Capitolul 1

Într-o dimineață obişnuită, Gabriel, un informatician, îşi începu rutina zilnică. Încă somnoros, abia şi târî picioarele spre baie. Deschise robinetul şi, cu mişcări lente, începu să se spele pe față. Până aici totul fusese firesc pentru el. Doar că, atunci când se uită în oglinda aburită, îşi văzu imaginea distorsionată. Dar nu doar atât, ceva părea în neregulă. Şterse hotărât suprafața oglinzii şi se privi din nou. Iar ceea ce văzu, îi făcu inima să înghețe. Din oglindă, chipul avatarului său virtual îl privea cu nişte ochi mari şi strălucitori. Panicat, îşi frecă frenetic fața. Apoi se spălă din nou, simțind cum apa rece îi biciuie pielea. Se privi iar în oglindă, dar chipul avatarului său era tot acolo, imperturbabil. Gabriel era un tânăr cu un ten acneic, nas acvilin diform şi nişte ochi de un gri spălăcit. Acum, în mod inexplicabil, luase chipul avatarului său. Era o imagine a sa idealizată, la care lucrase cu meticulozitate. După o muncă asiduă, rezultatul a fost un chip cu trăsături perfecte şi atrăgătoare. Dar el nu-şi dorise în niciun caz să se afişeze cu acest chip în lumea concretă, ci doar în cea virtuală, acolo unde oricine, contrar realității, poate părea perfect. Panica îi întunecă rațiunea. Rămase ore în şir privindu-se în oglindă de unde, avatarul său îl privea o expresie imobilă. În disperarea lui, lovi cu pumnii oglinda. Începu să urle, simțindu-se prins într-un coşmar kafkian, în care granițele dintre vis şi realitate se dizolvă. Respirația i se acceleră, iar camera începu să se învârtă cu el. Se prăbuşi pe scaunul toaletei, încercând să-şi adune gândurile. Era incapabil să înțeleagă ce i se întâmplă. Simțea că şi-a pierdut identitatea, iar realitatea cunoscută se sfărâma. În mijlocul haosului, se simțea tot mai pierdut, ca o umbră a propriei existențe. Era prins între două lumi care refuză să-i ofere răspunsuri.

Capitolul 2

Gabriel nu mai plecă la muncă. Rămase în pat întreaga zi, nelămurit şi neputincios. Nu se clinti din pat până a doua zi dimineața, când, cu inima bătându-i nebuneşte, se târî din nou spre baie. Spera că poate cu o zi în urmă nici nu se trezise cu adevărat, iar totul fusese doar un coşmar. Şi, cu ocazia acestui nou ritual matinal, totul va reveni la normal. Însă, din oglindă, chipul avatarului său îl privea din nou rece şi distant. Cu o disperare crescândă, îşi spălă frenetic fața, o săpuni abundent, apoi o şterse cu un prosop aspru, atât de apăsat, încât îl ustura pielea. Se privi din nou în oglindă, plin de speranță, dar imaginea rămăsese neschimbată.

  • De ce se întâmplă asta? se tângui el. Era incapabil să înțeleagă. Se zăvorî în apartament. Se aşeză în fața oglinzii din dormitor. Brusc, simți o bucurie absurdă la vederea perfecțiunii chipului său, acum sub forma avatarului, dar o alungă Nu exista niciun motiv de bucurie în fond, câtă vreme viața îi fusese dată brusc peste cap. Rămase nemişcat în fața oglinzii. Orele se scurgeau lent. Ziua trecu învăluită într-o ceață densă.

Telefonul începu să sune insistent. În cele din urmă, Gabriel răspunse.

  • Gabriel, eşti bine?, întrebă şeful său. De ce nu ai venit la lucru? Ai probleme?
  • .. bolnav, minți Gabriel. Nu pot să ies din casă acum. De fapt, poate nici în următoarele zile sau săptămâni.
  • Ai nevoie de ceva? De un doctor?
  • Nu, mulțumesc. .. am nevoie de odihnă.

