Această cronică este scrisă în timpul Sărbătorilor Pascale și le rememorăm, de fiecare dată, cu amintirea unei strofe a unui mare poet român: „!voi ce l-ați urcat pe cruce pe Hristos,/ un bărbat atât de tânăr și frumos,/ lăudați-l mult în muzici și poeme,/ că Hristos, de dragul vostru,/ în piroane urcă iar din vreme-n vreme,/ că Hristos, de dragul vostru,/ în piroane urcă iar din vreme-n vreme!” (Cezar Ivănescu-Doina, Passiflora incarnata).

Este luna mai și data de celebrare a Sfântului creștin Ieremia (1 mai) din Calendarul creștin, zilele de Armindeni– substitut al zeului vegetației; în vechime se organizau petreceri câmpenești, la iarbă verde, unde se mânca miel fript și se bea vin roșu amestecat cu pelin: „Frunză verde de pelin,/ Iată-ne la Armindeni,/ Beau mesenii și mănâncă…”. Tradiția impunea să te rostogolești prin iarbă și să te speli pe mâini și pe față cu roua dimineții pentru a trece anul cu bine. Nu m-am rostogolit prin iarbă și nu m-am spălat pe mâini și pe față cu roua dimineții, dar am citit revistele sub creanga de Armindeni.

Prima ramură de Armindeni ne aduce un mărțișor din Franța: C’étaient les Roumains de Paris – dossier. În traducere: Au fost români la Paris. Actualitatea literară îi readuce în centrul atenției pe cei trei mari scriitori întunecați și metafizici care sunt Panait Istrati, Eugène Ionesco și Emil Cioran – aceasta este deschiderea de primă pagină a săptămânalului Le Figaro littéraire, cel mai citit săptămânal literar din Franța, beneficiind de tirajul cotidianului în care este inserat. Paginile din mijloc sunt în întregime dedicate celor trei, cu un titlu unificator: Sufletul melancolic al Europei orientale. Articolul Cioran: misticul incredul este semnat de Thierry Clermont, redactor al publicației. Autorul articolului descoperă în Corespondență un altfel de Cioran: un călător prin orașele Europei, un spirit curios și dispus la dialog cu scriitori epocii. Thierry Clermont reține în cronica sa, în ultima parte, raportul lui Cioran cu un cuvânt: dor. Și citează „În mod secret, niciodată nu m-am desolidarizat de dor. Cu cât îmbătrânesc, cu atât mă simt mai român. Anii mă împing spre origini și mă cufundă iarăși în ele. Și acești străbuni pe care i-am ponegrit atâta, ce bine-i înțeleg acum și cum le găsesc scuze acum. Și mă gândesc la un Panait Istrati care, după ce a cunoscut o glorie mondială, s-a întors ca să moară acolo.” Asemenea lui Cioran, cei de la Figaro littéraire s-au gândit și la Panait Istrati, pe care-l evocă în aceste pagini duble în articolul: Panait Istrati: vagabondul în căutarea bucuriei perfecte. Un articol admirabil scris de Astrid de Larminat. Astrid reproduce o replică celebră a lui Panait Istrati, adresată celor care-l scuzau pe Stalin, spunând că, da, nu e totul perfect, dar nu poți face omletă fără să spargi ouăle. Acestora Istrati le-ar fi spus: „Ouăle sparte le-am văzut, dar n-am văzut omleta. Anthony Palou își intitulează intervenția: Ionesco: un Charlie Chaplin care l-ar fi putut citi pe Pascal (titlul reia o remarcă a lui Cioran). Palou îl așează pe Ionesco (numindu-l Românul nostru) în rând cu Beckett, care a luat Nobel-ul tot pentru un teatru al absurdului. Pagina dublă consacrată celor trei români afirmați la Paris de către cel mai important supliment literar al Franței este o surpriză plăcută, mai ales în contextul în care ICR din capitala Franței tace… asurzitor. Norocul nostru este, că tot la Paris, există un cotidian de mare acoperire care recunoaște valorile și le și transmite. Mulțumim, Le Figaro!

