Bună revedere, dragi cititori ai revistei, în noul an. O iarnă târzie și cu toane s-a prăbușit peste țară și peste oameni. Un război la graniță, o țară secătuită de un guvern hulpav și nepriceput, politicieni atenți doar la buzunarul propriu, popor oropsit și fără vlagă. Apariția în continuare a revistelor literare dă, totuși, vieții un aer de normalitate. Vom porni cu poștalionul lui Pegas prin patrie să le citim și să ne adăpăm din înțelepciunea cuvintelor și harul lor.

„Iarnă… și-ncepe a ninge-/ Ninsoarea- mprejur cu cerul s-atinge… ” (De iarnă – George Bacovia); „Sunt pictori, în cer, care lasă/ Culorile lor să mai cadă/ Pe-aci, pe pă- mânt, pe acasă,/ Și asta se cheamă zăpadă.” (Pictură de iarnă – Adrian Păunescu).

Pentru început, câte ceva despre Nobel– ul din anul trecut. Dimineața, 6 octombrie, ca și în anii precedenți, mai bine de o sută, ziarele și canalele de televiziune suedeze fac pronosticuri: cine va câștiga premiul. Favoriții de anul acesta: românul Mircea Cărtărescu, poeta candiană Anne Carson și croata Dubravka Ugrešić. Surpriză și nu prea. De ce? În ultimii ani pronosticurile au fost infirmate, așa că: „Premiul Nobel pentru Literatură pe anul 2022 se acordă scriitoarei franceze Annie Ernaux, pentru curajul și precizia clinică cu care dezvăluie rădăcinile, înstrăinarea și constrângerile colective ale memoriei personale. „Născută în 1940, în lunga ei activitate nu a fost recompensată decât cu unul -și nu neapărat cel mai prestigious – dintre marile premii din Hexagon (Renaud, în 1984); își joacă biografia și a câștigat; se înscrie pe lista alegerilor discutabile, tot mai frecvente în ultimii ani. Din 2017, după un scandal sexual în Academia Suedeză, intens mediatizat, trei dintre cei cinci laureați au fost femei. O schimbare radicală, dacă ne gândim că până acum, din totalul de 119 laureați Nobel pentru literatură din istoria Premiului Nobel pentru Literatură, doar 17 au fost femei și 102 bărbați. Annie Ernaux este al șaisprezecelea scriitor francez care obține Premiul Nobel, dar numai prima femeie dintre aceștia, deși literatura franceză a avut înaintea acesteia cel puțin alte două scriitoare de o valoare incontestabilă: Marguerite Yourcenar și Marguerite Duras. Cu ani în urmă, Laurențiu Ulici a publicat o carte – Nobel contra Nobel – în care a inventariat marii scriitori ocoliți de acest premiu. Între numele din ultimele decenii care au fost omise: Jorge Luis Borges, Philip Roth, Amos Oz. Și în acest an există nume de mare forță ale literaturii universale lăsate în afara distincției suedeze, precum: Ludmila Ulițkaia, David Grossman, Martin Amis, Ismail Kadare, Antonio Lobo Antunes, Michel Houellebech. Recunosc, nu am dreptul la nicio apreciere, pentru că nu i-am citit vreo carte laureatei. Sunt de părere că, incluzând criterii de natură extra-literară și în numele libertății, nu ar fi fost nedrept- ci dimpotrivă! – dacă Nobel-ul pentru Literatură pe anul 2022 ar fi revenit marelui scriitor Salman Rushide, victima recentă a unei tentative de asasinat din partea unui extremist musulman. N-a fost să fie! Nu toți cei care scriu ajung să ia Premiul Nobel.

