Comentariu – Gheorghe Apetroae

Scriitorul Mircea Ivănescu s-a născut la 26 martie 1931, în Bucureşti şi a decedat la 21 iulie 2011, la vârsta de 80 de ani, în Sibiu. A urmat studiile universitare în cadrul Facultății de Filologie, Secția Franceză, de la Universitatea din Bucureşti. A fost redactor la Agerpres, la revista „Lumea”, la Editura pentru Literatură Universală şi la revista „Transilvania” din Sibiu. Este considerat un precursor al postmodernismului literar românesc şi a făcut parte din această miscare literară, care căpătase o amploare deosebită la Sibiu, în jurul anulor 1985-1996. Este şi perioada în care M. Ivănescu frecventează cenaclurile literare sibiene, precum cel al revistei „Transilvania”, al revistei EUPHORION, cenaclul „Lumina” şi cenaclul „Vladimir Munteanu”, activează în redacțiile revistei

„Lumea” şi revistei literare „Transilvania” din Sibiu.

Mai înainte de prezența sa la Sibiu, traduce romanul Ulysses al lui James Joyce, în prima versiune românească cu note şi texte cuprinse în ediția James Joice, Editura „Univers”, Bucureşti, 1984, prin care reuşeşte să pătrundă spiritual lui Joyce mai în profunzime decât reuşise ați traducători şi traduce, de asemenea, numeroase scrieri din operele lui William Faulkner, Robert Musil, Jostein Gaarder şi F. Scott Fitzgerald. A tradus şi o serie de scrieri narative, jurnale şi corespondența lui Franz Kafka.

Poezia sa, cu apariție din anul 1068 şi până în anul 1999, este cuprinsă în antologia de autor „Poesii vechi şi nouă”, editura Minerva, 1999. Primeşte mai multe premii naționale şi este distins cu Ordinul Național „Steaua României în grad de ofițer”, în anul 2000. A fost propus pentru Premiul Nobel de Asociația Profesională a Scriitorilor din România, la solicitarea Comitetului Nobel al Academiei Suedeze. Administrația oraşului Cisnădie, a primarului Gheorghe HUJA, are meritul incontestabil în aprecierea personalității scriitorului Mircea Ivănescu, prin confecționarea şi includerea bustului-statuie Mircea Ivănescu între cele ale altor personalități culturale marcante sibiene şi naționale, printre care Octavian Goga, Constantin Noica, Gheorghe Ucenescu şi Emil Cioran şi expunerea la locul de înaltă cinste, în parcul- explanadă a Casei de Cultură a oraşului Cisnădie.

Pentru că l-am cunoscut pe Mircea Ivănescu, în jurul anului 1985, poposind la casa sa din Sibiu, str. V. Aaron. Venisem cu cele două volume din Ulysses în mână, spre a mă face cunoscut celui care era înconjrat de pisicile pe care soția sa Stela, fost redactor la Scânteia, le dezmierda de zor. După discuții pe teme literare şi după prezentarea caietelor cu poeziile adolescenței mele, M. Ivănescu m-a certificat ca discipol al său şi, în acelaşi timp, nu a pregetat de a-mi impune exercițiile zilnice de creație, mie care eram un slujbaş la statul roman, de dimineață, până noaptea târziu pe ogoarele prăfuite ale agriculturii socialiste şi a mă prezenta periodic la controlul său… Mircea Ivănescu mi-a fost, dar, un mentor excelent în reluarea activității mele literare, la Sibiu, fiindu-i un adevărat discipol pe linia transferului şi asimilării principiilor curentului postmodernist în literatura simbolistă, de la fenomenologismul sociopozitivist comteian la existențialismul jean- paul- sartrean, începând cu Charlles Baudelaire, Edgar Allan Poe şi continuând cu Arthur Rimbaud, Mallarmé, Apollinaire ş.a…, astfel cum a putut beneficia de cupola sa intelectuală şi un alt literat sibian, ajuns, la un moment dat, de anvergură națională, regretatul poet Iustin Panța, am avut ocazia să scriu mai multe cronici şi comentarii despre Mircea Ivănescu, dintre care am selectat pentru acest cadru, următorul eseu:

