Nu mai scrieți poezii, mai bine spuneți cum o cheamă pe pisica voastră

Voi scrieți poezii, în loc să spuneți ce ați vorbit de curând cu copiii voştri,

ce a mai gă!t soția / iubita,

ce mâncați, cum dormiți / sau aveți insomnii,

ce v-a mai spus doctorul / sau nu e cazul,

când ați fost ul!ma oară fericiți / dar nefericiți,

cum vă ges!onați secundele zilei / sau orele,

dar banii ?/ de ce nu, sunt importanți pentru

libertate,

ce vreau să spun este că poeții scriu poezii,

iar viața e altceva,

e o capodoperă şi

vă întreb de ce nu o scrieți,

de ce?

 

Spuneți când ați mâncat ultima dată înghețată,

fiți poeții înghețatei,

când v-a plouat pe păr, când ați visat urât şi

când v-a fost/ dacă v-a fost

frică de moarte.

 

Nu scrieți nimic altceva decât dacă vă doare vezica biliară,

sau nu, ceea ce este o binecuvântare,

scrieți despre o bere cu amicii, despre

cearta şi împăcarea de acasă,

despre cât aveți glicemia şi

cât ați cheltuit pe ultimul all inclusive.

 

Ați pus poezia deasupra vieții, ceea ce este de ne iertat,

nu v-o iertați nici voi

în momentele de derută, când vă simțiți inutili

(ca poeți)

vă străduiți să aveți talent uitând

că talentul suprem este acela de a trăi, a ei,

a exista, a fi speriat de boli, de accidente, de ratare, de plecări fără întoarcere.

 

Nu mai scrieți poezii, mai bine spuneți cum o cheamă pe pisica voastră/ dacă aveți

ce credite ați mai luat,

ce țeavă s-a mai spart,

ce v-a speriat ieri, ce v-a bucurat azi,

cum vă mai vin blugii/ sacourile, rochiile,

ce mai fac vecinii,

care este bârfa

cea mai recentă.

 

Sunteți poet?

Mda, bine.

 

 

 

Degeaba ai câine

Adevăr vă spun că degeaba ai câine

dacă nu poți intra în blana lui, dacă

nu ai botul şi ochii lui.

 

Degeaba ai pom dacă nu ai frunze,

dacă nu intri sub coaja lui.

 

Adevăr vă spun că degeaba calci

pe nisip dacă nu simți că pe tine calci.

 

Apusul sau răsăritul sunt carne din carnea ta,

sau nimic nu sunt.

Apa de o bei să fie duhul tău, ori nu mai bea.

Adevăr vă spun că degeaba eşti tu dacă

peste tine nu eşti tu,

acum şi pururea amin.

 

 

 

Când m-a citit cartea

M-a luat cartea în mână să mă citească,

îmi dădea filele una după alta zicând:

ce om încurcat şi de înțeles greu.

Apoi, mi-a pus un semn între dinți

să ştie unde a rămas,

după care şi-a văzut de treabă.

 

Într-o zi, plictisită, cartea m-a luat din nou

la răsfoit,

”e un om interesant, totuşi, chiar puțin romantic”.

 

M-a subliniat de câteva ori cu pastă roşie,

pe brațe, pe abdomen,

inclusiv pe frunte.

 

În final, m-a pus la loc în raftul

cu oameni lecturați,

adică oarecum morți.

 

 

 

Vă rog, lăsați în pace ploaia

Un om care citea poezii

le-a scris poeților următoarea scrisoare.

 

Dragi poeți, vă rog, lăsați în pace ploaia.

 

Aveți atâtea subiecte precum dragostea, fluturii,

apusul şi răsăritul, marea, copiii, viața şi moartea.

 

Scrieți despre toate acestea dar,

vă rog să crutați ploaia.

 

Ploaia care curge pe păr, se prelinge pe obraji

şi pe piept, ploaia caldă, ploaia rece,

ploaia pe care o prinzi în palmă.

 

Luați-vă mâinile moi, pufoase

de pe ploaia mea.

 

Ploaia aşa cum este,

care mă udă până la piele,

care este altceva decât lacrimile.

 

Poeții nu i-au răspuns şi de teamă

că va întâlni iarăşi metafore despre ploaia lui dragă,

omul nu a mai citit poezii.

 

 

 

Iarba

Ce va creşte peste mormântul

celor care citesc cărți?

 

Vor creşte cărți

sau va creşte iarbă?