Și acum să răsfoim paginile revistelor. Un articol publicat de Christian Moraru, în revista Vatra, nr. 10/ 2022, a stârnit o adevărată furtună în revistele noastre literare și o reacție în lanț. Prima reacție a venit de la România literară, nr. 44. Revenim pentru editorialul lui Nicolae Manolescu, replică unui articol impertinent și intolerant al lui Christian Moraru, publicat în revista Vatra, luna octombrie. Titlul Political correctness și literatură. De-a lungul timpului, Nicolae Manolescu a mai scris despre „political”, de data aceasta, însă, provocat de articolul cu un titlu rebarbativ: Șaizecizarea optzecismului. Contemporaneitate și decontemporaneizare în literatura română de azi. Criticul, profesor universitar la o universitate americană, pretinde că optzeciștii, din oportunism, și-au trădat generația. Christian Moraru pretinde că se referă la literatură, dar împarte cu dărnicie sancțiuni ideologice unor scriitorii neconvenabili pozițiilor corectitudinii politice. Nicolae Manolescu îl somează să dezvăluie: „În care din cărțile lui Eugen Simion, Matei Călinescu, Lucian Raicu, Sorin Alexandrescu, Eugen Negrici, Livius Ciocârlie, Alex. Ștefănescu, Virgil Nemoianu, Mircea Mihăeș, Vasile Popovici, Valeriu Cristea, G. Dimisianu, Gh. Grigurcu, Mircea Martin, Dan Cristea și ale altora a găsit autorul articolului compatibilități cu ideologia PCR?(… ) Ce idee să ștergi cu buretele, în câteva fraze, o întreagă literatură? Și asta, numai ca să le dai o lecție optzeciștilor, pentru că și-ar fi trădat menirea istorică. Noroc că are cine să le deschidă ochii în privința acelor aspecte definitorii- zice autorul – pentru generația 60, care ar fi trebuit să-i țină pe optzeciști departe de înaintașii lor sau, mai încape vorbă, pe care ar fi trebuit să le conteste cu arma în mână.” În numărul următor al României literare, citim o lungă replică a lui Vasile Popovici: Gâlceava ideologului cu lumea, din care reproducem o mostră: „Nu simțim nevoia să gândim la fel, așa cum simte Christian Moraru. Și nu simțim nevoia să importăm ziduri identitare între noi, mai ales asta nu. Mulți dintre noi avem, despre corectitudinea politică, despre wokism și despre cancel culture, cea mai proastă părere, fiindcă nu am uitat, ca alții, ravagiile pe care le aduc logica binară, încorsetarea în reguli și conformismul intelectual. Considerăm că toate acestea sunt dovada unui uriaș regres intelectual, și nu vedem aici, câtuși de puțin, o dovadă de progres”.

Trecem munții la revista Apostrof, nr. 12, unde zăbava va fi scurtă. Coperta ne prezintă un tablou: Poeții optzeciști. Fără a face vreo aluzie la articolul cu pricina, Marta Petreu nu simte că optzeciștii și-au trădat generația devenind șaizeciști și dedică numărul acesta poeților generației ’80: „Am ales, în limita paginilor și cu părerea de rău că nu putem să-i includem pe toți autorii de seamă, 29 de optzeciști. Deși lipsesc câțiva, chiar destul de mulți, poeți interesanți, nădăjduim că antologia noastră este semnificativă pentru valoarea literară superlativă a acestei generații de creație.” N-au părăsit generația și scriu, scriu!…Survolăm  Carpații  Orientali,  pentru Convorbiri literare. Ultimul număr din an  nu coboară ștacheta valorică. Dialogul între poeții Adam Puslojić și Nichita Stănescu ne dezvăluie: „Poezia este singura avuție pe care omul o are, încă nejefuită”, iar ultima replică a lui Nichita Stănescu este formulată în cel mai pur stil stănescian: „N.S. Știu o poezie foarte scurtă, care bănuiesc că mă definește, de aceea se numește Autoportret. «Eu sunt o pată de sânge care vorbește.»” Peste niște pagini îl întâlnim pe ubicuul Gheorghe Grigurcu scriind Orice atitudine temerară. Gheorghe Cliveti continuă, cu episodul al treilea, studiul: Istorie și istorie literară în viziuni iorghiene de istorie culturală la început de secol XX. Mircea Popa scrie o succintă recenzie: Ungurii văzuți de un slovac, a unei cărți apărute sub semnătura lui Jergus Ferko, intitulată: Maghiarii sub semnul (auto)amăgirilor. Mircea Platon continuă disputa cu „reformatorii” învățământului românesc, pe care l-au pus pe butuci, în: Război și școală. Replici conștiente, fără tam-tam, la articolul lui Christian Moraru sunt: În inima optzecismului. Perspective istorico-critice, de Alexandra Ruscanu și: Personalitatea poeților optzeciști, autor Ioan Lascu. Vasile Spiridon îl parafrazează pe Gib Mihăescu, cu notațiile: Zilele și nopțile unui student tomnatic, la volumul lui Eugen Simion: Timpul trăirii, timpul mărturisirii. Jurnal parizian.