Gabriel închise telefonul, simțind povara minciunii. Cum ar fi putut să explice cea ceea ce i se întâmplă? Îi era atât de ruşine şi se simțea pierdut definitiv. Zilele treceau într-o monotonie aproape ucigătoare. Îşi petrecea ore în şir în fața oglinzii, sperând într-un miracol. Telefonul continua să sune. Iubita sa, încercase zadarnic să intre în apartament, deoarece Gabriel zăvorâse uşa. Bătuse cu pumnii în uşa solidă, metalică şi îi strigase numele disperată. Vecinii, deranjați, îi ceruseră să înceteze, amenințând-o că vor anunța poliția. Ana plecase, dar continua să-l sune insistent şi îi scria zeci de mesaje zilnic. Gabriel însă le ignora. Într-o zi, primi un nou mesaj de la ea „Te rog, spune-mi ce se întâmplă. Sunt de-a dreptul îngrijorată. O să sun la poliție, să ştii.” Gabriel simți un nod în gât şi, în loc să răspundă, se aşeză din nou în fața oglinzii, privindu-şi chipul care nu era al său. În singurătate, îşi punea întrebări despre propria existență, simțindu-se pedepsit pentru vanitatea sa de a-şi fi creat acel avatar perfect. Lumea devenea tot mai străină, iar el tot mai izolat, prins într-un labirint al propriei minți. Noaptea, Gabriel adormea în fața oglinzii, sperând la o schimbare. Dar în fiecare dimineață, chipul avatarului îl privea neclintit şi neiertător, făcându-l să se simtă tot mai pierdut, prizonier într-o lume care refuză să-i ofere răspunsuri.

Capitolul 3

Gabriel stă în fața oglinzii din baie. Trăsăturile perfecte şi reci ale avatarului său îi amplifică sentimentul de alienare. Telefonul sună intermitent, iar el se simte captiv în propriul corp, incapabil să facă vreun gest. Pe la ora zece, şeful său, domnul Mironescu, sună la interfon, cerându-i să deschidă. Inima începu să-i bată nebuneşte, dar rămase nemişcat. După câteva minute de insistențe, rămase fără rezultat, bărbatul plecă. Gabriel îl urmări din spatele perdelei cum se îndepărtează de clădire, vorbind la telefon şi gesticulând nervos. Gabriel ştia că nu va trece mult timp până când îngrijorarea celorlalți se va transforma în acțiuni concrete. Şi, într-adevăr, în zilele următoare, tensiunea crescuse alarmant. Familia şi iubita sa, Ana, deveneau tot mai îngrijorați. Într-o seară, Gabriel primi un mesaj de la Ana, care îl implora să vorbească cu ea. Dar el nu răspunse. Chiar îşi închise telefonul. Peste un timp, interfonul sună din nou. La început ezitant, în cele din urmă Gabriel trase zăvorul, apoi se ascunse şi se ghemui în spatele canapelei. Ana deschise uşa apartamentului cu propria cheie. Intră şi îl strigă pe Gabriel cu o anume disperare în glas. Cum acesta nu răspunse, Ana îl căută panicată prin tot apartamentul. În final îl găsi şi, rămase înmărmurită.

  • Gabriel, ce s-a întâmplat cu tine?
  • Ana, nu ştiu cum să-ți spun asta… dar chipul meu…
  • Atunci arată-mi. Promit să te ajut, orice ar

Gabriel se împotrivi pentru minute bune. Apoi, înfrânt de insistențele iubitei sale, se arătă. Şocată, Ana se trase câțiva paşi înapoi.

  • Nu-mi vine să cred, şopti

Gabriel simți cum lacrimile îi inundă ochii. Ana se apropie şi îl strânse în brațe, încer- când să-i ofere un sentiment de normalitate.

