Mie-mi plac, în general, cărțile atem- porale, cu iz de prezent. O carte a oricărui om, din orice timp și spațiu, pusă la un prezent continuu – denumire care în gramatica engleză, de exemplu, chiar există ca atare –, pentru că omul, îndrăznesc să-ți amintesc, tinde, conștient sau nu, să regăsească părți din el în cartea pe care o citește.

Prezentul nu e întotdeauna frumos, ai dreptate, dar e inepuizabil, iar un roman nu e nici el un tratat de estetică – deși avem și aici interesanta estetică a urâtului. Să zicem că personajele pe care ni le-am construit până acum (nu neapărat cele descrise de mine, poate că și tu, cititorule, ți-ai creat deja altele în gând), pe parcursul cărții de față, se întâlnesc în prezentul nostru cunoscut. Simpla lor întâlnire, ca și întâlnirea a doi oameni oarecare, nu naște însă un subiect de roman decât dacă ancorăm personajele, după ce s-au cunoscut, la instituții, la morală, la religie. La societatea în care s-au întâlnit, cu alte cuvinte.

De pildă, pentru că ideea de religie mi-a sugerat instantaneu un alt potpuriu de drame incomensurabile, mă gândesc la cuplul care vine de mânuță la oraș, la facultate. E totul bine și frumos în prima parte, ei sunt senini și entuziaști, cu inerentele probleme de adaptare și cazare, peste care trecem repede; apoi Ea cunoaște un student arab, coleg sau nu de an, care bântuie pe culoarele instituției de învățământ superior alese. Urmează câteva pagini de priviri lungi, în care Ea e atrasă inevitabil de alura lui exotică –un atavism comunist, ce-i drept, însă atracția dintre culturile opuse nu e, în esență, comunistă și nici necunoscută firii umane. Sau, în altă variantă, unul dintre ei pleacă într-o excursie sau la studiu într-o altă țară. Și acolo, din nou printr-o întâmplare, tot banală – așa au loc marile revelații, în genere, ele izvorăsc întotdeauna din aproa- pe nimic – îl cunoaște pe celălalt și toate concepțiile și principiile îi sunt răsturnate. Dacă principiile cu pricina li se dau peste cap amândurora, au o șansă împreună, pentru că vor încerca să-și împreuneze punctele de reper, și atunci, în lupta pentru păstrarea iubirii, drama devine a familiilor celor doi. Ș.a.m.d. Dacă doar unul dintre ei cedează sceptrului cultural, drama e asigurată de lupta dintre inimă și minte, dintre un sentiment presupus a fi iubire și la fel de vechiul „băgat al minților în cap” – adică revenirea pe drumul strămoșesc al îndeplinirii destinului social adecvat țării și culturii personajului.

Aici se cuvine să amintim în treacăt, în afară de clișeul culturilor diferite, și pe cel al statutului social diferențiat, în care, unul fiind bogat și celălalt sărac, nu mai e nevoie de deplasarea în spațiu – drama e aceeași și stând pe loc.

Oricum i-am reinventa pe El și Ea, nu vor fi niciodată un alt Mircea Eliade și o altă Maitreyi. Dar Maitreyi a fost scrisă deja și toți suntem unici, în parte, în oricâte șabloane sau tipare am fi încadrați. Într-o carte contează numai felul în care exprimăm această unicitate. Și mai contează o veridicitate relativă a personajelor și faptelor – cât să poată fi imaginată de mintea cititoare.

În toate aceste împrejurări intervine ades și un alt clișeu – îl știi, cititorule, măcar din auzite. Un clișeu, iată, atemporal, acela că, din iubirea în aparență ideală, Ea se alege cu un copil și El cu alegerea primordială dintre a pleca și a rămâne în spațiul până atunci comun.

Punând la socoteală și alegerea ei cu același atribut (păstrez sau nu copilul?), remarcăm că traseul unei cărți, ca și al vieții, e un șir mai scurt sau mai lung de alegeri de natură hamletiană.

