situații de
viață, socialmente vorbind, cărora nu le pot face față. Se întâmplă să clamăm meritocra-
ția, dar să nu o practicăm, e un soi de ipocrizie cu care te întâlnești zilnic.

Nu întotdeauna, pentru că în cazul dumneavoastră, se practică, se aplică.
Mă rog, din câte știți. Eu știu mai multe decât dumneavoastră. Lipsa transparenței,
birocrația, acestea sunt lucruri de o duplicitate absolută și nu îți este ușor să trăiești cu
ele. Noi venim dintr-o epocă în care spuneam ceva și acționam altfel, o dată că gândeam
altceva și acționam altfel, dar atunci lucrurile erau într-o convenție declarată. Ne întâlneam în ședințe de partid, toată lumea spunea: ”tovarășul, tovarășii, facem cutare” și
pe urmă, la o cafea, spuneam lucrurilor pe nume. Ei bine, acum, nu se mai întâmplă și
paradoxal, acea delațiune pe care noi o înfieram, acum e încurajată, din trei subiecți, doi
sunt delatori. Nu știu ce să zic, pare a fi până și la asociațiile de bloc și la școală, la copii:
”spuneți cine a făcut”, ”cine a aruncat cu piatra” etc. Încercând să vă răspund la întrebare,
nu mă declar nemulțumit, dincolo de faptul că viețile noastre sunt, uneori, influențate
și gestionate de oameni iresponsabili, egocentrici, care pun interesul personal deasupra
interesului de grup, lucrurile acestea, în timp, poate nu voi apuca eu, dar vor intra într-un
con de umbră. Nu se poate să practici la nesfârșit asta. Sau poate că suntem pe o curbă
ascendentă și vom ajunge în câțiva ani la ceva ce mințile noastre contemporane nu pot
gândi.

Ați spus de câteva ori, aproape că devine un laitmotiv, că vă bucurați că nu v-ați născut mai târziu, ceea ce înseamnă că viitorul nu vă sună bine.
Prezentul nu-mi sună, uneori, bine, dar prezentul acesta social, nu prezentul care
mă pune în condiția de a respira, inima să bată și soarele să răsară, luna să-și releve toată
frumusețea. Acesta este un prezent natural, aparținând minunii ăsteia extraordinare care
este viața, doar circumstanțele sociale mă supără.

Când sunteți pe scenă și vă uitați în sală, vă place publicul? Vreau să vă întreb ce credeți despre români și dacă cumva credeți că există nații care se uită la teatru sau lafilm, nici nu stiu cum să zic, cu mai multă sensibilitate, deschidere.
Ieri, vorbeam cu regizorul spectacolului (spectacolul ”Proștii sub clar de lună”, regia Felix Alexa) și amândoi punctam faptul că în Occident lumea stă la cozi imense ca
să vadă artă la muzee, se duce să-și hrănească interioritatea cu bucuria unei picturi, a
unei sculpturi, a unei instalații de artă, lucruri care la noi se întâmplă mai puțin. Este
paradoxal, pentru că atunci când este Noaptea Muzeelor și intrarea este liberă, se duc
și ai noștri. Nu cred că-i impiedică faptul că un bilet costă cât costă, nu știu, dar este o
etapă în evoluția fiecărei societăți, apropo de sensibilitate, vulnerabilizare, poate că nu o
trăim. Poate că nevoile acelea din Piramida lui Maslow nu le-am acoperit, suntem încă la
capitolul nevoi de bază și ne ducem în absurd și excesiv în zona achizițiilor, a acumulării
materiale.

Credeți că publicul poate fi în mod specific educat, instruit? Vă întreb pentru că împreună cu maestrul Bogdan Cioabă am făcut un Ghid al spectatorului de teatru.
Foarte frumos și vă felicit!