  • Deci despre asta era vorba…E în regulă, Gabriel. Nu te teme, vom găsi o soluție împreună, spuse ea, cu blândețe.

În zilele următoare, cei doi şi-au petrecut timpul împreună, încercând să găsească o explicație. Dar nu exista niciuna, iar totul rămânea un mare mister. Gabriel simțea cum lumea se prăbuşeşte în jurul lui, iar Ana se lupta să-l mențină pe linia de plutire.

Capitolul 5

În lumina difuză a unui lampadar, Gabriel şi Ana stau față în față, privindu-se adânc în ochi. În aer pluteşte o tensiune aproape palpabilă.

  • Nu înțeleg cum am ajuns aici, Ana, spuse Gabriel, deznădăjduit. Nu ştiu ce am făcut să merit asta.
  • Gabriel, nu e vina ta. Trebuie doar să găsim o cale de a trece prin asta împreună, răspunse ea, cu ochii în lacrimi.

Ana se apropie şi îi mângâie cu delicatețe pielea feței. Gabriel închise ochii, lăsându-se învăluit de atingerea ei.

  • Mi-e teamă, Ana. Mi-e teamă că nu voi mai fi niciodată la fel ca înainte, şopti el, cu glas stins.
  • Poate că nu vei mai fi la fel, dar asta nu înseamnă că nu putem fi fericiți. Hai să încercăm să ne regăsim în această nouă realitate, răspunse ea, pe un ton optimist.

În acea noapte, cei doi se lăsară pradă dorinței. Gabriel adormi liniştit pentru prima dată după multe zile chinuitoare. Însă dimineața, când se trezi, constată că peste noapte se întâmplase ceva inexplicabil. Ana avea şi ea un nou chip. Ochii avatarului ei, mari, de un albastru strălucitor, îl priveau fix.

  • Ana, ți s-a întâmplat şi ție!, spuse Gabriel, de-a dreptul şocat.

Ana alergă spre oglindă. Se privi îndelung. Pare uşor înspăimântată, dar pe buze i se aşternu un surâs discret, abia perceptibil.

  • .. nu poate fi adevărat, murmură ea. Acum înțeleg ce ai simțit tu. Este… este de neconceput. E revoltător!, țipă ea, în timp ce-şi trecea degetele peste pielea feței, parcă pentru a se convinge că ceea ce vedea în oglindă e real.

Gabriel veni lângă ea şi o strânse în brațe. Apoi se priviră împreună în oglindă. Erau două avataruri perfecte.

  • Nu eşti singură. Vom trece prin asta împreună. Vom găsi o

Timpul părea să se oprească. Cei doi se aşezară pe marginea patului, ținându-se de mână.

  • Ce vom face acum? întrebă
  • Vom învăța să trăim cu asta. Vom explora lumea aşa cum suntem acum, două avataruri într-o lume care, evident, n-o să ne înțeleagă, răspunse Gabriel. Dar o vom înfrunta cu curaj, adăugă el, ferm.

Capitolul 6

Gabriel şi Ana ieşiră din apartament într-o dimineață cenuşie, mână în mână, pregătiți să înfrunte lumea. Aerul rece şi umed făcea oraşul, altădată familiar, să le pară străin, plin de priviri piezişe şi şoapte pe la colțuri. Oamenii îi privesc îngroziți şi şocați. Gabriel simți un val de amărăciune şi tristețe în întregul corp. Ana îi strânse ferm mâna, pentru a-l consola.

  • Simți cum ne privesc?, murmură Ana, îndurerată.
  • Dar trebuie să ne obişnuim. Acum suntem diferiți, iar pe cei diferiți oa- menii mereu au tendința să-i respingă. Poate că nici pe noi lumea nu ne va înțelege sau accepta vreodată. Dar va fi crucea noastră, răspunse Gabriel, cu o notă de optimism în glas.

Un copil şi mama lui trecură pe lângă ei.

