O meditație asupra unui memorabil poem de Nicu Alifantis și al motivelor includerii lui în colecția Testament – 400 de ani de poezie românească / 400 Years of Romanian Poetry

  1. Nicu Alifantis – poetul

Opera poetică a lui Nicu Alifantis prezintă pentru mine doze aproape egale de fascinație și intrigă. Am menționat în câteva ocazii publice (lansări de carte), părerea mea, că la un moment dat, încă nedefinit cronologic, probabil după ce nici el și nici eu nu vom mai fi, posteritatea va judeca arta poetică a lui Alifantis la fel de favorabil precum apreciază (și va continua să apreci- eze) muzica lui. Deși cărțile lui de poezie sunt relativ răspândite comparativ cu ale altor poeți poate mult mai cunoscuți și recenzați, pentru critica literară Nicu Alifantis – poetul

– pare aproape invizibil. Sigur, scuza foarte validă pentru această lipsă este uriașul con de umbră pe care Alifantis muzicianul (poate cel mai cunoscut și de succes solist, cantautor, om-orchestră din istoria muzicii românești) îl aruncă asupra orcărei alte activități și identități – fie că ea se numește Alifantis-compozitorul de muzică pentru teatru, sau Alifantis-poetul, în cazul de față. Nu mulți știu despre aceste două în- deletniciri.

Fără a avea vreo pretenție de critic literar (sunt doar poet, traducător, și deci probabil un consumator de poezie mai avizat), poezia lui Alifantis prezintă pentru mine un fascinant colaj, o intersecție existențială cu accente romantice dar, cum stă bine poeziei curente, „la zi”, aceste accente sunt de factură contemporană, actuală, și nu mimetic-nostalgică. Dar, veți întreba, care poet nu atinge existențialul în opera lui? sau romanticul? Sigur aproape toți încearcă să o facă. Dar orice poet adevărat aduce ceva în plus. Posedă o anume nuanță în re- gistrul vocii lui poetice, care-l face unic, îl separă de mulțimile de poeți (numărul lor este legiune, pentru că sunt mulți…) care pur și simplu mimează, unii dintre ei poate chiar foarte bine – dar tot mimă se chea- mă. Ceea ce-l deosebește pe Alifantis de turmele de acestea de poeți, este o expresie directă (nu directă în mod brutal, ci directă într-o manieră elegantă), nedisimulată, adesea cuplată cu o naivitate studiată, bine echilibrată, care prin ea însăși ne forțează (aproape aș zice că ne „trișează”, există un element de prestidigitație la Alifantis) să decidem ce anume este important – totul fiind îmbrăcat într-o expresie poetică abilă și adâncă, de o estetică profundă și ferme- cătoare în același timp.

De unde talentul poetic al lui Nicu Ali- fantis? O supoziție facilă ar fi aceea a faptului că Alifantis, în rolul lui de muzician-interpret, a fost și este un culegător atent de poezie bună din marii poeți români (de la Arghezi la Bacovia, Nichita Stănescu, Radu Stanca și mulți alții) și chiar din alte spa- ții (Luis de Camoes sau Apolinnaire, de exemplu), aceasta pentru a-și împlini nevoia de texte muzicale de calitate. Astfel, după această supoziție, el s-ar fi „contaminat” de la aceștia, apucându-se și el să scrie poeme. Sigur, fiecare din noi suntem influ- ențați de cei din jur, de ceea ce citim sau ascultăm. Nu trăim într-un vid unde tot ceea ce producem să poată fi mereu absolut original. Toți marii poeți, de la Shakespe- are, la Hugo, Eminescu, Rilke, Lermon- tov, Esenin, Rimbaud, Emily Dickinson, Robert Frost, Yeates sau E. E. Cummings, au avut la rândul lor izvoare de inspirație. DAR, cineva poate consuma și aprecia poezia bună, fără ca neapărat să devină poet. Nu poți fi poet bun, autentic, decât dacă ai și talent nativ. Pentru mine, și pentru mulți alții care au început să-i aprecieze poemele, Nicu Alifantis este un poet adevărat.

E o plăcere să-l citești pe Alifantis-po- etul, după cum e o plăcere să-l asculți pe Alifantis-solistul.

  1. „Floarea soarelui”

Comparația dintre aceste două roluri ale artistului conduce natural meditația

aceasta spre poemul „Floarea soarelui”, ales de mine pentru colecția bilingvă (ro- mână-engleză) Testament, a cărei ultima ofertă, Testament – 400 de ani de poezie românească/400 Years of Romanian Poe- try (Editura Minerva, 2019), acoperă toată paleta istorică și stilistică a poeziei româ- nești de la origini și până astăzi, cum ar fi descris George Călinescu – (de la baladele anonime precum Miorița, apoi Dosoftei, Văcărescu, etc. și finalizând cu unii poeți născuți chiar după 1990). Considerându-l un poet autentic și reprezentativ, Nicu Alifantis se găsește reprezentat cu „Floarea Soarelui” alături de nume contemporane precum Ioan Es Pop, Mircea Cărtărescu, Marta Petreu, Ileana Mălăncioiu, Lucian Vasilescu, Ana Blandiana, Daniel Bănulescu, Liviu Ioan Stoiciu, sau mai tinerii, Miruna Vlada, T. S. Khasis, Adela Gre- ceanu – și alți poeți considerați de mine ca reprezentativi pentru ceea este valoros în poezia românească de azi.

