Vară, arșiță și… căldură mare, vorba Conului Iancu… Ce bine ne-ar prinde gradele astea (în exces acum) la iarnă, când caloriferele vor fi reci! Pentru a supraviețui, ce mai inventează românul, aflăm din revista Cațavencii: „O invenție care va salva agricultura românească de la deces: magazine cu haine second-hand pentru legume”. Și poetul Mircea Dinescu e pe fază: „Porumbul ce-a umblat desculț pe câmp/vreo șase veacuri în pofida ciorii,/ de azi poartă șosete cu carâmb/și-i salutat din zbor ca domnitorii./Un pui de dac a inventat acest/mic vicleșug, slăviți fie-i părinții,/c-a reușit în țările din Est/să nu- și mai piardă păpușoiul dinții,/Când vom vedea dovleci burtoși în frac/și pepenoaice sexy în bikini,/vom știi că foamei i-am venit de hac/și, în sfârșit, o să ne hie ghini.” Un refren ne obsedează: „Ș-aoleo, ce ploaie vine de la Cluj!”

Nu vine ploaia, dar sosește revista

Apostrof, nr. 6. Editorialul Martei Petreu:

„Despre patrie, cu I.L.Caragiale, într-un avion low cost”, ne reamintește portretul desenat de marele comediograf poporului român. Caragiale știa prea bine nu numai cusururile noastre colective, ci și meritele sau virtuțile pe care le avem. Admira limba română, pentru că „[î]și are geniul ei”. (Politică și cultură, 1896). Socotea că noi înșine „suntem o națiune plină de excelente calități. Cei din Ardeal muncesc bine, cei de pe Olt negustoresc bine, cei din Moldova fac politică bine, cei de pe Ialomița, ba vorbesc, ba… călăresc (pe cine, n.m.) bine, iar pe ansamblu: românii sunt bravi și sobri, răbdători și cuminți (prea și una și alta, n.m.), pricep ușor, sunt spirituali și vorbesc o limbă foarte colorată și elegantă.” (Cronică, 1899). Asta, deși în mare Caragiale ne considera pentru vre- mea lui încă „nefăcuți”. Era însă optimist, deoarece credea că avem la dispoziție timpul și că Dumnezeu n-a pus hotar viitorului. Suntem un stat „normal”, cum nădăjduia Caragiale? Editorialistul are îndoieli, întrebări și puține răspunsuri. Mai citim dialogul cu Alexandru Sereș, autorul unei cărți plăcute la citit despre „Cioran, omul incomplet”, pentru ca, în pagina următoare, să aflăm și cronica volumului scrisă de Ștefan Boldea. Menționăm și articolul Ancăi Hațiegan: „Caragiale văzut prin ochii lui Liviu Ciulei”.

Un număr dedicat marelui clasic, Steaua, nr. 6, prin editorialul lui Ovidiu Pecican pledează pentru „O lume mai bună”, odată cu Ziua Copilului. Se continuă amintirile lui Mircea Tomuș:

„Începuturile” (II). O surpriză plăcută este comunicarea susținută de Yves Namur la Academia Regală de Limbă și Literatură Franceză din Belgia cu titlul: „Lucian Blaga, poet în căutarea unei lumini stinse”. De la Iași, în Convorbiri literare, nr. 5, Ana Blandiana mărturisește, în interviul dat lui Ștefan Vicol: „Nu știu dacă am vocația prieteniei, dar e sigur că am nostalgia prieteniei”. Ioana Diaconescu, cercetând Arhiva C.N.S.A.S., descoperă un document de istorie literară în dosarul de urmărire informativă a lui Mihail Sadoveanu, dosar ajuns la Securitatea comunistă de la Direcția Generală a Serviciului de Siguranță. Serviciile secrete nu mor, se reproduc. E un interviu din anul 1937 al lui Mihail Sadoveanu, publicat în ziarul elvețian Vittel Journal. Reproducem câteva intrebări și răspunsuri:

„– Care e politica dominantă a României?