 

Şi peste cărți

va creşte iarba.

 

Cartea te iartă,

iarba, niciodată.

 

Citiți, nu vă opriți,

când vă opriți, muriți.

 

Când nu mai citm,

vine iarba şi ne citeşte.

 

Iarba ne va silabisi pe toți

precum o analfabetă ce este.

 

Iarba ignorantă,

îi răsfoieşte pe cititori.

 

 

 

 

Fiecare cu sufletul lui

Nu uita când faci dragoste

că două sute de milioane de oameni fac dragoste

în acelaşi timp cu tine.

 

Când spui te iubesc, nu uita,

zeci de milioane de oameni spun acelaşi cuvinte,

o dată cu tine.

 

Orice gest ai face în clipa aceasta

, banal, nebunesc, josnic, sublim,

milioane de oameni îl fac şi ei, chiar acum.

 

Plângi sau râzi,

plâng sau râd cu tine

miliarde, în aceeaşi secundă.

 

Nu doar tu

respiri în momentul acesta,

o facem împreună, toți, simultan.

 

Ce minune totuşi să avem

fiecare un suflet al lui,

unic, inconfundabil, nemuritor.

 

 

 

 

Aproape nemuritor

Am citit,

acum, dezcitesc.

pagină cu pagină,

carte cu carte.

 

Am ascultat,

acum dezascult,

simfonie cu simfonie,

concert cu concert.

 

Am trăit,

acum, deztrăiesc,

zi după zi, an cu an,

amintire cu amintire.

 

Cel mai greu se dezcitesc

Dostoievski, Shakespere

şi Eminescu,

dispar lăsând răni roşii.

 

De deztrăit e mai greu,

amintirile mor

în chinuri,

rupând pielea şi osul.

 

Dezcitesc, dezascult, deztrăiesc,

până voi fi

aproape nenăscut,

aproape nemuritor.

 

 

 

 

Trei pietre

Bertrand Russell a spus:

iubesc o piatră din Țara Galilor,

tare o mai iubesc.

 

Dostoievski a zis:

nimeni nu se compară cu piatra aceea

de pe malul Nevei pe care eu o prețuiesc.

 

Edgar Allan Poe a scris:

la marginea oraşului Boston

e o piatră pe care o ador.

 

Iubesc câțiva câini, un copac,

numit Teiuț,

precum şi trei pietre.

 

Nu vă spun unde se află

cele trei pietre,

ar fi prea intim.

 

Iubesc trei pietre,

le ador,

lângă ele am plâns.

 

 

 

 

Cum au primit câinii voie să meargă în rai

Murind, un om îşi chemă câinele,

care murise mai demult,

să urce împreună la cer.

 

Ajungând la poarta raiului,

Sfântul Petre voi să primească

doar omul, nu şi câinele.

 

Omul îi spuse:

eu fără câine nu intru,

e al meu, mi-a lins mâinile, mă iubeşte.

 

Atunci, câinele îl muşcă pe om

ca să-l facă să intre pe poartă

şi dădu să plece cu coada între picioare.

 

Omul nu înțelese nimic

şi păşi îngândurat

pragul veşniciei.

 

Văzând aceasta, Sfântul Petre

dădu voie câinelui

să meargă cu omul său în rai.

 

Trecând pe lângă el,

câinele îi linse mâinile

Sfântului Petre.

 

Asta se întâmpla acum mii de ani,

iar de atunci, câinii au primit voie

să meargă în rai cu oamenii lor.

 

 

 

 

Citesc, deci nu exist

Cobor în cărți

ca în mlaştină,

ca în moarte.

 

Citesc,

deci nu

exist.

 

Când închid cartea,

dispar fără să dispar,

a citi este a nu fi.

 

Deschid cartea

pentru a mă naşte din nou,

o închid, ca moarte bucuroasă.

 

O bibliotecă este

o sală de naşteri şi

un cimitir personal.

 

 

 

 

Mica mântuire

Am păşit de la birou,

în cealaltă lume,

în curte.

 

Ca să păşeş!

printre copaci şi flori,

trebuie să te mântuieşti puțin.

 

Aceasta este mica mântuire,

pentru care mă rog,

ajută-mă, Doamne.

 

Şi iată-mă în curte,

mântuit de jumătate, cealaltă curte

nu e departe.

 

Gheorghe Smeoreanu (Din ciclul DeZcrieri)