Să revenim la revistele literare din România. Și ramura de Armindeni se pleacă la revista Apostrof, nr.4. Coperta revistei, ca mai toate revistele literare, are subtitlul In memoriam Nicolae Manolescu. Este reprodus un articol al decedatului, al cărui titlu mi-a provocat la intâia citire și acum, la recitire, o invidie amicală: Îngerul cu o carte în mână. Marian Papahagi ne comunică O anume necesitate a spiritului. Este o sinteză critică care definește perspectiva din care este scrisă Istoria critică a literaturii române. Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, apreciază pe Nicolae Manolescu și grila lui de valori. A vorbi despre Nicolae Manolescu la timpul trecut pare un nonsens. Numele său se confundă de decenii bune cu teoria, critica și istoria literară. Va rămâne un clasic, aidoma scriitorilor și criticilor pe care i-a cercetat și admirat – de la Cantemir la Maiorescu și Călinescu – pentru a face parte din stirpea nobilă a marilor creatori de valori intelectu- ale. Emil Hurezeanu, într-un lung poem, îl omagiază: Ladima la moarte. Ni se spune că Ladima este rezultatul unor asocieri. Manolescu se intitulează singur Ladima. Pentru Vladimir Tismăneanu este: Clarvăzătorul Nicolae Manolescu, iar Dan Gulea, în postura de notar, întocmește: Testamentul lui Nicolae Manolescu. Un optzecist, Ion Bogdan Lefter memorează Gânduri și note post –”lunediste”. Vasile Igna deduce din scrierile lui Nicolae Manolescu: „un sens, sensul lui”, iar Adrian Popescu îl caracterizează: „Un rațional cu sentimente.” Nicolae Oprea se rezumă la: Fragmente din viață și literatură cu Nicolae Manolescu. Simona Popescu îi dedică o pagină de poeme lui Nicolae Manolescu. În continuare, citim un Dosar Lucian Blaga, consemnat de Marta Petreu.

Armindeni la Convorbiri literare, nr.4, află la Atitudini editorialul lui Cassian Maria Spiridon: Ioan Bogdan, un filolog printre convorbiriști. În conducerea revistei, la începutul anului 1900, se impune istoricul și filologul Ioan Bogdan, primul slavist român de anvergură europeană. În istoria îndelungată a celei mai vechi foi literare, cei șapte ani în care Ioan Bogdan s-a ocupat de apariție rămân un reper axiologic care onorează, atât științific cât și literar, bătrâna și mereu tânăra revistă Convorbiri literare. Reținem din dialogul scriitorului Ovidiu Pecican cu George Motroc profesiunea de credință: „Eu văd destinul țării mele, al limbii, culturii și purtătorilor legitimi ai acestora cu ochii sufletului și ai minții.” Theodor Codreanu publică primul episod din studiul: Ion Barbu și programul de la Erlangen. Mircea Platon recidivează cu: Ion Minulescu și romanul realismului național. Roșu, galben și albastru și „generația tranșeelor „ de hârtie, citit și în Contemporanul. Cu un fragment de istorie literară: Laurențiu Fulga ne delectează Ioan Holban. La actualitatea literară, Otilia Ungureanu ne dezvăluie: Avatarurile contraistoriei. Ioana Diaconescu- Vintilă Horia, între condamnare și grațiere. Ioana Diaconescu își propune să refacă traseul anevoios al lui Vintilă Horia- pe numele său adevărat Vintilă Caftangioglu – în anii de după 1945. Cronica lui Adrian G.Romilă: Mai mult verosimil decât adevărat supune analizei romanul lui Traian Dobrinescu Siberia de la capătul drumului. Dacă e ficțiune sau nu, aproape că nici nu mai contează, e o carte absolut remarcabilă, captivantă de la un capăt la altul. Ioan Lascu face un studiu de caz, destinul lui Nikolai Berdiaev, în: Demascarea terorii, acalmia și prăbușirea. Care este: Pecetea tipologică/culturală a românilor ne-o extrage Iulian Bitoleanu din cartea lui Ovidiu Pecican: Românii și Europa mediană. Profilul lui Gabriel Garcia Marquez este creionat de Constantin Coroiu: Timpul povestirii, anotimpul mărturisirii. Simion-Alexandru Gavriș este preocupat și scrie niște: Note despre trei ani uitați de istorie: începutul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1861). Pe Ovidiu Pecican îl întâlnim cu articolul: Rostirea filosofică românească: elemente contextuale. După ediția bibliofilă, cu o grafică de zile mari, anul 1968, din Florile răului ale lui Baudelaire, în anul 2022, a apărut o nouă ediție, în colecția Opere fundamentale, opera unuia dintre marii poeți ai literaturii universale. Marius Chelaru ne-o descrie în: Sub semnul întregului operei unui prinț al vastei zări a poeziei. În transpunerea lui Al.Philippide redăm o stofă: „Poetul e asemeni cu prințul vastei zări/ Ce-și râde de săgeată și prin furtuni aleargă;/ Jos pe pământ și printre batjocuri și ocări/ Aripile-i imense l-împiedică să meargă.” Nu omitem comPRESA REVISTELOR, în rezumatul lui Valentin Talpalaru.