Este interesant, și asta mă intrigă, faptul că Alifantis arareori cântă… Alifantis. Nu știu dacă face asta datorită unei alegeri strategice, sau din modestie (falsă? autenti- că?). Nu sunt sigur care este motivul. Dar având privilegiul de a-l cunoaște mai îndeaproape pe artistul și omul Nicu Alifantis, aș paria pe varianta de strategie artistică. Știe el de ce o face…, cred…

Dar oricare ar fi motivul, eu și toți cei care îi savurează muzica, suntem extrem de fericiți că a introdus în repertoriul lui muzical de concert, așa ca pe o rara avis, o melodie minunată pe versurile acestui minunat poem scris de el însuși.

Primul, și poate cel mai important motiv, pentru care am ales „Floarea soa- relui” pentru a o traduce și reprezenta în colecțiile Testament (fie cele publicate de Editura Minerva în România, fie cele apărute sub egida Editurii Academiei Australiano-Române în Statele Unite ale Americii și Australia) este acela a filozofiei de bază a acestei colecții – pe care colegii mei (Daniel Reynaud, Adriana Paul, Eva Foster, Rochelle Bews) și cu mine am adoptat-o și care trebuie să îndeplinească (sine qua non) câteva condiții de bază:

  1. să fie semnificative din punct de vedere al materialului poetic, adică să fie poezii de calitate;
  2. să reprezinte „vocea” poetului;
  3. la fel de important – să „curgă” bine în traducerea engleză. Adică, în varianta limbii țintă, engleza, ele să fie poeme bune, de sine stătătoare. Cititorul de limbă engleză, care nu cunoaște limba română și nu poate face referință la originalul românesc, să trăiască aceleași emoții artistice pe care le trăiește cititorul nativ de limbă română. Ca atare, volumele din seria Testament, reprezintă nu neapărat poeți mari, ci mai degrabă poeme mari, care să traverseze cu bine această punte lungă, îngustă și alu- necoasă, dintre două limbi, două culturi, două feluri diferite de a veda lumea.

Privit din aceste puncte de vedere, po- emul „Floarea soarelui” a fost un candidat care nu a prezentat nicio dificultate în alegerea pentru în a fi inclus, fiindcă a înde- plinit toate condițiile:

  1. Este un poem de mare impact emoțional – este un poem mare;
  2. Este un poem original, nu mimează – este reprezentativ, nu doar un poem din multele poeme ale lui Nicu Se ridică deasupra, precum, poate, „Mistrețul cu colți de argint” al lui Doinaș, ca să dau un exemplu mai facil, care-mi vine acum în minte;
  3. În final, condiția principală – este un poem care sună la fel de bine în engleză, și răscolește emoțional pe cititorul de lim-

bă engleză precum pe cel de limbă română. Vorbeam la început de expresia directă, fără ocolișuri, dar elegantă, cu stofă, a lui Alifantis-poetul. Aceasta este aparentă chiar din primul vers. O paranteză aici… Toții mari scriitori (fie ei prozatori sau po- eți), au capacitatea de a-și începe marile lor opere într-un fel direct, care te acaparează de la început și nu-ți mai dă drumul până nu termini de citit poemul sau povestirea respectivă. Exemplele sunt prea multe, dar îmi vin în minte Kafka („Într-o dimineață Gregor Samsa se trezește din vis în patul lui, trasformat într-o insectă gigantică”

  • Metamorfoza) sau Eminescu („Nu credeam să-nvăț a muri vreodată…” – Odă în metru antic) sau Jane Austen („Este un fapt bine stabilit că orice bărbat necăsătorit care are o situație materială bună, este în căutarea unei neveste…” – Mândrie și Pre- judecată) sau Charles Dickens („Erau cele mai bune vremuri, erau cele mai rele vre- muri” – Povestea a două orașe) ș.a.m.d. Ei bine, Alifants, în „Floarea soarelui”, atinge acest nivel, deloc ușor de accesat, al mari- lor El putea începe altfel, poate cu o descriere a dragostei de genul „dragostea noastră, iubito / este atât de… etc, etc…”. Mulți poeți, chiar unii mari, ar fi început în acest fel. Alifantis însă, ne apucă de inimă, ne strânge și nu ne dă drumul:

„Ne moare dragostea, / Iubito-n nopți târzii / Și bate vântul de ne strică urma…”

Expresia este urgentă, dar în același timp meditativă, iar aceste paradoxuri se îmbină bine, nu se contrazic! Am menționat elementul de prestidigitație în poezia lui Alifantis. Nonșalanța expresiei disimulează de fapt tragedia situației. Dragostea MOARE! și asta m-a obligat de la început ca să acord poemului întreaga mea atenție și energie emoțională! Îl provoc pe orice iubitor de poezie să declare cu martori că

  • după ce a apucat să citească acest înce- put dramatic, sfâșietor, direct, urgent – mai poate lăsa poemul din fața ochilor, și să nu îl soarbă dintr-o înghițitură până la capăt! Sigur, ca orice poem bun, calitatea poetică la „Floarea soarelui” este continuă de-a lungul poeziei până la Voi da mai jos doar câteva exemple, care demonstrează ceea ce este unic – singular – excepțional cu privire la acest poem al lui Nicu Alifantis,

cel puțin în opinia acestui cititor.