Încercăm să le spunem niște lucruri spectatorilor care vin la teatru. Ce credeți că trebuia să le spunem?
În primul rând întâlnirea nemijlocită cu opera de artă. De acolo înainte putem
specula, putem vorbi. Ce se întâmplă când te duci și te uiți la Mona Lisa? Ce o fi având
domnule Mona Lisa de o omenire întreagă se uită de secole la ea? Dar întâlnirea nemijlocită este esențială. Acum, nu trebuie să mergem toți la Luvru să vedem Mona Lisa că o putem vedea și într-o fotografie. Cred că gustul pentru așa ceva trebuie dezvoltat,
cultivat, trebuie să ieșim din paradigma obligativității de a vedea teatru, de a merge la
operă, la simfonii, pur si simplu trebuie să devină o necesitate a interiorului. Vă spun
ceva, muzica simfonică, mijlocită de oricât de sofisticată ar fi aparatura, este fără valoare.
Faptul că exiști în sala respectivă când armoniile nemijlocit îți modifică interioritatea
este un lucru pe care nu-l poți trăi decât în sală. O dată că-l trăiești în comuniune cu
ceilalți, ne bucurăm împreună de povestea respectivă și vibrațiile respective creează în
interioritatea noastră un ceva inconfundabil. Sigur, trebuie să fie de calitate, nu orice fel
de simfonie cântată live poate lăsa urma respectivă. De ce calofilia este trecută în zona
nefericită a faptului că este prea frumos. Frumosul are proporții, simetrii, profunzimi,
ele trebuie înțelese și traduse. Sigur, după ce guști un măr bun, venim și cu teoria, dar
întâlnirea nemijlocită mi se pare obligatorie. Faptul că dumneavoastră ați făcut un ghid
orientativ al spectatorului de teatru, în primul rând trebuie să-l ducă pe acesta în sala
de spectacol. În al doilea rând, o condiție extraordinară ar fi să vadă un spectacol bun
pentru că se întâmplă și altfel, eu am participat la niște evenimente teatrale orgolioase și
vanitoase și m-a întrebat directorul teatrului ce părere am. Și i-am spus că mă gândesc că
dacă al meu copil ar intra pentru prima dată în teatru și ar vedea spectacolul acesta, pe
care tu îl consideri nemaivăzut, minunat, fantastic și ai bifat în toate locurile unde este
importantă producția dumitale cu brio, copilul meu s-ar uita și ar zice: dacă ăsta este
teatru, eu nu mă duc.

Sunt întâlniri fericite și întâlniri nefericite.
Da, ar trebui să existe întâlniri fericite. Sigur, dintr-o banană necoaptă nu poți trage
concluzia că toate sunt necoapte și acre și îți strepezesc dinții.

Ce vă place mai mult, teatrul sau filmul?
Sunt diferite.
Sunt diferite, dar ce vă place mai mult?
Aș vorbi cu păcat, sunt provocatoare ambele, sunt satisfacții în ambele, sunt plusuri
și minusuri. De exemplu, la film, ai făcut 30 de duble, ești fericit de 13, știi că nu se
mai poate schimba nimic, iar regizorul sau editorul alege una care nu este reprezentativă
pentru tine. Teatrul are dimensiunea aceasta a faptului că poți îmbunătăți, că lucrurile pe
care nu ai reușit să le realizezi într-o ediție, la urmărorul spectacol le poți spune așa cum
trebuie. Timpul de realizare a proiectului de teatru este diferit față de cel de film, ce pot
spune, îmi plac amândouă.

Ce rol v-a plăcut cel mai mult?
Nu vă pot răspunde. Prima dată spui că acel rol, după aceea stai să te gândești și zici
și celălalt, nu pot spune.

Spuneați mai devreme de Hamlet.
Da, nu l-am jucat niciodată și sunt în condiția, zic eu, fericită sau nefericită, mi-ar
spune un profesionist al domeniului: ”Domnule trebuie să-ți dorești să țintești sus”. Nu
mi-am dorit niciodată niciun fel de rol. În schimb, ceea ce mă bucură enorm este că profesia, în general viața, a venit peste mine cu lucruri bune care nu erau în sfera orizontului
meu de așteptări și care m-au uimit și m-au pus în condiția de a fi recunoscător. Cu alte
cuvinte, uneori, viața mi-a oferit mai mult decât mă așteptam. Dar n-am făcut niciodată
niciun fel de ghidaj, în sensul că aș vrea să joc asta sau cealaltă.