O altă ramură de Armindeni la Nicolae Breban, în Contemporanul lunii mai; continuă să fie un istoric și critic la Rezistența sub dictatură. La revenirea din Occident, Breban este exclus din Partid, nu și din Uniunea Scriitorilor. Avea de gând, dacă era exclus, să facă două lucruri: „sau fac eu o Uniune a Scriitorilor, sau plec din România.” La Polemice, Constantin Toader ia parte României, în articolul: Apărarea României în era crizelor fuzionate. Pentru această țară fără însemnătate, după Patachievici, Perpessicius a fost rănit la mâna dreaptă, fiind obligat tot restul vieții să scrie monumentala sa operă cu mâna stângă, iar Topârceanu a făcut doi ani de lagăr la bulgari. Pentru o țară artificială, făcută din bucăți, după Boia, au murit sute de mii de eroi în Războiul Reîntregirii. Ce să mai spunem?! La cronica literară, Constantin Raveca, în: Deliciile ficțiunii istoriografice, se referă la cartea Simonei Antonescu: Chiajna din casa Mușatinilor. În logica Simonei Antonescu, povestea apare ca fiind concurată la tot pasul de către uitare, cele două forțe definind istoria Doamnei Chiajna, mai ales dacă ne gândim la obsesia ei pentru memorie. Cele peste șapte sute de pagini ale romanului se citesc pe nerăsuflate, narațiunea curgând fără sincope în tonalitățile unui limbaj versatil care-și schimbă pe nesimțite registrele. Remember Alex Ștefănescu este marcat prin: Un gând bun la marea trecere…, transcris de Ioan-Aurel Pop. Mulțumiri, domnule Alex Ștefănescu, pentru arta de a ne dezveli literatura pe înțelesul tuturor, pentru harul de a coborî miracolul creației printre noi și pentru strădania de a ne convinge fără preget că la început a fost cuvântul. Alex Ștefănescu se află între oamenii care au fost iubiți și care vor fi iubiți, dincolo de apartenența la viața aceasta trecătoare. La Antologiile Contemporanul, Alex Ștefănescu mărturisește: A venit vremea să scriu și despre mine… Il cităm: „Apoi… Am citit, am citit, am citit. Am scris, am scris, am scris…” Îl plânge și Timotei Prahoveanul: Prin cuvinte, spre lumină. A fost un prieten al mănăstirilor și al vieții filocalice. Printre ultimele sale rânduri rămân cele care vorbesc despre dorul de moarte. Se alătură amintirii lui Alex Ștefănescu: Daniel Cristea- Enache și Aura Christi. În vizor – Ștefan Aug. Doinaș este privit de Marius Miheț: Ștefan Aug.Doinaș. Poezia suprafirescului. Membru al legendarului Cerc Literar de la Sibiu, El a trebuit, ca atâția alții, să-și amâne debutul cu 20 de ani. Timp în care a cunoscut pușcăria politică (a fost printre „norocoși”: doar un an, pentru omisiune de denunț) și marginali- zarea … Gabriel Andreescu ne învață: Cum creează calomnia o ficțiune: cazul Ștefan Aug. Doinaș. Se înscriu cu: Ceremoniile textului, Iulian Boldea și Marian Victor Buciu: Poezia lui Ștefan Aug.Doinaș. Citim și Corespondență din Țara Sfântă de la Teșu Solomovici: Mircea Eliade și Evreii. Din culisele unui divorț istoric. O dispută prelungită și pe care urmează să o dezvolt cu altă ocazie. Un număr excepțional…