„De floarea soarelui / Sunt lanuri lungi

/ Prezente pentru întâlnirea noastră fastu- oasă” – subliniază atât dramatismul cât și tragicul poemului. Știm deja din primul vers că iubirea moare. Lanurile lungi, im- punătoare, ne adâncesc în acest simțământ de durere. Da, întâlnirea se vrea fastuoasă, dar tonul este unul de fast funerar. Trimi- terea la natură (lanurile lungi de floarea soarelui) are mai degrabă iz de Bacovia și Vasile Voiculescu, decât de un Șt. O. Iosif.

Apoi… „Ce de tăcere și / Ce greu ră- sare luna / Și noaptea cade peste mine în fâșii…” mă duce cu simțirea la așteptarea unei iminente tragedii – care doar pentru că se lasă așteptată („ce greu răsare luna!”) nu înseamă că ar fi cumva mai puțin implacabilă. Fantastica imagine redată de expresia „și noaptea cade peste mine în fâșii” descrie dezintegrarea dureroasă a dra- gostei, pe care am trăit-o toți cei care am iubit și am pierdut vreodată o iubire mare. Asta îmi amintește cumva de Radu Gyr:

„Oftând și-a întins truditele oase / pe ro- gojina mea cu libărci. / Luna lumina, dar zăbrelele groase / lungeau pe zăpada Lui, vărgi.” („Azi noapte Iisus” – de ce nu? Iubirea supremă, dumnezeiască, neapreciată de omenire, și… lăsată să piară pe cruce).

Pentru toți cei ce se bucură de Alifantis-compozitorul și solistul, am acest apel din inimă: citiți și opera poetului Nicu Alifantis! Nu veți fi dezamăgiți. Pentru cei in- teresați, închei cu reprezentarea integrală, bilingvă, a poemului „Floarea Soarelui.” În final, în urma oricărui comentariu critic, rămâne poemul.

 

FLOAREA SOARELUI

Nicu Alifantis

 

Ne moare dragostea Iubito-n nopţi târzii

Și bate vântul de ne strică urma…

La margine de câmp Aștept să vii,

Aștept să-ţi văd în zarea moartă umbra…

De floarea-soarelui Sunt lanuri lungi,

Prezente pentru întâlnirea noastră fastuoasă, Dar drumul este lung

Și vara-i pe sfârșite, Presimt că ai uitat calea întoarsă…

Ce de tăcere și Ce greu răsare luna

Și noaptea cade peste mine în fâșii Se șterge timp de timp în așteptare,

Ne moare dragostea

Iubito-n nopţi târzii Și tu nu știi…

 

SUN-FLOWER

Nicu Alifantis, traducere Daniel Ioniță

 

Our love is sadly dying my dear, in tardy nights

The wind wipes out our trace without resistance

And on the meadow’s edge I’ll wait for you,

I’ll wait to see your shadow in the distance.

The meadow’s long with rows Of sun-flowers in bloom,

They’re present for our monumental meeting

But then the road is long And summer’s at its end,

I have the feeling your return is fleeting…

How deep this silence now, How slow the moon is raising

The night is slicing down on me from heavenly heights

And time erases time while waiting on, Our love is dying slow

My dear, in tardy nights And you don’t know…

(poemul este redat bilingv în volumul Testment – 400 de ani de poezie românească / 400 Years of Romanian Poetry – Daniel Ioniță, asistat de Daniel Reynaud, Adriana Paul și Eva Foster, Editura Minerva, 2019)

 

Daniel Ioniță, născut la București în 1960 și emigrat la antipozi în 1980, predă Organisa- tional Improvement la Universitatea Tehnolo- gică din Sydney, Australia. A publicat printre altele volumele Romanian Poetry from its Ori- gins to the Present și Testament – 400 de ani de poezie românească (ed. Minerva, 2019) colecție comprehensivă a poeziei românești de la ori- gini și până astăzi. Este actualul președinte al Academiei Australiano-Române pentru Cultu- ră.

Daniel Ionita – born in Bucharest in 1960, and migrating initially to New Zealand in 1980. Daniel teaches Organizational Improvement at the University of Technology Sydney. He pu- blished, among others, Romanian Poetry from its Origins to the Present and Testament – 400 Years of Romanian Poetry, both comprehensive bilingual representations of Romanian poetry in English. He is the current president of the Australian-Romanian Academy for Culture.