POSTMODERNISMUL LUI MIRCEA IVĂNESCU

Poezia curentelor postmoderniste – acest edificiu liric livresc inedit a fost construit, în peisajul literaturii contemporane din centrul, estul Europei şi în lirica românească, de către Mircea Ivănescu, din elemente structurale de firească sensibilitate şi imaginație, într-un sublimat de interioritate şi de incantație, în configurații suprastilistice de symbol cu elemente lemetice şi frecvent anecdotice… Se asistă, la acest scriitor, la seria construcțiilor poetice în afara convențiilor estetice, cu liant de metaforă ingenuă, specifică genului său livresc, în crome stranii şi în vibrații asonante…! Se descoperă, în registrul armoniilor fonice ale creatorului, sublimări literare, partituri ale dizarmoniilor cosmice, care dezvoltă voliţii şi atitudini propensive limaxise, stări noetice ce reverberează celestul în integralitatea daimonică a existențialismului uman cu o rezistență comprehensivă nebăuită în lirica sa, în ecuații estetice implicite (în „Versuri”…vorbe, vorbe, vorbe; din „ Alte poezii”… poezia e altceva…). Acest gen de versificație, analogică prozei scurte, se soluționează sistemic prin substituirea unor termeni clasici lirici şi ritmici cu algoritmă- rile estetice ale grotescului ideomatic, ale mitului, misticului, chiar şi ale satanicului, ale răului şi tragismului uman, ale sinistrului, spre a crea în structurile poetice înterfeţe – măşti cu reflexii antinomice de natură telurică şi apolinică, în polarizări de înaltă factură neoexpresionistă, opuse prețiozității estetizante. Se vor pune în evidență la M. Ivănescu, toate aceste ipostaze ale valorii creaţiei sale prin tropismul metaforei, prin corespondențe şi analogii de termeni identificatori, prin simple intenții, fie ele şi absconse, iar frumosul, concretul uman şi normalitatea ontologică, se pot recepta în structuri cu formulări sistemice în ecuații ermetice sau cu termini liberi, identificabili doar prin transformări hilbertiene şi loretziene, cu soluționări prin echivalențe Gauss. Dar, rolul poetului este de a umaniza naturalul şi socialul, prin utilizarea acestor elemente artistice postmoderniste cu principii simbolistice dominate lingvistic de imagismul său metaphoric – de esențe lirice metamorfozate lingvistic, care ne despart de creațiile versicate clasice, prin înlăturarea măştii, iluziei, exoticului şi disimulării în actul creației!

Mircea Ivănescu, aşa cum l-am cunoscut şi cum l-am putut urmări direct în abordările critice ale creațiilor prezentate de diferiții autori sibieni, sau din afară, în cadrul sedințelor de lucru ale cenaclurilor şi revistelor literare sibiene, de la care nu lipseau poeții şibieni Ion Mircea, Dumitru Chioaru, Iustin Panța, I.R. Văcărescu, Mihai Posada ş.a., dar şi dinafară, cum ar fi poeții Angela Marinescu, Aurel Pantea, Paul Daian, Judith Meszaros, Olga Walker ş.a, era unul dintre puținii poeți care în destinul şi voința-i li- vreşti putea realiza facil, de multe ori cu tentă ironic- anecdotică şi alegorică, comparații– corespondențe cu principiile textelor comparate, rostind, ca şi elemente comparative, frecvente citate bine articulate, în contextul acelor şedințe de înaltă ținută academică, din scrierile lirice ale lui Baudelaire, Paul Valery, E. A. Poe, W. Williams, S. T. Eliot sau din Dylan Thomas… M. Ivănescu cocheta foarte relaxat cu Paul Eluard, cu J. P. Jouve, G. Apollinaire şi în cadre ofeliene cu Jean Arthur Rimbaud… Era şi un progresist moderat, deorece nu de puține ori nega, cu accente sociologice, valorile civilizației tradiționale, până la a le ignora banalul sau a le transfera în mediul social şi politic, luându-i ca martori pe Tristan Tzara, R. Barthes, A. Breton, P. Claudel, Pierre Reverdy, Umberto Saba, Giusepe Ungaretti ş.p.a. De multe ori, particulariza cu o spontaneitate genuină, rezonanțele meditative ale sensibilității şi neliniştilor cotidiene, preparând pe loc imagini ingenue la soluții politice, pe care le releva doar anecdotic, ca pe o iubire aridă, dezalienantă, asociată cu melancolia şi singurătatea în fața neantului, cochetând, de această dată cu Vittorio Sereni, Garcia Lorca, A. Ginsberg, Hermann Hesse, Robert Musil, Raymond Queneau şi cu J.R. Jimenez. De multe ori, lua figura profetului, tălmăcind mesajele transmise auctorial de textele participanților, de creațiile lor în şedințele de cenaclu sibiene, aducându-le în luminare poetică prin descifrarea facilă a misterelor existențiale şi a filoanelor ideatice filigran din explorarea acelor texte lirice, militând cu cerbicie pentru identificarea valoa- rilor axiologice lavelliane literare, în materialele expuse şi analizate hermeneutic. Lucra cu o sumă de culturi şi învățături bine sedimentate în conştientul şi lăuntricul său, pe care ni le releva spontan, dialogând cu noi, dar şi împreună cu Saint-John Perse, D. H. Lawrence, Bernard George Shaw, Craig Marianne Moore, E. W. L. Pound şi cu W. C. Wiliams.