Trecem sub ramură Luceafărul de dimineață, nr.4, cu portretul cernit al lui Dan Cristea pe copertă. Un omagiu pentru directorul revistei, prezent cu ultima cronică, poate, A.B.C.-ul lui Dimov. Leonid Dimov este un poet care îmbie la scris. Descripția cere, ea însăși descripție. Poezia lui Dimov a fost definită ca fiind o poezie „barocă.” La Adio, Nicolae Manolescu, Mihai Zamfir scrie: În preajma miracolului, Varujan Vosganian: Templul lui Manolescu și Dan Stanca: O autoritate. La Adio, Dan Cristea, Vasile Dan moaie tocul în cernală și așterne rânduri adunate sub titlul: Blândul critic. I se alătură Stavros Deligiorgis: Toate lucrurile din soare…, Răzvan Voncu: Critica literară…, Gabriel Burlacu: Dan Cristea, un miniportret. La ultimul volum al lui Dan Cristea: Noile cronici de la Snagov, scriu recenzii Horia Gârbea: De veghe la Snagov și Emil Lungeanu: Jubileu editorial. Ce mai citim?! O pagină sub pana Irinei Petraș: Camil Petrescu. Un crochiu aniversar, la 130 de ani de la naștere. Camil Petrescu este cavalerul solitar al literelor românești, în război cu limitele. Un prim episod: Scriitori români în exil, din datoria de a nu uita, scrie Ion Lazu.