O succintă Vitrină a cărților aranjează Emilian Marcu, iar nelipsitul Valentin Talpalaru încondeiează, cu iubire și har, revistele literare în comPRESA REVISTELOR. Planăm spre Țara Românească și colindăm pe Argeș în sus, pentru a simți cu Mircea Bârsilă cei 70 de ani: „Ca orice poet cu o largă cultură poetică, Mircea Bârsilă resimte intens apăsarea livrescului și nevoia delimitării de modele,” scrie Nicolae Oprea în articolul: Între Scutul lui Perseu și Viața din viața mea. Din grupajul de versuri decupăm: „ca mâine, suflete, o să tânjești,/ după un spic sau după firul de lucernă,/ așa cum i se face dor unui ascet,/ în grota sa, adesea, de o pernă.” (Zvonuri letale).

Poștalionul plutește pe Argeș în jos și face un popas mai îndelung în capitala noastră. Primul este la Contemporanul, nr. 12. Din editorialul lui Nicolae Breban deslușim că am fost „modești la capitolul disidență”, dacă ne comparăm cu ungurii, cu polonezii. Și-n politică, și-n literatură. Ioan-Aurel Pop este prezent cu însemnările: Lucian Blaga și Unirea cea Mare. Își amintește Lucian Blaga în Hronicul și cântecul vârstelor: „Întregirea națiunii în hotarele sale firești era o promisiune ce încă din copilărie mi-o făceau frunza arinilor, murmurul apelor și bătaia profetică a aripilor din văzduh. În aerul acestei promisiuni am crescut.” Daniel Cristea-Enache în: Spectacolul vieții ne atenționează: „Ambiția vădită a lui Alex. Ștefănescu a fost aceea de a scrie nu numai pentru inițiați, ci pentru orice cititor, cunoscător de limbă română,” în glose la Timp retrăit. Constantin Toader sună alarma în: Despre pierderea identității și suveranității în era «cancel culture».” Uciderea baciului din Miorița ca la geții lui Herodot este corespondența din Franța a lui Victor Ravini. Revista ne întâmpină cu urarea tradițională din prima pagină: „La mulți ani, România!” Să ne ajute Dumnezeu și urarea să se împlinească.

Musai să trecem și pe la Luceafărul de dimineață, nr. 11-12, al cărei director, coleg de an la facultate, Dan Cristea, a atins borna 80. Cu acest prilej îl omagiază în texte emoționante Irina Petraș, Răzvan Voncu, Adrian Popescu, Gabriel Burlacu și Gabriel Chifu. Îi dorim și noi să rămână tânăr și la acești ani. Este prezent și poetul Mircea Bârsilă cu studiul: Poezia lui Leonid Dimov, un exeget cu observații critice pertinente despre onirismul acestuia: „Poetul sfărâmă lumea pentru a o zidi din nou.” Rânduri pioase și sensibile, adăugăm și noi o reverență, la In memoriam Eugen Simion, dedică Ioan Cristescu, Mihai Ispirescu și Lucian Chișu.

O selecție din Ovidiu Genaru cu Poeme noi ne invită la lectură, iar Ion Lazu decupează Noi scene din viața literară.