  • Politica țării mele se orientează spre libertate și democrație (…)
  • Și comunismul?
  • Comunismul nu a prins rădăcini niciodată într-o populație țărănească în proporție de 80%, individualistă și care are un puternic instinct de proprietate.”

Nu peste mult timp, marele prozator va fuma altceva. Pamfil Șeicaru, în Texte de ieri pentru azi, o idee de rubrică excelentă, în articolul „Hârtia tipărită și eflorescența literară”, conchide: „Nu ne trebuie critici învestiți cu puteri polițiste, ci scriitori care să gândească, să arunce unei lumi dezorientate lumina noilor idealuri. Și pentru aceasta se cere ceva mai mult decât talent: o idee”. Ne întrebăm dacă vom găsi la veleitarii de azi și unul și alta?! Un număr de neratat și de neuitat.

Contemporanul din luna iunie, ca de obicei, excelent! E portavocea Academiei Române. O nedumenire!? Revista revistelor din publicațiile literare nu face vreo referire la această revistă. De ce? Nicolae Breban scrie despre „Un grup de disidenți”. E o istorie culturală a perioadei postbelice. Ștefan Borbély, la cronica literară ne propune episodul trei cu titlul „Atributul excelenței”, cu referire la „Scriitori români de azi”, cartea academicianului Eugen Simion. Antologiile revistei ne oferă „Critica lite- rară marxistă”, extras dintr-un editorial al scriitorului T. S. Eliot. Marele poet afirma: „Oamenii care au încetat să mai gândească au o forță redutabilă”. Mișcările istoriei contemporane dovedesc în fiecare zi câtă dreptate a avut. Aura Christi în „Despre demnitatea națională” afirmă: „Cuvintele patriotism și naționalism au fost aproape excluse din discursul public, deși rădăcinile lor latine sunt cvasiidentice: tărâm părintesc și, respectiv, națiune„. „Cum se scrie istoria literară”, cartea lui Ion Simuț, e recenzată de Marian Victor Buciu. Cu un florilegiu poetic îl descoperim în paginile revistei pe Valentin Talpalaru, autorul sagace al rubricii comPRESA REVISTELOR din Convorbiri literare.

În Luceafărul de dimineață, nr. 5, editorialul pe care îl scrie prozatorul Aurel Maria Baros este „Contra barbariei”, adică împotriva invaziei Rusiei în Ucraina. Criticul literar Dan Cristea scrie despre două cărți, una de eseuri și alta de poezie, semnate de Andrea H. Hedeș și de Flavia Adam, criticul Alex. Ștefănescu în „Confesiuni” e cu „Gândul la Nobel”: „Noi am avut, din 1901 și până azi, câțiva scriitori care meritau indiscutabil Premiul Nobel (îndeosebi Lucian Blaga, Nichita Stănescu [de ce nu și Tudor Arghezi n.m.]…). Dar au fost ignorați. Este regretabil că s-a întâmplat așa.” Nicolae Mecu publică eseul despre Vladimir Streinu: „Cealaltă față a criticului”, iar Mircea Bârsilă este prezent cu un eseu despre poezia lui Cezar Baltag. Un număr care se citește cu interes și pen- tru recenziile publicate.

Numărul 6 al revistei Orizont ne propune articolul lui Cornel Ungureanu despre Vasko Popa, la 100 de ani de la naștere; nu omitem interviul lui Cristian Pătrășcănoiu cu Tatiana Niculescu, apoi ancheta realizată tot de C. P. despre sporturile pe care le-au practicat sau pe care le-au visat să le practice scriitorii Theodor Baconschi, Simona Constantinescu, Dorian Galbinski, Ioan T. Morar, Ioana Pîrvulescu, Vasile Spiridon, Robert Șerban, Florin Toma și Varujan Vosganian; apoi cronici literare de Alexandru Budac, Alexandru Colțan, Alexandru Oravițan, Vasile Popovici, Alexandru Ruja, Marian Odangiu, Grațiela Benga; în același număr citim și o relatare despre Festivalul de Film de la Cannes, de Adina Baya. Nu lipsite de interes sunt paginile semnate de Valentin Constantin, Mădălin Bunoiu și provensalele lui I. T. Morar.

