Cititorule, primăvara, cu toane, ne vestește, totuși, că sosiră, iarăși, cocorii toamnei ce trecu. Au trecut zilele Babei Dochia, cu mărțișoare și Ziua Femeii, în această lună a zeiței Venus, deși se numește Martie! Viața Românească nr.3 trimite un mărțișor doamnelor scrisului românesc, având pe întâia copertă genericul cu titlul „Poetele”. Un număr dedicat ființei unice: Femeia, fără Ea nu este viață și bărbatul nu-și găsește rostul. Lirica feminină este precedată de un eseu al Irinei Petraș: „Poetele, între stare și situare”. Redăm un fragment revelator din acest text: „Deși există scriitoare care cer, de pildă, să fie numite poet, nu poetă, simțind în feminin o minimalizare, o desconsiderare, eu am încercat mereu să fac distincția doar între literatura bună și literatura proastă, indiferent cine o scrie. Cred că devierile receptării pot fi ținute în frâu dacă scriitoarea se poartă ea însăși în primul rând ca ființă umană – care scrie, nu ca o femeie – care-scrie. Antologia poetică debutează cu grupajul liric semnat de Gabriela Gherghișor, criticul literar al revistei Ramuri și aici îi descoperim ființa lirică, din ale cărei versuri reproducem un poem, citit mai înainte pe pagina de internet: „Când eram mai mică, m-am așezat pe cartea de socialism științific /și am ascuns-o sub poalele rochiei, /mama m-a întrebat unde e cartea, /eu am tăcut mâlc.//Mama învăța pentru gradul al doilea în învățământ, /iar eu mă luptam cu socialismul științific /pentru atenția mamei. / Tăceam neînduplecată, /ca un mic înțelept/pe o grămadă de gunoi tipărit”. Cei trecuți prin supliciul examenului de socialism științific au o tardivă revanșă. Celelalte poete sunt: Maria Apostu, Celia Ifrim, Elsa Dorval, Magda Hărăbor și Mariana Codrean. Interesant editorialul semnat de Nicolae Prelipceanu, pe o temă de actualitate: „Fără scuze”. O meditație despre violență și vinovăție, agresor și victime. Târziu, uneori agresorul își asumă vina, dar în istorie: „Ați auzit de vreo scuză din partea unui șef de stat al Rusiei…?”

Revista Apostrof are editorialul Martei Petreu: „Sfârșitul pandemiei? Începutul războiului…” La acest titlu dubitativ răspund, într-o lungă anchetă, oameni de cultură de pe toate meridianele României: Ioan-Aurel Pop, Gabriela Adameșteanu, Ioana Bot, Eugen Ciurtin, Kocsis Francisko, Simona Popescu, Vasile Igna, Ion Bogdan Lefter, Ștefan Borbely, Lucian Vasiliu, Irina-Roxana Georgescu, Ion Pop, Bogdan Ghiu, Sonia Elvireanu, Alexandru Ruja, Anca Hațiegan, Gellu Dorian, Daniel Săuca, Leo Butnaru, Dumitru Cerna, Radu Găvan, Olimpiu Nușfelean, Alexandru Jurcan, Carmen Firan, Gabriel Coșoveanu, Rodica Marian, Alexandru Medaru, Alexandru Lesenciuc, în total 28 de respondenți. Nu putem trece peste prezentarea critică la „romanul recent al lui Norman Manea «Umbra exilată» (apărut la Editura Polirom și care va fi publicat în acest an la edituri prestigioase din Germania, Italia, Spania, S.U.A. și Franța). Scrisul, pentru Norman Manea, reprezintă o formă de supraviețuire, de exibare a suferinței și de refuz al compromisului. Memorie, exil, marginalitate, ultraj sunt cuvinte cheie ale romanelor lui Norman Manea. Spiritul sintetic al cărții derivă din prelungirea destinului personajului narator și martor din „Întoarcerea huliganului” și „Despre clovni”. Definită încă din subtitlu ca un roman colaj ,,cartea lui Norman Manea e străbătută de citate din opere de ficțiune sau din lucrări nonficționale (eseu, memorii, filosofie, poezie), introduse cu naturalețe în spațiul textului”, scrie Iulian Boldea.