  • De ce arată aşa? întrebă copilul,

Mama sa îi privi pe cei doi cu teamă şi dezgust, apoi trase rapid de mână copilul, grăbind pasul. Dar, în mijlocul acestei ostilități a lumii, Ana şi Gabriel simțeau că se au unul pe celălalt, iar asta le alina întrucâtva durerea.

  • Nu contează ce cred ei. Atâta timp cât vom rămâne uniți, putem trece prin orice, spuse Ana, cu seninătate.

Zilele treceau, iar cei doi continuau să se sprijine reciproc în fiecare moment. Se refugiaseră în apartament, departe de privirile disprețuitoare. Seara, ieşeau pe balcon şi vorbeau ore întregi despre temerile şi speranțele lor. În acele momente, lumea întreagă părea doar a lor.

  • Te-ai gândit vreodată cum ar fi fost dacă nu ne-am fi transformat?, întrebă
  • M-am gândit, răspunse Dar realizez că poate ăsta era destinul nostru. Poate că trebuia să trecem prin toate acestea ca să ne descoperim cu adevărat.
  • Şi ce ai descoperit?
  • Am descoperit că, indiferent de felul în care arătăm, contează doar ceea ce simțim şi cum ne sprijinim unul pe altul.

Lumea exterioară rămânea ostilă, dar Gabriel şi Ana învățau să ignore privirile şi comentariile răutăcioase. Îşi croiau un drum al lor, trăind liniştiți, în ciuda respingerii celorlalți. Într-o dimineață, Ana se opri în fața vitrinei unei galerii de artă.

  • Priveşte asta, spuse Ana, arătând spre o sculptură abstractă.
  • Parcă am fi noi doi, zâmbi

Ana zâmbi la rândul ei şi-şi lipi fruntea de a lui. În fața acelei vitrine, simțeau cum prăpastia dintre real şi virtual începa să se estompeze. Deşi lumea îi privea cu dispreț, găsiseră o cale de a trăi în această dualitate. Într-un oraş care refuză să-i accepte, cei doi îşi creaseră propriul univers, unde iubirea şi sprijinul reciproc erau mai puternice decât orice prejudecată.

Capitolul 7

Gabriel şi Ana se plimbă prin parc, mână în mână.

  • Te-ai gândit vreodată la un viitor pentru noi?, întrebă subit
  • Da, desigur că m-am gândit. Şi ştiu că putem să ne construim propriul nostru colț de normalitate. Lumea e mare şi e loc pentru toți sub soare, nu crezi?
  • Eu trăiesc cu această convingere, dar nu şi ceilalți, se pare, spuse Gabriel, cu tristețe. Au hotărât să se căsătorească şi să-şi întemeieze o familie. Nunta lor a fost mică şi in- timă, în grădina unei case Prietenii şi familia, în pofida tuturor reticențelor inițiale,

încă îi priveau cu uimire, dar şi cu un anume respect.

  • Promit să te iubesc şi să te sprijin, indiferent de ceea ce ne rezervă viitorul, spuse Gabriel, pe un ton solemn.
  • Şi eu promit să-ți fiu alături, să te iubesc şi să te înțeleg mereu, răspunse Ana, cu lacrimi de fericire în ochi.

După ceremonie, petrecerea continuă într-o atmosferă de mare bucurie. În acea noapte, sub stele, Gabriel şi Ana dansară, simțindu-se invincibili în fața provocărilor viitoare. Ana rămase însărcinată, dar bucuria lor era amestecată cu teamă. Naşterea primului lor copil, un avatar cu trăsături ale ambilor părinți, a fost un moment de revelație.

  • E perfect, spuse Gabriel, privindu-şi E un miracol.
  • Da, şi împreună îi vom oferi o viață plină de iubire şi acceptare, adăugă

Peste un timp veni pe lume şi al doilea, iar peste încă un timp şi cel de-al treilea copil. Erau încă un băiat, dar şi o fetiță, încă două avataruri desăvârşite ce aveau să bântuie lumea umanoidă.