Ramura de Armindeni din Observator Cultural, 3-9 aprilie ‚24, se apleacă la articolul lui Dorin David: Câteva gînduri despre secrete, minciuni și consecințe. Gânduri, minciuni și consecințe provocate de cartea lui Bruce Lincoln: Secrete, minciuni și consecințe. Trecutul ascuns al unui mare savant și crima nerezolvată a protejatului său. Savantul este Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu, protejatul. O altă piatră aruncată să dărâme statuia lui Mircea Eliade. Este prea mare statuia și epigonii, în zadar, își încordează praștia, se fac de râs și de plâns! … Cine sunt epigonii, altă dată!? În nr. următor, în polemică, Sorin Alexandrescu intervine prin: Răspuns „Cîtorva gînduri” de Dorian David, despre Mircea Eliade. Desigur, Dorin David se înarmează și, în nr. următor, revine cu Răspuns domnului Sorin Alexandrescu. Carmen Mușat, la In memoriam, în intervenția: O voce distinctă, inconfundabilă, este convinsă de durata lucrării instituției Nicolae Manolescu: „a lăsat, în cultura română, o urmă imposibil de ignorat.” Cum ar arăta România literară fără cronica lui Manolescu și literatura noastră fără numele lui? se (ne) întreabă Mircea Martin în articolul: Continuitate, adecvare, transparență. Bogdan Crețu, în: Nicolae Manolescu- critica literară ca destin, scrie: „Critica lui este învingătoare. E de negîndit literatura postbelică altfel decât reflectată în cronicile sale; e de neimaginat romanul românesc altfel decât filtrat prin Arca lui Noe. Pagina lui Paul Cernat: În absența lui Nicolae Manolescu ne avertizează:” și-a dedicat viața exclusiv literaturii naționale «de la origini până în prezent». „ O alta ramură de Armindeni la Orizont nr.3 este primit de Cornel Ungureanu și medalionul: Nicolae Breban: metamorfozele Provinciei. Îl recitim pe Nicolae Breban ca pe un mare prozator al secolului XX. Sau XXI. Îl regăsim lunar pe pagina trei a Contemporanului, cu mărturii, de atâtea ori incomode, privind literatura/lumea de azi. Sau cea de mâine. Nicolae Manolescu fixează opera lui Breban sub semnul Metamorfozei. Metamorfoza începe, practic, cu Îngerul de gips. Cristian Pătrășconiu ne surprinde cu interviul: Copilăria: sunete, gusturi, miresme, acordat de Toma Pavel. Acest dialog este o (mică) parte a unui proiect editorial amplu… Cornel Ungureanu este prezent și supus actului critic prin volumul prim din Geografia literară a României, în articolul: Redeschideri: granițe, spații, imagini, de Grațiela Benga. Cornel Ungureanu face parte dintre aceia (deloc) mulți care, după ce deschid drumuri și scot la iveală nevăzutul dintr-un teritoriu ignorat, își asumă până la capăt un proiect gândit, și el, până la capăt. Cu titlul Masca dialogului, Alexandru Oravițan realizează o cronică la cartea: Măștile lui M.I. Gabriel Liiceanu în dialog cu Mircea Ivănescu. Cheia de lectură a poeziei lui Mircea Ivănescu poate fi dobândită în urma parcurgerii acestui dialog fascinant. Un fragment din Religia în limitele stilului, de Marta Petreu se referă la publicarea unui studiu sub semnătura lui Lucian Blaga Religie și spirit. Alexandru Ruja cu Slavici și modernitatea literară ne aduce aminte că Slavici a fost un scriitor cu o cultură vastă. Încă o recenzie la volumul Limbă și cultură germană în România o citim în interpretarea Laurei Cheie. Tur de orizont și Cronica măruntă sunt, ca de obicei, excelente.

O ramură de Armindeni la revista Ramuri din April. Editorialul lui Gabriel Coșoveanu: Atât de realistul literat a plecat puțin este un text scris în memoria lui Nicolae Manolescu. Și ne rămâne în memorie și memoria colectivă cu o fericită formulare, titlul unui tom: Cărțile au suflet. Revista craioveană publică un grupaj substanțial de articole în care este evocată personalitatea criticului. Gabriela Gheorghișor ne predă: Din „lecțiile” magistrului Nicolae Manolescu. Nicolae Manolescu „s-a dus să moară puțin”, însă dispari- ția lui fizică lasă multora senzația de apus al unei lumii. Gabriel Nedelea ne învață Lecția entuziasmului impersonal. La In memoriam, Ion Bogdan Lefter evocă: Secvențe la despărțire, iar Traian Dobrinescu clamează: O prietenie tăcută. La gambitul lecturii, Gabriel Nedelea surprinde Viața literară a unei biografii realist-magice, din romanul lui Traian Dobrinescu: Siberia de la capătul drumului. Romanul este o subtilă și minunată carte de aventuri ale personajului și ale autorului, adică și de aventuri ale scriiturii. Autorul „devine unul dintre prozatorii de prim-plan din literatura noastră contemporană.” Ne găsim în proximitatea Sărbătorilor Pascale, și Viorica Gligor în Călătorie spre inima credinței, face cronica literară la cartea lui Eric-Emmanuel Schmitt: Provocarea Ierusalimului. Expediția celebrului călător în Ierusalim s-a trăit în lumina intensă și purificatoare a credinței și a revoluției revelației. Revista este ilustrată cu lucrări de Paul Barbu.