Revista Ramuri nr. 3 are textele ilustrate cu lucrări de Marius Ghica. „Veacul înaintează”, de Nicolae Prelipceanu, e o parafrază, preluare din „Satiră Duhului meu”, celebra poezie a clasicului Grigore Alexandrescu. Criticul conchide: „Cât despre poezie, odată cu veacul, avansează și ea sau, mă rog, merge înainte, nu se știe dacă progresist sau regresist”. Nu lipsește din pagini, la rubrica „răzlețe”, Gheorghe Grigurcu, cu al treilea episod din „A crede în lucrurile care cad”. Cărți și autori în selecția Ramuri, sub titlul „Din Andromeda în Moldova-antidistopie” ni-l propune pe Nichita Danilov și cartea sa „Omul din eprubetă”. Elena Ștefoi cu „De toate cele”, e recenzată de Gela Enea. Gabriela Gherghișor, în cronica literară „Analiza unui meteorit literar”, îl are în vizor pe Mircea Mihăieș și „Finnegans Wake, 628. Romanul întunericului”. Iată finalul: „Că Mircea Mihăieș are vocația monumen- talului am spus-o de la apariția primului volum al trilogiei despre Joyce. Aș mai adăuga doar că marele scriitor și-a găsit și în cultura română un exeget pe potriva tenacității, a inventivității și a imaginației sale debordante”. Nu omitem interviul cu Mircea Mihăieș, realizat de Cristian Pătrășcănoiu: „Finnegans Wake sau des- vrăjirea literaturii”. O revistă ce continuă cu aplomb istorica Ramuri.

De la Iași, revista Convorbiri lite- rare nr. 3 ne întâmpină, într-un volum generos de pagini, cu de toate: studii, eseuri, memorii, proză, poezie, istorie, filosofie, documente, cronici literare ș.a.m.d. Sunt publicate, în continuare, pagini din jurnalul inegral al lui Titu Maiorescu. Sadoveanu își justifică apartenența la masonerie, iar din dialogul cu Silvia Andrucovici aflăm că „Scrisul de literatură are sacralitate”. Un articol interesant publică Ovidiu Pecican: „O traducere eșuată din Noica”, despre încercarea filosofului de a publica în limba germană, spre sfârșitul anilor ’70, volumul „Despărțirea de Goethe”. Demers rămas fără finalitate.

De la Iași la Timișoara, e calea de la Convorbiri literare la Orizont, revistă în care citim un interviu interesant cu Andrei Șerban, realizat de Alexandru Condurache și unde marele regizor se exprimă afo- ristic: „Iubirea înseamnă sacrificiu” Nu putem eluda ancheta: „Ce(pre)nume v-ar fi plăcut să aveți?” Răspund: Mirel Bănică, Doina Jela, Andra Mateucă, Ioan T. Morar, Ioana Pârvulescu, Monica Pillat, Adrian Popescu și Andreea Răsuceanu. Ancheta e realizată de omniprezentul Cristian Pătrășcănoiu. Ovidiu Pecican ne trezește din inerție, cu editorialul „Ares”, din nr. 3, al revistei Steaua. Prima propoziție e un pumn năucitor: „O nouă stafie bântuie Europa, năluca Războiului. Încă din vremea asediului Troiei de către ahei, lucrurile sunt clare: cineva năvălește agresiv asupra altcuiva, silindu-se să-l șteargă de pe fața pământului. Iar cel atacat se opune pe viață și pe moarte agresorului”. Nimic nou sub soare. O schemă simplă, în aparență. Dar, cu toate acestea, noutățile nu lipsesc acestui secol al XXI-lea. Lancea lui Ahile țintește departe, iar puterea ei nimicitoare nu trebuie subestimată. Toate acestea se petrec în inima Europei, cu promisiunea cumplită de a se răspândi în cele patru zări. Autorul abia publicase o carte în care scria despre blestemul părții noastre de Europă, mereu supusă tropotelor cailor, și iată, în final de editorial, Ovidiu Pecican scrie: „Să ne așezăm, scriitori și cititori, la mese, și să scriem noua epopee de sânge și țărână. Iar dacă rațiunea nu va aduce pacea și liniștea, să ne încingem spadele și să luptăm fiecare pentru viață, patrie, onoare și demnitate. Mai mult de o viață nu avem ce pierde, dar putem câștiga, pentru șirul celor care vor veni…” Două pagini de revistă îi sunt alocate poetului Ion Mureșan. Decupăm din „Facerea lumii”: „Și a fost seară. /Și a fost dimineață. /Dar asta a fost demult, / Și a fost o singură dată.” În text, unitățile de expresie ale limbajului său poetic au redus la zero toate retorismele. Autorul se debarasează de limbajul gongoric, comunicarea se realizează direct, iar lirismul, în mod paradoxal, capătă viață prin limbajul descărcat de podoabe, un limbaj nud, descărnat. Poezia capătă un ton oracular, și Poetul, un clovn tragic, este asistent și constructor uluit al lumilor originare, mitice, ce ni se revelează. Un mare poet. Contemporanul nr. 3 are o ținută de gală și adună în paginile sale creatori din marile centre culturale ale patriei: Iași, Cluj, Timișoara, Craiova și Capitală. În loc de editorial, ni se prezintă Ionuț Vulpescu în dialog cu Nicolae Breban despre „Literatura română înainte și după Revoluție”. Autor al unor capodopere ale prozei românești, ca: „Animale bolnave”,