Un interviu cu Adrian Alui Gheorghe, realizat de Simona Preda, citim în Ramuri, nr. 5. Într-unul din răspunsuri afirmă: „Calitatea poeziei de a se înnoi permanent îi dă dinamism și frumusețe, din acest motiv trebuie căutată poezia nouă. Dar avem (și) mulți scriitori, poeți tineri care se nasc gata poeți universali fără înaintași, care refuză poezia optzecistă, poezia mai veche, mai nouă. Cu ei e mai greu de comunicat, sunt deștepți, suficienți și foarte triști. Sunt foarte supărați pe lume, care e prea măruntă pentru apariția lor în teatrul acesta van al evoluției fără sens și fără ieșire. În literatură, competiția nu este cu ceilalți, competiția este cu tine însuți. Numai scriitorii mediocri concurează unul cu altul, dar nu pentru scopuri literare, ci pentru scopuri extraliterare.” Cronica literară este semnată, de data aceasta, de Gabriel Coșoveanu, deoarece pe Gabriela Gheorghișor o întâlnim în ipostaza de poet: „Când eram fetiță, mă uitam la fotografia înrămată a tatălui meu/ și credeam că asta e marea frumusețe./ După ce am învățat să citesc, cărțile cu povești au devenit/universul mirobolant al marii frumuseți./În adolescență, căpătasem obiceiul să-mi imaginez alte vieți,/În care jucam rolul eroinei fericite, eu eram marea frumusețe./Mai târziu am cunoscut iubirea și am zis că gata-/ăsta e drumul pe care pâlpâie lumina marii frumuseți./La maturitate am înțeles că numai Dumnezeu nu părăsește/în bunătatea și marea Lui frumusețe./Tu te întrebi cine o să te țină de mână?” Peste alte pagini, un alt critic este publicat cu proza: „Când un bunic îl lasă pe celălalt bunic să trăiască”. O proză puternică a vâlceanului Ion Predescu, la fel ca pământenii din satul natal, Bărbătești. În acest fragment, citim scene mici, adunate într-un larg tablou cu potențial detonator, înșurubate în ritmul lumii, dar ritmul este cel care, dacă îl prinzi, dă valoare și unitate scrierii. Sunt știri de micro și macro-existențe la volum variabil- când în surdină, când la maximum în gura unei lumi care și-a ieșit din țâțâni și-și trăiește cu adevărat viața. Proza se împlinește cu replici memorabile, cu reacții fulgerătoare sau mocnite, cu zvâc și căpătâi. E aer curat de proză. Ion Predescu nu-și lasă personajele de capul lor, le însoțește în acest drum al vieții și al morții, provoacă frontal existența. Cu picioarele în tina satului, călcată cu ostentație, dar ritualic, autorul știe de unde să ia realitatea. Tensiunea prozei e aproape paroxistică, dar cred (e doar un pronostic) că prozatorul nu o poate menține într-o proză de mari dimensiuni. Revista este ilustrată cu lucrări de Mircea Bochiș.

