Poezia este o permanentă căutare. Căutare a noi forme în limbaj, în societate, pentru subiectivitatea realității, a dragostei și a adevărului. De multe ori se susține că a găsi ceva poate fi suspect, ridicol ori subiectiv, fiindcă dacă ar fi adevăr, ar fi în mod automat autoritate, impunere, supunere unei anumite situații, de multe ori părând de neînțeles. Ceea ce rămâne este știința și sentimentul și-o speranță sau dor nedefinit, uneori timid, alteori ascuns dar progresiv. Poezia lirică modernă se termină sau în nimic sau în cititor. Nici tradiția, nici credința, nici în cititor nu găsește, de multe ori, un punct de ancoraj.

Cei care pierd adevărul se țin fie de sentimente, fie de formă. Ambele pot fi găsite în poezia modernă, de exemplu. Oricât de paradoxal ar părea, nimeni nu se poate lipsi de formă, cu atât mai puțin poetul modern. Pentru că ce altceva ține poemul laolaltă? Dacă nu există rimă, atunci există „jumătate de rime”, așa numitele asonanțe. Vocala este întotdeauna aceeași pentru cuvintele adiacente însă acest lucru funcționează și cu consoane, deci aliterare.

Fuga morții lui Paul Celan din 1945, de exemplu – incorect tradusă în limba română cu „Tangoul morții”, fiindcă este cadențată după fuga lui Bach, începe cu:

„Lapte negru de dimineață, îl bem seara

îl bem la prânz și dimineața îl bem noaptea

bem și bem

săpăm un mormânt în aer acolo nu stăm strâmți”

Aici nu există rimă și imaginile par absurde, contradictorii. Lapte negru? De dimineață? – îl bei la prânz și noaptea? Un mormânt în aer? Acestea sunt metafore, adevărate comparații picturale; dar comparații care nu pot fi rezolvate, cel puțin nu logic. Dar se poate, chiar involuntar, simți: este vorba despre moarte, este despre anihilare, este despre lagărele de concentrare. Deci, acum, există un indiciu pentru asociere. Nu este niciodată clar, întotdeauna doar o încercare. Lapte – naștere, creștere. Negru – există o boală în care laptele din uger devine cu adevărat negru și necomestibil. De dimineață – sunt oamenii din vechime, evreii, care în multe privințe sunt punctul de plecare al civilizației occidentale. Mormânt în aer – tradiții spirituale care nu mai au forță de viață, care sunt moarte! Nu există o interpretare clară. Este o concesie la incapacitatea de a înțelege Holocaustul, dar are încă nevoie de o expresie.

Un exemplu extrem al incapacității de a înțelege viața în general, deoarece este adesea o problemă în timpurile moderne într-un fel sau altul. Nu oricare cititor poate face ceva cu asta, pentru că de fapt se caută o orientare, dar ajută dacă ne gândim că oamenii, în anumite momente ale vieții pierd, de multe ori, ceea ce este cel mai important: speranța și voința de a trăi. (De altfel, o metaforă care nu poate fi rezolvată se numește cifru. Sună misterios și elegant și ar trebui să apară cu siguranță într-o interpretare citind acest început de poezie.)

Poezia este, fără îndoială, limbajul în cea mai frumoasă formă a ei. Începând din cele mai vechi timpuri, lirica era folosită pentru a spune povești și pentru a exprima sentimente și emoții. Adesea însoțite de liră – de unde și numele – aceste texte au o anumită formă de exprimare, începând cu metrica și cu schema rimei.

Aproape toți sunteți familiarizați cu nume precum Johann Wolfgang von Goethe, Friedrich Schiller, Theodor Storm în germană și, William Shakespeare în engleză sau Alecsandri, Eminescu, Blaga în literatura română. Lucrările lor nu numai că ne ating, cuvintele au devenit și sunt ferm ancorate în viața noastră de zi cu zi. Așadar, nu numai că ne întâlnim permanent cu cotațiile lor, ci și că ne modelăm limba.

