Pastel suprarealist

Vântul dezmiardă străjile-înserării, Semnând pe arbori c-o literă în plus. Tăcerile își cos haina disperării, Strigând frenetic, în gura mare: Schluss!

Norii se așază-n berjera lunii, Vizionând telenovela vieții. Își scutură frunzișul iar alunii, Intrând în reveria lor poeții…

 

Întomnare

Șopârle camuflate în iarba verde Precum sacrul în profanul zilei Ascultă cântul verii ce se pierde Prin miriștea arsă a câmpiei.

Păsările străbat văzduhu-n stoluri Mari cât ochiul de jar al unui vis. Neliniștite sunt aceste zboruri, Prevestind întomnarea-n paradis.

 

Amadorul

Ea dansa ca o hurie

Sub straja privirii lunii,

Stârnind focul pasiunii În inima purpurie.

Păru-i mătăsos dezvelea,

La răstimpuri, umerii goi

Ce clamau tainic să-i ogoi Cu săruturi mii adesea.

Buzele-i aprinse de dor,

Cât era noaptea de lungă, Invitau să le înfrângă

Cel mai puternic amador.

Iar când se mijea de ziuă,

Ca deșteptată dintr-un vis, Își atingea al ei pelvis,

C-o mirare ingenuă.

 

Plonjon în metafizic

Poetului Spiridon Popescu

Nemaifiindu-i teamă de nimic,

Poetul plonjează-n metafizic

Ca într-un bazin de apă cosmic,

Sperând la înc-un titlu olimpic.

Însă, pe la jumătatea cursei,

Sub lumina palidă a Ursei,

Se trezește, vai, ajuns din urmă

De un înger ce tristețea-i scurmă

Precum un porc cu rât trandafiriu.

„Doamne! strigă el… Cât e de târziu!…”