Pe măsură ce creşteau, copiii lor se adaptau cu grație realității lor. Deşi viața lor, ca familie, nu era lipsită de provocări, învățaseră deja să ignore privirile critice.  Într-o zi, la un loc de joacă, un părinte se apropie de Gabriel.

  • Copiii dumneavoastră par atât de fericiți!
  • Sunt fericiți pentru că au învățat că iubirea şi acceptarea sunt mai importante decât orice altceva, răspunse Gabriel, cu mândrie.

Capitolul 8

Anii trecuseră, iar casa lui Gabriel şi a Anei devenise un cămin plin de viață, cu râsete vesele şi jocuri ingenioase ale copiilor lor. Într-o dimineață, Gabriel stătea pe veranda casei, privindu-şi copiii care se joacă în grădină. Ana se apropie şi se aşeză lângă el pe un balansoar.

  • Te gândeşti la ceva anume?, întrebă
  • Mă gândeam la cât de departe am ajuns şi cum am reuşit să găsim echilibrul în mijlocul acestei nebunii, răspunse Gabriel.
  • A fost un drum greu, dar am reuşit. Şi nu aş schimba nimic din tot ce am trăit, spuse Ana, în timp ce-i strângea mâna cu blândețe.

Gabriel îşi aminti de primele momente de panică şi disperare, confruntările cu lumea ostilă şi diminețile în care se trezea sperând să-şi vadă din nou propriul chip.

  • Îți mai aminteşti cum a fost prima dată când ți-ai văzut avatarul în oglindă?, întrebă Ana, zâmbind.
  • Cum aş putea uita? A fost un nou început. Atunci am fost îngrozit şi nici nu-mi închipuiam că va fi o viață atât de palpitantă. Sincer, viața mea anterioară era mult prea monotonă. Slujba, întreaga rutină ce se repeta la nesfârşit, fără a se întâmpla vreodată ceva nou, era pur şi simplu patetică.
  • Dar nu te-ai plâns niciodată, spuse Ana, uimită. Ar fi trebuit să-mi spui ceea ce simți.
  • Singura mea alinare erau Şi, după ce chipul meu s-a transformat, am crezut că te-am pierdut pentru totdeauna.
  • Nu, nu m-ai fi pierdut, Gabriel. Vrei să ştii ceva? Am vrut să devin şi eu avatarul meu. Ca să fim la fel, să nu te simți diferit.
  • Oh, asta e cu adevărat emoționant, spuse Gabriel, cu lacrimi în Cum ai făcut asta?
  • În timp ce făceam dragoste mi-am dorit asta şi apoi s-a întâmplat. Dacă-ți doreşti suficient de mult ceva, există mari şanse să se Ştii, ulterior doar m-am prefăcut şocată. În realitate eram extrem de fericită.
  • Eşti incredibilă, Din acest motiv te iubesc atât de mult.

Familia lor se adaptase neaşteptat de bine. Copiii, crescuți în acest mediu hibrid, vedeau avatarurile părinților şi pe ale lor ca fiind fireşti. Trăiau într-o lume duală, dar asta nu-i împiedica să se bucure, să exploreze, să-şi exprime curiozitatea.

Într-o seară, Gabriel îşi privi copiii participând la o lecție online.

  • Au învățat atât de Sunt copii speciali, spuse Ana, cu multă mândrie.
  • Şi sper că vor creşte într-o lume care îi va accepta aşa cum sunt, răspunse Gabriel.
  • Crezi că am învățat să trăim cu absurdul?, întrebă Gabriel, privind
  • Da, şi mai mult decât atât. Am învățat să găsim frumusețea în el, răspunse Ana, sărutându-l pe obraz.

Gabriel oftă adânc.

  • În cele din urmă, cred că asta e esența vieții noastre. Să găsim pacea în mijlocul haosului şi să învățăm să trăim cu ceea ce suntem.

Sfârşit