Am primit prin bunăvoința unui fost elev, colaborator al publicației – Mircea Băduț, revista Banchetul, nr.76-77-78 (aprilie-mai-iunie), un volum masiv de 300 de pagini, editată la Târgu Jiu prin osârdia scriitorului Dumitru Velea. Articole bine scrise se citesc cu interes și cu folos. Un alt popas îl vom face la Viața românească ce apare în număr dublu 7-8, având o temă de mare interes: „corespondența”, un cuvânt care, laolaltă cu suratele sale: epistolă, epistolar, scrisoare, e pe cale de a fi uitat, ignorat (neglijat), deși a fost considerată, în multe epoci, o specie literară. Nu vom lua în discuție, însă, decât editoralul lui Nicolae Prelipceanu: „Cuiele lui Pepelea”. Cităm: „Povestea cuiului lui Pepelea e simplă și pilduitoare. Pepelea, un personaj de basm sau de pildă străveche, își vinde pe mai nimic casa unui om bogat, cu clauza să-și păstreze în ea doar un cui, care să fie al lui. Cumpărătorul, crezând că a făcut o bună afacere, acceptă, iar Pepelea apare în fiecare zi, ba să-și pună căciula-n cui, ba să și-o ia. Pentru că își păstrase, conform contractului, acest drept asupra cuiului. Și pentru că bogatul cumpărător judecase strâmb: ce-i un cui, când ai toată casa? Numai că, la un moment dat, Pepelea își agață în cui o traistă cu de-ale gurii, din cele mirositoare, brânză, ceapă și altele, după care nu mai trece pe acolo câteva zile. Produsele din traistă încep să răspândească un miros insuportabil, așa că proprietarul și ai lui sunt nevoiți să plece din locuință, ba chiar din sat, Pepelea rămânând proprietar pe casa vândută.” Autorul nu ne spune povestea pentru interesul ei de pildă folclorică. El observă în viața politică, de ieri sau de azi, tot felul de cuie ale lui Pepelea.” Cât despre cuiele lui Pepelea, acestea sunt atât de multe, încât nu știu cu ce clește imens pot fi scoase. Iată de ce pluralul!!!

Ultimul popas este la România literară, nr. 31, având pe pagina de gardă, printre titluri focus, Marin Preda – 100. Editorialul lui Nicolae Manolescu: „Marin Preda, revizuit” debutează cu fraza: „În vreme ce, dintre prozatorii în vogă ai celei de a doua jumătăți a secolului XX, Zaharia Stancu, E. Barbu, Titus Popovici sunt pe cale de a fi uitați de către cititorul contemporan sau de către autorii de manuale, Marin Preda s-a menținut în primul plan al vieții literare datorită, înainte de toate, faptului de a fi avut șansa unei revizuiri serioase.” Un eseu articulat scrie Vasile Spiridon, cu aplicație la Moromeții: „O adunare neliniștită”, iar Răzvan Voncu: „A doua poiană a lui Iocan și generația pierdută”: „Nimeni nu pare să fi observat, totuși, că mai există o poiană a lui Iocan în opera lui Marin Preda. Una care reia atât «scenariul», cât și «rolurile» celei dintâi, dar în cu totul alt context. Este vorba despre scena debutului lui Marin Preda în cenaclul revistei «Albatros», din «Viața ca o pradă», romanul autobiografic conceput explicit ca o mărturie despre generația căreia îi aparține scriitorul.” Mariana Sipoș dezvăluie „O lună din cei 100 de ani ai lui Marin Preda”. Despre „Marin Preda -mitologia personajelor”, scrie Horia Gârbea. „Un urlet sub soarele mort” al lui Olimpiu Nușfelean marchează prăbușirea unei lumi, lumea rurală a lui Ilie Moromete.

În final, niște versuri memorabile ale unui poet nerevizuit încă, scrise la moartea năprasnică a marelui romancier:

„Țăranul tragic”:

„A-mbătrânit țăranul într-o carte/L- au pus între coperți, pe un perete,/Și-i este foame și îi este sete/Și satul i se pare prea departe.//Prin casă-vechi miros de etichete…/ Limbute conversații despre arte… Lui toate îi par mici și-i par deșarte/Și dor i-i de pământ lui Moromete.//În carceră de file închizându-l,/El, astăzi, nici nu vrea să mai trăiască./ Se stinge brusc, prea l-a uzat cuvântul,/Și-n El, când îl acoperă pământul,/Mai moare-odată clasa țărănească.”

Cu Marin Preda moare și ultimul ȚĂRAN ROMÂN!!!…