După cum s-a menționat, operele lirice – adică scriitura și poezia în special – sunt poezii în formă de vers. Poezia, împreună cu epopeea și drama, formează cadrul de bază al genurilor noastre literare și pot fi înțelese ca înalta structură de bază a expresiei literale și a limbajului. Prin urmare, nu se poate spune că aceste sunt doar lecturi „clasice”, ci forța noastră de comunicare, perfecționarea limbajului.

Ceea ce face poezia a fi atât de specială, este propria ei melodie lingvistică. Recitate corect, dar și „numai” citite în liniște, poeziile produc un farmec aparte ascultătorilor, cât și cititorilor. Nu numai că forma – vers, metru, schemă de rimă

– este specială, dar mai ales conținutul. Poezia are adesea trăsături autobiografice și reflectă sufletul autorului, dar și implicările sociale ale acestuia. Poezia modernă poate fi subiectiv-sensibilă, precum impresionismul, sau în mod strălucitor, provocatoare precum expresionismul. Se orientează sobru și concret spre realitate precum realismul și naturalismul, care arată adesea viața oamenilor simpli și săraci. Ambele amintesc de un copac desfrunzit în timpul iernii. Se poate vedea forma foarte clar și structura, dar viața luminoasă lipsește. Există acel Art Nouveau, care este ornamentat și jucăuș și îi place să împrumute figuri antice sau stiluri egiptene, orientale, sau poate fi complet vagă și abstractă, ca în avangardă. Termenul „modern” cuprinde totul și trebuie să vedem dacă există ceva în comun.

Poezia nu este doar o construcție de cuvinte stilate și atrăgătoare. Este întotdeauna un mediu cu ajutorul căruia autorul își pune pe hârtie cele mai profunde sentimente, anxietatea, grijile și speranțele. Desigur dragostea, în diferitele ei forme, joacă un rol primordial în acest sens. Dar și imaginile de groază, cum ar fi cele pe care oamenii le-au experimentat în timpul războiului, sunt adesea punctul central al conținutului.

Se poate spune că aceste experiențe au pus, de asemenea, bazele poeziei noastre moderne. Dar ce este lirica modernă? Nu este la fel ca poezia clasică?! Nicidecum – forma modernă a poeziei lirice diferă de omoloaga sa tradițională în mai multe moduri importante. Ceea ce ni se prezintă este un construct care pare a „ofensa” Luată la rând, poezia modernă:

    • E fără rime, metru sau strofe clar definite;
    • Nu există teorie și nicio constrângere formală;
    • Folosește pauze în propoziții în loc de tranziții de strofe armonice;
    • Sunt folosite elemente de limbaj „ne-liric” utilizate, de exemplu într-un limbaj aproape tehnic;
    • Pare agramată și de multe ori renunță la propozițiile principale și cele subordonate

Acest lucru poate părea ciudat cititorului sau ascultătorului. Ne „împiedicăm” de aceste cuvinte, similar cu modul în care ne împiedicăm de muzica cu 12 tonuri a lui Schönberg. Percepția noastră armonioasă este tulburată, trebuie să ne oprim și să citim în alt fel decât suntem obișnuiți. Aceasta este exact intenția poeziei moderne. Unde Goethe sau Eminescu aveau nevoie de zece cuvinte, aici poate că sunt necesare doar trei sau pentru a exprima ceva.

La fel ca întreaga artă modernă, poezia modernă a făcut din ea unul dintre obiectivele sale de a folosi elemente abstracte. O floare poate semăna repede cu un Picasso lingvistic, dar nu mai este ceea ce am asocia imediat cu această imagine. Metaforele, de asemenea, un dispozitiv stilistic popular în poezia tradițională, sunt redefinite aici, un nou limbaj vizual fiind rezultatul acestei literaturi.