„Bunavestire” sau „În absența stăpânilor”, al unor romane care au modificat fundamental poetica și tipologia genului, Nicolae Breban, deși se autodefinește drept romancier, este, în realitate, un autor complex. Concomitent este și un nuvelist, dramaturg și poet extrem de interesant și autor al câtorva volume de eseuri și memorii care au pus la încercare rutina și stereotipurile în judecarea literaturii și istoriei naționale. Scriitorul ne vorbește despre literatură, critică literară și despre generațiile creatoare de dinainte și de după 1989. Vom afla care sunt resorturile intime de creație și care sunt coordonatele vieții și ale caracterului omului Breban. Despre orgolii asumate și false modestii evitate, despre rolul divinului și al iubirii în procesul de creație, precum și despre credință ne va vorbi un personaj important al lumii culturale autohtone, un nume mare al literaturii române. Marian Victor Buciu scrie recenzia „Femei în catalogul literaturii”, pe care le notase Ioana Pârvulescu, în prima ei carte de critică literară: „Alfabetul doamnelor”. „Glose pe marginea vieții și lumii lui Vasile Alecsandri”, scrie Ioan-Aurel Pop. Alecsandri a fost o adevărată instituție, punând bazele unor forme literare, culegând și prelucrând folclorul. A făcut parte din generația de aur care a construit edificiul național numit România modernă, unită și independentă. A pregătit evoluția literară a românilor din secolul al XX-lea. Pentru Ioan-Aurel Pop, Ion Heliade Rădulescu face parte din Părinții României moderne, A fost un spirit conservator și un spirit înnoitor, în același timp. El face parte din generația Revoluției de la 1848, din acea generație care a trasat programul de dezvoltare a românilor și de coagulare într-un stat național unitar, și care a stabilit marile reforme referitoare la modernizarea României. Un creator pretutindeni: literatură, știință, întemeietor al presei, al unor societăți culturale, al Academiei ș.a.m.d. „Marginalii” e dedicată lui Teșu Solomovici, care scrie despre o carte celebră a lui Lion Feuchtwanger: „Evreul Süss” sau de la istorie la literatură. O revistă de care ne despărțim cu greu.

Observator Cultural din 30 martie și România literară din 25 martie le omagiază pe Gabriela Adameșteanu și Ana Blandiana la aniversară. Trei studii dedică România literară Anei Blandiana, semnate de Vasile Spiridon, Răzvan Voncu și Mihai Zamfir. Natură eminamente romantică, de tip contemplativ, formată (cum însăși mărturisește într-un interviu) prin studierea intensă a lui Eminescu, Blaga și chiar Grigore Alexandrescu din literatura română, sau Novalis, Rilke și alți mari creatori din literatura universală, Blandiana tinde spre lirismul esențial. În versurile ei libere și albe, cele mai multe, figurile de stil nu sunt numeroase, însă Poeta creează metafore totale prin aceea că însăși gândirea ei este metaforică. Poeta își însușește gândirea mitică, proprie copilăriei umanității. Alteori Poeta intră, peste timp, în dialog, cu alți poeți. Cu Radu Stanca, de pildă, cel din „Corydon”: „Sunt cel mai frumos din orașul acesta, /Pe străzile pline când ies n-am pereche /Atât de grațios port inelu-n ureche /Și-atât de-nflorite cravata și vesta. /Sunt cel mai frumos din orașul acesta”. Ne aflăm, fără îndoială, în fața uneia dintre cele mai strălucitoare poezii ale lui R. Stanca. Replica, peste decenii, este „Dans în ploaie”, publicată de Ana Blandiana în volumul „Persoana întâia plural” (1964): „Lăsați ploaia să mă îmbrățișeze de la tâmple până la glezne, / Iubiții mei, priviți dansul acesta nou, nou, nou, /Noaptea-și ascunde ca pe-o patimă vântul în bezne, //De frânghiile ploii mă cațăr, mă leg, mă apuc /Să fac legătura-ntre voi și-ntre stele /Știu, voi iubiți părul meu grav și năuc, /Vouă vă plac flăcările tâmplelor mele. //Priviți până o să vi se atingă privirea de vânt. /Brațele mele ca niște fulgere vii, jucăușe- /Ochii mei n-au cătat niciodată-n pământ, /Gleznele mele n-au purtat niciodată cătușe! /Lăsați ploaia să mă îmbrățișeze și destrame-mă vântul, / Iubiți-mi liberul dans fluturat peste voi- / Genunchii mei n-au sărutat niciodată pământul, /Părul meu nu s-a zbătut niciodată-n noroi”. E în această poezie un lirism al ingenuității, căruia nu-i trebuie construc- țiile imagistice; simpla confesiune îi este de ajuns. Una dintre cele mai frumoase poezii ale Anei Blandiana și ale literaturii române. Rostim, cu Vasile Spiridon: „La trecerea Anei Blandiana prin anotimpuri în floare și ajunsă în «octombrie, noiem- brie, decembrie», la 16 lustrii, o urare parafrastică: ,,Lasă-i, toamnă, anii (pomii) verzi!”…și cititorilor revistei!…