Întorcându-ne la culturile diferite, dacă o luăm, în carte, pe drumul hotărârii celor doi de a rămâne împreună, ajungem la o poveste dramatică numită plastic dezrădăcinare, pentru că niciunul nu se va simți în țara celuilalt ca acasă, în ciuda aparențelor sau amăgirilor. Dacă-i despărțim – cu sau fără copilul respectiv – rămâne oricum dorul a ceea ce ar fi putut să fie, care, de multe ori, e o Fată Morgană a unui prezent insipid, iar copilul (acum vorbim exclusiv de cărți) este prilejul perfect al unui volum doi. Cel mai tare ne dor lucrurile care nu s-au întâmplat niciodată și într-o carte e bine să ținem cont de acest truism. Unui cititor în vârstă, însă, timpul contemporan, cu acțiunile aferente, nu-i va spune mare lucru, în afară, poate, de a-i aminti frustrări de regulă uitate sau, mai rău, de a i le întreține pe cele actuale. Un bătrân, astfel, într-o carte, e de aur pentru orice scriitor, fie și numai pentru contrast, dacă nu e ținta explicită a scriiturii – și uite cum am ajuns, pe o cale nebănuită inițial nici de mine, la înțelepciunea populară veche de a ne cumpăra un bătrân, dacă nu îl avem – în speță, de a ne crea un personaj în vârstă, dacă suntem autorul.

Un tânăr – am mai spus? – ar alege viitorul. Un viitor științifico-fantastic, de preferat. Apocalipsa de care am mai vorbit și în care se va simți trup și suflet cu eroul care va salva planeta din ghearele tuturor dezastrelor imaginare. Ce păcat că n-o salvăm și în realitate – ne-ar fi atât de în putere, dacă am gândi puțin cu aceeași minte cu care inventăm. Dar visul e, indiscutabil, mai comod.

Fiindcă suntem încă la capitolul despre timp, revin puțin la ideea atemporalității din cărțile de literatură, deoarece e o pasiune a mea recent descoperită. Ne regăsim mai ușor, bineînțeles, în- tr-un text de genul: Atunci Ea se depărtă ușor, luând-o la stânga pe Magheru și intrând, după primul colț, în cafeneaua Madame. El, aruncând un ochi spre Samsung-ul de care era tare mândru, dar care acum nu-i mai folosea la nimic, citi mesajele în grabă, înregistră mecanic cât e ceasul și, luând-o în sens opus, spre Universitate, se opri o ultimă oară, privind în spate. Numai lume străină, un val de oameni necunoscuți care se grăbeau spre metrou. Necunoscutul acela general îl năuci și, lăsând pe mai târziu gândurile despre despărțirea care tocmai avusese loc, se îndreptă cuminte spre stația lui 87. Exemplific și opusul lui: Atunci Ea se depărtă ușor, luând-o la stânga pe bulevard și intrând, după primul colț, într-o cafenea mică și cochetă. El, aruncând un ochi spre modernul telefon, de care era tare mândru, dar care acum nu-i mai folosea la nimic, citi mesajele în grabă, înregistră mecanic cât e ceasul și, luând-o în sensul opus celei în care plecase Ea, se opri o ultimă oară, privind în spate. Numai lume străină, un val de oameni necunoscuți care se grăbeau să ajungă undeva. Necunoscutul acela general îl năuci și, lăsând pe mai târziu gândurile despre despărțirea care tocmai avusese loc, se îndreptă cuminte spre stația de autobuz.

Primul text este strict determinat, iar cuvântul metrou – dacă nu și altele – ne duce cu gândul direct la București, pentru că, dacă știm carte cât să citim un roman, știm că denumirea de bulevard este românească și că doar în capitală există metrou. Localizând, ne putem transpune mai simplu în roman. Ne identificăm automat cu epoca și locul, vizualizăm cu ajutorul propriei experiențe, suntem acolo cât am clipi. Poate avem chiar Samsung și, fără să vrem, în timp ce citim aruncăm și noi o privire spre ecranul lui.

În al doilea text, acțiunea se poate petrece oriunde în lume, în orice oraș, mic sau mare, care are un bulevard, o cafenea și minim un mijloc de transport în comun. Aveam doar indiciul epocii – telefonul mobil. Suficient cât să ne plasăm oriunde în lume cu aceste minime informații.

Or, dacă înainte îmi plăcea mult să știu unde sunt exact și ce anume fac personajele unei cărți, eventual și ce mănâncă la micul dejun sau detalii picante despre medievalele peruci, acum prefer – momentan, probabil – o nedeterminare prin intermediul căreia să îmi organizez singură amănuntele respective, încadrându-mă în liniile mari date de cel care a scris cartea.

(fragment dintr-un roman-eseu în pregătire)