Apăsând pe pedala realismului, în lucidele sale observații îl semnifica pe Cesare Pavese şi pe Salvatore Quasimodo, contând pe personalitatea singulară şi expresivă a liricii lui Rainer Maria Rilke şi a ideaticii lui Rabindranath Tagore… Mircea Ivănescu s-a configurat, astfel, într-un simbol creator şi critic al postmodernismului literar în România, în Centrul şi în Estul Europei!

— De ce? Pentru că a reuşit o sindinamică spațial sinchorologică a unei literaturi autentice, raportat la mediul literar sibian, o inducere a acestui curent postmodernist, mai mult narativ şi o substituire a lirismului în poezia românească contemporană… A reuşit cu success aceast lucru, aşa cum o releva însăşi Mircea Ivănescu în ”Poezia e altceva, vol. Versuri, 1968”, argumentând prin intervențiile sale edificatoare, prin structurarea accentuat anecdotică, expresionistă şi ficționist transfigurativă a formelor sensibile şi abisale, prin canoane literare, de la satiric la anecdotic şi până la descifrarea parmenidică a misterului ființării… Prin poezia inedită şi prin critica doctă dezvoltată, în principal, în cercurile literare sibiene, Mircea Ivănescu a fermentat suprarealismul şi a activat expresionismul în lirica națională, extrapolându-le cu mult succes în poezia românească din acei ani memorabili pentru literatură, devenită o bază valorică pentru elevația creației lirice stilizate postmoderne, edificată pe sedimentele expresiilor sale entive, lăuntrice, revelatoare… Reuşise, într-un scurt timp, Mircea Ivănescu, fără a eluda pe alți făuritori de literatură românească, pe care îi prețuia şi îi privea cu empatie, inducerea masivă şi critică a posmodernismului în spaţiile literare româneşti la sfârşit de secol şi de mileniu, la cotele pe care le reuşise alţi titani ai literaturii în alte spații literare, amintindu-ne, desigur, prin el, prin referențialul românesc Mircea Ivănescu, de: Allan Edgar Poe, W. C. Wiliams, Henry Louis Mencken, Edmund Wilson şi de John Crowe Ransom, în critica literară şi eseistica americană; de Andre Gide, J.F.E. Lemaitre, Andre Maurois, Andre Thibaudet, Charles Mauron, Jean-Pierre Richard, Jean – Paul Sartre şi de L. Goldman, în critica literară şi eseistica franceză; de Friedrich Gundolf, Karl Kraus şi Werner Krauss în critica literară germană; Eugenio Montale şi de Antonio Gramsci, în critica literară italiană; William Edmund Gosse, Edward Herbert Read, Middleton John Murry şi Arthur Symons, în critica literară şi în eseistica engleză; de Gomez de la Serna şi Miguel de Unamuno, în literatura spaniolă şi nu numai.

Prin erudiția sa talentul său scriitoricesc, cât şi grație activității de traducător, prin numeroasele traduceri din limba engleză, să nu uităm traducerile din Wiliam Faulkner (Povestiri…), Francis Scott Fitzgerald (Marele Gatsby), Soren Aabye Kierkegaard (Şcoala creştinismului), Friederich Nietzsche (Naşterea filosofiei în epoca tragediei greceşti), culminând cu traducerea- capodoperă a romanului Ulysses al prozatorului irlandez James Augustine Joyce, scriitorul Mircea Ivănescu a devenit un reper literar de cel mai înalt rang în literatura română şi, de ce nu, universală a sfârşitului de secol 20 şi a începutului de secol 21… În prezența scriitorului poet eseist şi traducător- polyglot, Mircea Ivănescu, de multe ori găsindu-mă, modestia sa nedeterminată, până la o bucurie ingenuă, pe care i-am sesizat-o şi în momentul în care i-am oferit un exemplar din primul meu volum de poeme şi eseuri, intitulat „Despre neînceput”, 1992, conjugate cu înalta sa cultură, dialogul livresc cu acesta – un permanent antren la inedit şi la transcenderi metafizice, această prezență a sa mă fascina şi mă fericea în adâncul ființei, de fiecare dată…! De aceea, îi voi păstra imaginea sa în memorie, cât voi trăi, o memorie vie, pentru noile generații interesate.