A scrie despre Petru Pistol este un act de mare curaj, dar, recunoscându-mi de la bun început modestia spirituală, cred că va fi îngăduitor.

Absolvent al Facultății de Limbi Străine, secția Limbi Clasice, cadru universitar, doctor în Filologie și coordonator de doctorat, a publicat mai multe lucrări: Limba elină (2001); Civilizația romană și limba latină ilustrată prin maxime (în colaborare), (2002); Lucius Cae(ci)lius Firmianus Lactantius – scriitor creștin și umanist paideic (2000); Etimologicon (2004); Contexte clasice (2005); Critice și ipocritice (2011). De asemenea, a realizat traducerile: Lactantius, Instituțiile divine (2004); Lactantius, De ira Dei (Despre mânia lui Dumnezeu) (2006); Lactantius, Instituțiile divine. Epitoma (Epitome Institutionum divinarum) (2019).

Membru al Uniunii Scriitorilor din România (2006) și al Societății Române de Studii Clasice, iar pe plan local, al Forumului Cultural al Râmnicului, alături de impresionanta operă de specialitate în domeniul culturii antice și al limbilor clasice, Petru Pistol și-a încoronat, credem, opera cu volumul Fidelitatea clasicismului, apărut în Cluj-Napoca, la Editura Școala Ardeleană, în 2020.

Pentru a nu cădea în păcatul profanului și pentru a-i reuși o mai bună înfățișare a arhitecturii spirituale, voi uza, pe cât posibil, de spusele și scrisele domniei sale. Apreciind rolul Universității în formarea spirituală, autorul ne îndeamnă „să prețuim lecturile fecunde, acelea din care, dintr-o pagină, dacă înțelegem 2-3 rânduri, chiar și cu acestea ne simțim mai bogați… nu îndestulează… ci… adâncesc setea de cunoaștere… și o înalță” (p. 166), idee pe care o regăsim și în afirmația: „Cărțile mari invită la interpretări, la lecturi plurale” (p. 198).

Tocmai prin faptul că Fidelitatea clasicismului ne trimite, ne îndeamnă și ne stârnește curiozitatea spre lecturi profunde, putem s-o încadrăm aici, fără a greși, sper, în categoria lecturilor esențiale a „profunzimilor livrești”.

Totodată, autorul susține, citându-l și în deplin acord cu Hieronim: „Dacă efortul meu displace, nimeni un e obligat să citească” (p. 199).

În același timp, volumul este dovada citirii, explicării și interpretării estetice, lingvistice și filosofice a numeroase capodopere ale literaturii și filosofiei antice, dar și a celor de hermeneutică, fie ele contemporane ori nu.

Citându-i pe Édouard Herriot și pe Octavian Paler, domnia sa este de acord cu definirea culturii ca fiind „ceea ce rămâne după ce ai uitat tot” (pp. 9-10), însă, prin această carte, face dovada sedimentării culturii și interpretării ei aulice.

Citind și citând o seamă de cărți „care au făcut proba milenară a înțelepciunii” (p. 189) și pe autorii lor, corifei ai culturii antice: Homer, Tucidide, Heraclit, Socrate, Platon, Lactantius și mulți alții ori contemporani precum: Octavian Paler, Andrei Pleșu, Petru Creția etc. dovedește că n-a scris ca un diletant, ci ca rezultat al pasiunii sale pentru cultură, patimă grea, dar suportabilă, cum spune chiar domnia sa: „Dacă boala e frumoasă, de ce să n-o trăiești?” (p. 139). Volumul, printre altele, lămurește ori aduce un plus de cunoaștere asupra unor mituri esențiale: Narcis, Sisif, Icar, Pigmalion sau Ariadna cu al său fir, Ulise, Oedip, despre admirația lui Alexandru cel Mare față de eroul Ahile și recunoașterea faptului că mormântul i-a acoperit numai trupul, nu și numele, renumele, am spune noi.

Scriitorul ne înfățișează, nu de puține ori, nu numai vastitatea și profunzimea culturii antice, dar și frumusețea limbilor greacă veche și latină, ambele nevorbite în prezent și nicidecum moarte. Cum poate fi moartă limba latină care a evoluat așa de spectaculos în spaniolă, portugheză, italiană, franceză ori română, fără a ne angaja în dispute filologice cu lingviștii contemporani?!

Iubitor al limbii latine, autorul găsește potrivită lămurirea unor cuvinte, cum ar fi dubium, plecând de la duo (doi), iar prin îndoială, prin „a face doi din unul singur”, sunt puse „față în față, în adversitate declarată, două entități diferite” (p. 113). Neuitând greaca veche, autorul mai menționează: „Când îndoiala (dubium) ajunge însă pe mâna grecilor, atunci ea se numește scepticism”, de la «skeptomai ‒ „a examina, a lua în considerare”» (p. 114). Asemănător, procedează și cu alte cuvinte, cum ar fi: fortuna, – ae, „noroc”, iar în greacă týche – „întâmplare”, „soartă”, „noroc” (p. 108) ori cu bonitas, atis ‒ bunătate sufletească a omului, dar și bonitate financiară, solvabilitate (p. 116).

Printre numeroasele lecturi ale scriitorului Petru Pistol se numără și teza de doctorat a Adinei Mihaela Chirimbu, Impactul culturii grecești asupra evoluției culturale a Principatelor Române în perioada fanariotă. Studiu de caz: omul de cultură Nicolae Mavrocordat, pe care le apreciază, autoare și teză, și subliniază că: „La vremea aceea (prima jumătate a secolului al XVIII- lea, n.n.) cărțile aveau o dublă valoare sau-mai exact- aveau valoare în sine, culturală, dar și preț, fiind adevărate moșii ținute sub braț” (p. 188). Încercând o concluzie, suntem de acord cu autorul când afirmă: „Lectura unei cărți… se poate împlini… recomandând (u-i) lectura… (și) citând din aceasta” (p. 103).

Trebuie să recunoaștem calitatea catoptrică, oglinditoare, a operei domniei sale. E trudită, muncită, inspirată și pro- fund filosofică și aici îl cităm, din nou, pe autor: „Filosofia conferă valoare cunoaște- rii” (p. 167). Tot domnia sa mai spune că: „dorința dintotdeauna a scriitorului: să-i fie numele purtat pe aripile ușoare ale cărților” (p. 193). Credem și-i dorim ca acest deziderat să se-mplinească și pentru domnia sa, iar „nomenclatorul identitar” (p. 74) ori Pantheonul cultural să-l așeze la locul cuvenit!

Iar dacă ar trebui să alegem dintre urări, am prefera-o pe cea lui Dumitru Augustin Doman, rugându-ne la Cel de Sus „să mai întârzie sfârșitul lumii!”, cât Petru Pistol, născut la 23 iunie 1944 în Scundu, Vâlcea, mai are ceva de spus. Mulți ani viitori!