Numărul dublu, 11-12, al revistei Viața Românească este un volum masiv și dens, cu articole și rubrici care de care mai interesante. Se desparte glorios de un an dificil și anunță alt an; cum va fi, vom vedea. Editorialul lui Nicolae Prelipceanu, intitulat: România needucată (polemic la un proiect eșuat; știm noi al cui!!!) relevă consecințele lipsei de educație: „nu se vede niciun semn că educația s-ar fi coborât, de la Cotroceni și de unde se mai cântă refrenul, asupra bieților noștri tovarăși de suferință. (…) România educată nu există «ficțiune și infanterie», vorba unui scriitor uitat, Costache Olăreanu.” România se află pe ultimul loc în UE, ca procent al absolvenților de liceu care urmează universitatea: 23%, mai puțin de un sfert. În primii ani ’90, se îndreptau spre studii superioare de trei ori mai mulți absolvenți. Care este cauza acestui fenomen nu mai este nevoie să o spunem.

În continuare, multe propuneri de lectură, din care remarcăm textele literare și critice de amploare. Liviu Bordaș, într-un eseu cu titlul: Mircea Eliade, gândirea conspiraționistă și miturile «afinității», aduce detalii interesante despre opera, receptarea, precum și despre viața savantului și scriitorului. Liviu Bordaș se referă la un bizar episod din viața celebrului istoric al religiilor; a fost acuzat de vrăjitorie de către un grup de extremiști din Statele Unite. Mare este grădina Ta, Doamne!!! La viața literaturii, Ion Bogdan Lefter scrie: Cărți despre cerc, adică Cercul Literar de la Sibiu. Omniprezentul Gheorghe Grigurcu recenzează studiul lui Ștefan Ion Ghilimescu: Cabinetul de stampe, avansând amănunte interesante. La proză sunt prezentate fragmente semnate de Nicolae Baltă, vâlceanul Traian Dobrinescu (Dincolo de Urali) și Alina Gherasim. Nu omitem temeinica rubrică miscellanea, semnată de Eugenia Țarălungă, pe care o făcuse celebră, pe vremuri, în revistă, Garabet Ibrăileanu.

De la Rm. Vâlcea, am primit o revistă cât o carte: Lumina lunii, nr. 29-30, 2022. Este o publicație de teologie și cultură, cu rubrici constante și autori bine aleși. Are un construct obținut printr-o lungă osârdie a redacției. Colegiul de redacție: ÎPS Irineu Popa, Mitropolitul Olteniei, ÎPS Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului și Eugen Negrici.

Revista Orizont, nr. 12, pe prima pagină ne aduce în atenție despărțirea de prozatorul Daniel Vighi, dispărut la vârsta de 66 de ani. Cităm din editorial: „Daniel Vighi lasă o amprentă adâncă asupra timpului și locului prin care a trecut. Este pentru Timișoara și pentru România un reper literar, civic, profesional și moral, cum puține sunt, admirabil prin polivalență și durată. Viața sa (…) se păstrează în perimetrul unor valori fundamentale pe care le-a susținut și respectat cu o constanță pe care o întâlnim rareori în lumea reală.”