Spuneți-ne care v-a plăcut cel mai mult dintre rolurile pe care le-ați făcut?
Aș fi nedrept cu istoricul meu profesional să zic de un anume rol. Erau producții în
care rolul era, poate, interesant, dar a fost circumstanța, nu neapărat nefericită, dar nu
am avut comunicare cu regizorul sau cu echipa. Sunt lucruri care au o altă dimensiune,
am colaborat cu regizorul impecabil dar poate rolul nu a fost fantastic. Fiecare rol este
o provocare și încerc să răspund în măsura în care provocarea mă poate pune la treabă.
Sunt și situații în care ai de spus doar două vorbe, sigur, nu există roluri mici și roluri
mari, există actori slabi. N-aș putea să vă spun că în acest moment al existenței mele,
rolul… Sunt multe roluri care mi-au redimensionat, așa cum vă spuneam, în încercarea
de a actualiza potențialități, percepția despre lume, viață și celălalt.

V-au schimbat ele pe dumneavoastră.
Da, m-au îmbogățit. Am făcut o școală extraordinară cu Cristian Mungiu, o școală la
50 și ceva de ani, la 50 și câți ani aveam când am făcut filmul, a existat un tip de abordare
a calmului, un anumit tip de înțelegere pe care îl cunoșteam din informații strict legate de
profesie dar nu l-am văzut practicat de nimeni. A fost o școală în sine, dar nu pot să spun
că nu mi s-a întâmplat să mă școlesc la propriu. Ion Cojar stătea la catedră, eram proaspăt
asistent și îmi spunea: ”Titi, astăzi am mai învățat ceva”. Eu mă uitat la el și mă întreb:
”Cum, a mai învățat ceva profesorul Cojar, la 60 de ani?” Da, pentru că avea deschiderea
necesară și o atavică dorință de a descoperi cum vede un om tânăr un text al unui clasic
sau al unui contemporan peste care el trecuse de nenumărate ori. Când cineva creativ
și inventiv venea cu o propunere, spunea: ”Da, domnule, este posibil” și învăța ceva. A
fost momentul în care deschiderea mea față de fenomen s-a produs. Am înțeles că nu
vine profesorul cu autoritatea sa și spune facem așa sau așa, ci realitatea pe care o poate
crea dramaturgia, scenariul filmului, îți oferă, indiferent de rolul pe care îl ai în ecuația
respectivă, surprize. Și în domeniul nostru se poate întâmpla să-ți vină lucruri de undeva
din zona creativității, a inspirației, care nu-ți aparțin. Și uneori te întrebi: ”Eu am făcut
asta?”, ”Da”. Sigur, ideal ar fi să poți fixa, să poți prinde din eterica combinație, ceva care
să se traducă în concret.

Aveți preferințe de lectură? La ce filme și spetacole vă uitați?
Sunt din ce în ce mai selectiv. În ceea ce privește filmele și spetacole, nu-mi plac
producțiile care sunt strict orgolioase indiferent de la cine sau de unde se revendică. O să
mă întrebați: ”Și cum vă dați seama?” Cred într-un soi de inteligență a abordării culturale
și într-un soi de altruism pe care, atât cât reușesc, încerc să-l cultiv. Nu reușesc mereu
pentru că egoul ți-o ia înainte. Tot ceea ce nu este strict orgolios și vanitos mă conține,
mă conjugă. În ceea ce privește literatura, am părăsit ficțiunea, ficțiunea rămâne ficțiune,
poate genera tot felul de gânduri și de idei… Mă duc într-o zonă….

De jurnale, de istorie.
Da, vreau să stau de vorbă cu oamenii care au traversat această viață, în circumstanțe
diferite, și vreau să văd ce au înțeles, ce au valorizat, ce li s-a părut important devreme
sau la capătul vieții, ca să mă structurez și eu într-un fel, să mă verific și să-mi structurez
gândurile.

A plecat din Franța un curent, o istorie a vieții cotidiene, eu aș face o presă a vieții
cotidiene și în acest context vă întreb cum dormiți, ce mâncați, dacă vă simțiți mai mult
obosit sau mai mult stenic, chestiuni de viață personală.
Mănânc ce mi se oferă sau ce îmi pot permite, n-am niciun fel de restricții alimentare, sigur, la vârsta aceasta, sunt puțin mai selectiv, nu-i dau stomacului mai mult decât
poate duce, manânc orice.