Viața Românească, nr.4, ne emoționează prin textul de pe copertă: 23 martie, seara, Întunecatul April. Un început de gând despre eternitatea unui mare scriitor și profesor: Nicolae Manolescu. Este în revistă și Ion Pop cu: Mihai Zamfir, lecturi sub unghiul „stilisticii diacronice”. Sunt observații la rândurile lui Mihai Zamfir din Studii literare. Literatura română. Tudorel Urian descoperă un Cap limpede între „oile gândirii „, în comentariul la volumul lui Alexandru Călinescu: O lume care a luat-o razna. Câteva reacții de bun simț la ce ni se întâmplă. O recenzie remarcabilă: Când o epocă se stinge, alta se ridică, dedică Hanna Bota cărții autobiografice: Siberia de la capătul drumului, a prozatorului vâlcean Traian Dobrinescu. Memoriile lui Traian Dobrinescu sunt scrise într-un stil alert, vivace, lipsit de aroganță, în care autorul nu încearcă să se pună într-o lumină favorabilă. La cro- nica traducerilor citim pe Rodica Grigore cu: Fascinația mitologiei, ce derivă din cartea lui Colin Tóibín, Cartea numelor. Revista revistelor este realizată, ca de obicei, de Liviu Ioan Stoiciu. Ultima ramură de Armindeni la România literară, 5 aprilie 2024; în loc de editori- al, citim excepționala evocare: Piramida lui Manolescu.

S-a încheiat (crede Liviu Ioan Stoiciu) capitolul validării creației originale după criterii estetice, o dată cu dispariția marelui critic de direcție Nicolae Manolescu (venit în prelungirea trioului istoric Maiorescu, Lovinescu-Călinescu). Spiritul critic nu se va reînnoi, ci va fi pus sub obroc. Literatura română a rămas și fără al doilea pilon fundamental de susținere a criticii estetice, în nici doi ani – după Eugen Simion (dispărut în octombrie 2022), pe 23 martie 2024 a murit și Nicolae Manolescu (amândoi academicieni fără pereche), cel mai important critic literar după al doilea mare război. Acum Critica literară românească este în suferință, noile generații nu vor să mai audă de critica estetică. Nicolae Manolescu a fost o instituție critică: literatura română arată după chipul și asemănarea sa, talentul său i-a dat un sens. Vasile Spiridon, în: Paradoxul mincinosului. Petru Dumitriu (1924-2002), crede că este foarte greu să-l descoperim pe omul autentic Petru Dumitriu ce se disimula histrionic în spatele scriitorului sau al personajelor sale. La rubrica cartea de eseuri, Gheorghe Glodeanu prezintă Temele lui Nicolae Manolescu. Cititorul care parcuge Temele lui Nicolae Manolescu rămâne fascinat de spectacolul ideatic oferit de meditațiile unui cărturar erudit, care și-a pus puternic amprenta asupra vieții literare de azi. O pagină patetică scrie Marius Miheț Alex Ștefănescu și ultima luptă. Alex Ștefănescu, prin articolele lui, a încântat promoții de cititori; așeza bucuria redesoperirii literaturii și în generația pentru care Ea, literatura, se pare, e un simplu moft. Lucia Negoiță o provoacă la dialog pe Grete Tartler Dincolo de porțile Orientului. Din florilegiul lui Florea Burtan: Poeme de odinioară reproducem:

„Lebede negre pe un lac argint,/ Așa îmi spui că visezi, și-ți e teamă./ În urma lor- cete de

îngeri plutind,/ Tu trimite-mi un bănuț pentru vamă…”

„Spune-mi ce citești, ce scrii, ca să-ți spun cine ești”, declara Nicolae Manolescu.

Mihai Mustățea