Cu gândul și cu poștalionul poposim în Bănia Olteniei pentru revistele Scrisul Românesc, nr. 1/2023, și Ramuri, nr. 12. În Scrisul…, Florea Firan, în loc de necrolog, realizează un portret de creator unui mare scriitor român din perioada contempo- rană, cu o operă de valoare excepțională, la dispariția lui Dumitru Radu Popescu. Trecerea lui D.R. Popescu în eternitate lasă un gol în literatura română, dar opera lui rămâne vie. Gheorghe Păun ne amintește că 2023 este Anul Urmuz. Cu acest număr, revista deschide rubrica Anchetă. Subiectul: Timp biologic. Timp psihologic. Răspund: Mihaela Miroiu, Daniel Cristea-Enache, Ioana Ieromin, Gabriel Coșoveanu, Marcel Tolcea, Odilia Roșianu, Anamaria Beligan, Robert Șerban și Iulian Boldea. Dumitru Drinceanu scrie: Sub plopul lui Nichita. O revistă cu o ținută elegantă și demnă. Revista Ramuri, cu o echipă de redactori care se străduiește să țină steagul sus în concernul revuisticii autohtone, la care remarcăm și de astă dată grafica cu lucrări de Aurel Vlad, dar și paginile care ne delectează cu proza, poezia, critica literară, o invitație la lectură. La răzlețe, Gheorghe Grigurcu ne surprinde cu Dezordinea e binevenită. La Focus, Cristian Pătrășconiu, în cronica Alfabet: Tatăl nostru, scrie că: „Rugăciunea Tatăl Nostru, în limba română, studiu de Iosif Camara, este o realizare strălucită, ar merita să circule mult mai mult în spațiul cultural de la noi. Ea spune una din marile povești ale limbii române, ale istoriei, dar și ale duhului acesteia… ” Romanul Iorgu, de Adrian Jicu, este glosat de Gabriela Gheorghișor, în articolul: Numai poetul… (o sintagmă eminesciană). Dorința de a scrie un studiu despre Bacovia a dus la elaborarea unui roman. Cronicarul relevă „ce dificilă provocare a fost pentru Adrian Jicu să facă dintr-un mit literar «un om viu», fără a altera realitatea istorică documentată.” Citind cronica, recitind versurile poetului, citind romanul, suntem de acord și aplaudăm rândurile de final: „În ceea ce-l privește pe «erou», Iorgu nu-l obturează pe Bacovia ca figură canonică în istoria literaturii române, dar îl nuanțează ca personaj realist, cântând la mai multe coarde într-o lume plină de prefaceri sociale și politice. „Editorialul lui Gabriel Coșoveanu: Deșteptarea României sau puterea exemplului discută, cu îngrijorare, situația învățământului, cheia de boltă a unui neam și zidul început și neisprăvit al educației normale, sănătoase, în sensul precis indicat de înaintașii Titu Maiorescu, Spiru Haret, Octavian Goga sau Constantin Angelescu. Ar mai fi multe de comentat, dar să-l lăsăm pe bătrânul Alecsandri să viseze, cu năduf, Deșteptarea României.

O țară trebuie să aibă o NARAȚIUNIE NAȚIONALĂ. NARAȚIUNEA se formează în familie și în școală la orele de istorie și limba română. Apropo de NARAȚIUNE: ce-o mai face profesoara care refuza să predea în România sexistul roman Baltagul al lui Mihail Sadoveanu?! Facem afirmația pentru neomarxiștii de azi, fără mamă și fără patrie, cei duși „cu pluta” de curentul globalizării (internaționalismul de ieri al marxiștilor cu altă pălărie) și neagă istoria poporului în care s-au născut. Mișcările panstângiste condamnă „supremația albă”, întrucât ar fi formată din „fasciști”.

Un curent „antialb”, o stafie a acestei orientări umblă prin Europa și prin lume. Ripostele sunt puține. Una vine din partea lui Alain Cavaille, filosof și scriitor algerian, educat în cultura franceză, care este revoltat de aceste curente anti-albe, anti-creștine. Într-o scrisoare: Autodenunț, algerianul scrie: „M-am născut alb – ceea ce mă face RASIST; Sunt căsătorit cu aceeași femeie de peste patruzeci de ani – ceea ce mă face un PROST; Dețin casa mea- ceea ce mă face un proprietar BURGHEZ; Sunt de confesiune creștină – ceea ce mă face un CÂINE INFIDEL în ochii multor milioane de musulmani; Am peste 65 de ani și sunt pensionar – ceea ce mă face un NEMERNIC BĂTRÂN; Îmi pasă de identitatea mea națională și de cultura și educația mea europeană – ceea ce mă face XENOFOB; Aș vrea să trăiesc în siguranță și să văd toți infractorii în pușcărie – ceea ce mă face un STALINIST; Conduc o mașină pe motorină – ceea ce mă face un POLUATOR; Consider că apărarea unei țări este problema tuturor cetățenilor – ceea ce mă face MILITARIST; Am educația respectului și bunului-simț – ceea ce mă face un RETARDAT SOCIAL; Așadar, mulțumesc tuturor prietenilor care încă îndrăznesc să stea alături de mine, în ciuda acestor DEFECTE”.

Iscălesc acest Autodenunț și Eu – Mihai Mustățea.