Dormiți bine?
Da. Dar, acum, în preajma acestei premiere (”Proștii sub clar de lună”, Teatrul Al.
Davila, Pitești) n-am dormit bine, de la gânduri, de la discoteca de vis-a vis. Îmi reproșez
că întârzii povestea cu somnul, că depășesc miezul nopții și orice am face somnul acela de
dinainte de miezul nopții își are rostul și sensul lui… Dar nu mă pot plânge. Dacă am ceva
de făcut, sunt stenic. Într-o discuție cu colegii, mi-au spus: plecăm în concediu o lună,
eu n-am traversat asta, nu vreau să spun că este bine sau rău, dar eu nu pot să stau decât
maximum cinci zile în concediu. Nu m-am educat de așa manieră să pot să stau liniștit,
sunt sub semnul acțiunii, oricare ar fi ea. Și când am ce să fac și este valorizată munca pe
care o fac, sunt stenic. Sunt pe drumuri mult, am făcut în doi ani 100.000 de mii de km
cu mașina, mă relaxează condusul, în turnee mă duc numai cu mașina, îmi place să fac
asta, cât voi putea.

Sunteți un om religios?
Păi asta este o condiție naturală, n-ai cum. Dacă am apărut pe Terra în condiția asta
fantastică, minunată, necunoscută și aproape impenetrabilă, nu ai cum să simți altfel.
Sigur că părinții noștri ne-au făcut, dar parcă nu ei, este o instanță care poate acum ne
însoțește dialogul, care a gândit toată povestea asta. Sau ”a gândit” este impropriu, mai
bine spus a generat. Da, sunt religios în sensul în care religia este religare (din lat.religio,
religare – a lega, a uni) și condiția asta, a noastră, aparentă, cu trup, cred că are o ancoră
în ceva imperceptibil, dar prezent.

Sunteți un om religios practicant?
Nu, dar, desigur, mă întâlnesc cu prietenii de fiecare dată de Paști, la Înviere. Am avut
o perioadă în viața mea în care am practicat. Nu știu unde să găsesc trigger-ul vinovăției,
dar nu merg la biserică cu recurență, dar în același timp, vreau să cred că sunt un om
religios, după cum cred că suntem toți, dar poate nu suntem conștienți de asta.

Credeți în psihanaliză, în ideea de analiză simbolică a inconștientului?
Nu. Sunt mari specialiști care s-ar uita cu un zâmbet de superioritate și ar spune:
”Bietul ignorant!” Nu cred și vă spun de ce. Suntem într-o permanentă și perpetuă
transformare. A încerca să te duci într-un subconștient posibil prezent pentru a justifica
acțiunile imediate, mi se pare un demers care creează dependență. De ce sunt eu în acest
moment așa cum sunt: pentru că în copilărie mama, tata, sora, vecinul…irelevant.

Adică niște alibiuri
Irelevant! Subconștientul individual și colectiv, fără îndoială că dețin enorm de multe informații, până și felul în care arătăm este amprenta subconștientului nostru care este
genetic, a migrat de la generații la generații. Probabil, nasul bunicului meu este pe fața
mea, într-o memorie genetică. Știți ce se întâmplă, noi dacă încercăm să ne întoarcem
asupra zilei de ieri și vrem să o punem în pagini: ”ieri am făcut cutare și cutare”, chiar
dacă este un lucru major, memoria deformează realitatea, iar dacă doi, trei, patru oameni
am participa la același eveniment, îl punem pe hărtie diferit. Cred că prezentul este plin
de energie și conținuturi, existența însăși este în prezent, încât toate amănuntele legate
de convenționalul trecut sunt irelevante în fond. La suprafață, s-ar putea să fie relevante.

Înseamnă că dumneavoastră gândiți că totuși conștiința bate inconștientul.
Fără îndoială. Cred că aceasta este marea luptă a individului și a existenței: conștientul să bată inconștientul.
Vă mulțumesc foarte mult!