În termeni simpli, Luanida a plecat, a privit lumea vulturește, alții ar putea spune viperește, nu mai răvășește priviri, în cazul fericit, nu-și mai lovește șeful atunci când vrea să o caracalizeze, între slinoșii noilor instituții, babanii balonului. V-am cunoscut, ce bine, pe L și pe E., psihologul, prietenii Dumneavoastră… Chiar dacă nu vă mai văd, a rămas ousia, urma, pentru ce va mai fi… În balon murise cineva, nu de mult…

Așa era timpul lui, al existenței, sub neîncetat de fascinantul zâmbet, al neatingerii, corespondent la el, cu mângăierea lexemelor, și afirmația Luanidei, ca o concluzie decantată și fulgurantă, ca o felie pentru viață și arvună pentru Griana… Luanida stabilise lucrurile, după câteva întâlniri. Chiar dacă nu ne mai întâlnim, sunt fericită pentru fișele de lectură, pe care le-am metamorfozat, mă exprim științific, nu? Am să revin după ce am învătat, ca să vă pun întrebări. Am să vă las discuția cu prietenul meu, sub formă de mesaj, iar când zeii vă bruftuluiesc, să le povestiți și lor, șoc, șoc… Profesorul își tot căuta tratatele, să se ordoneze, să nu fie mai savant decât ele, nici nu știe dacă sunt eu sau nu acolo. Plimba un cuvânt, o structură, un context, o sintagmă, ca să- mi explice fericirea întrebării… Fericirea libertății de-a nu rămâne într-o colivie… S-ar putea întâmpla și altceva, cum spui tu, să-mi fure sufletul, iubibilule, oricum i l-aș da, dacă nu i l-am dat, numai că domnul profesor nu are voie să-l primească, decât așa, colo-colere, colui, cultum… să-l grădinărească adică… Altfel cum ar mai hrăni porumbeii de pe vila vecinului, care se așază înainte pe pavelele de la castelul Grianei, situat peste drum de unde merge el, ca să-l îndemne să intre în curte, pentru energia spirituală, cum spune Bergson, și să nu plece alandala, să încerce avalanșele de pe Buila, nu are nici mașină, nici vârsta pentru asta.. și, mai bine ar înțelege de la început, nu mai târziu, că, dacă lasă o pasăre frumoasă, frumoasă, să-și facă cuib pe terasa lui, răpitoarele îi distrug cuibul, îi omoară puii, și frumoasa depresivă, pasărea acum, dacă vrea să zboare din cuib, să se apere, să-și apere puii, se lovesc de pereții sculptați în stilul Mariei de Brâncoveanu și mor, apoi se poate tăvăli, de cum îl seacă durerea… și poate lăsa câinele vecinilor, superb exemplar, să treacă din cameră în cameră, să o caute pe G., să îmblânzească fiecare perete construit de ea, cu var mitologic, de dincolo de munte, stâmpărat din varnita lui Culică, în tainița lui Gică, să n-o găsească, să se așeze pe terasă, să rumege silabele discutând cu cerul, alt cer.. și că lupul alearga dansând muzical, aproape nu atinge pământul, numai că prietenul lui nu este decât om, iar omul mai are o șansă, prietenul lui este Dumnezeu… (În termeni simpli, Luanida a plecat, a privit lumea vulturește, alții ar putea spune viperește, nu mai răvășește priviri, în cazul fericit, nu-și mai loveste șeful atunci când vrea să o caracalizeze, între slinoșii noilor instituții, babanii balonului… V-am cunoscut, ce bine, pe L. și pe E., psihologul, prietenii Dumneavoastră… Chiar dacă nu vă mai văd, a rămas ousia, urma, pentru ce va mai fi…

În balon murise cineva, nu de mult… Prietenii șefului aveau atâta zgură. Se așezau la masă, aprindeau țigarea lăbărțat, cu gesturi incestuase, de la burțile prinse în budigăi până la marginea gurii subțiată… cum de îndrăznești…. fa… mai aprindeau repede altă țigară și alta, până la trei  vai de ei… chemau șeful și-i strigă  ce proastă e…. trei țigări în scrumieră. ne intoxică). Lana își plimba melancolia prin parcul de la Cris. Când stătea în bancă, la școală, cu mâinile la spate, depășea cumințenia lumii, cu Mahler și Brâncuși la un loc.  Avea ceva din Pierre Courthion, interpretând lumina în textele lui Brâncuși… Profesorul, cu zulufii așternuți pe o carte, cartea lui, cu titlul „Cărțile de sub pădure”, și cu imaginea captivă, de la televizor, de la cel mai bun, continua, șoptea graseiat lumina, lină, lin, lumini, juca tenis de masă. Aștepta scrisoarea zilnică, pe care domnul Berti o punea în fereastra școlii, scrisoarea cu bibliografia la zi a Consiliului dirigent, și cu bibliografia cealaltă, a vieții și morții, din firul de păr zilnic, care înfășura rândurile conspectate de cel mai frumos trup din istoria facultății  ținea conferințe despre dansul nud al Natașei, despre vestale, la clubul lui Moveanu…Leagu, Malmos, autori de manuale, de limba și literatura română, beau cafea tot acolo și erau îndrăgostiți de fularul de neinterpretat al năucitoarelor Lexa și Andina. Doamna, frumoasa Leagu, ceruse dezbatere publică, și cei doi schimbaseră școala și viața. Cu destinul desperecheat, doamna Leagu ajunsese la Târnăveni, unde, lângă cimitirul în trepte, era un ospiciu pentru oameni sănătoși, pentru ministrul Haravim, cel care o iubise pe Ildike, cea mai frumoasă actriță a Mureșului, ajunsă plasatoare de bilete la teatrul din orașul cu celebra biblioteca Teleki, după noaptea valpurgică, când plecase de la pieptul lui Haravim.

Viitorul ministru, președintele Vetrei Românești de mai târziu, o dansa istoricește, la distanță, după miile de fișe de lectură despre Gheorghe Sincai, îi dădea telegramă, dacă venea acasă mai repede de la Cluj, unde ținea cursul despre literatura veche, îi plătea votka de dejurnîi.. Domnului Lana, peste ani profesorul, când îi apărea câte o carte, i-o așeza la mormânt, să o ude ploaia, în amintirea lacrimilor de pe prima carte, cea cu pădurile… Venise la profesor, direct, și-i spusese crud, de parcă se sfârșea pământul… fata mea te iubește, să nu te însori și Lana să rămână depresivă… În studenție, aveam unul ca tine care povestea mai mult cu fagii, decât cu oamenii… Inteligența ta îmi încurcă viața… Viața Lanei… Și nu e normal… Așteaptă 2-3 ani… Până când Lana te uită… Au auzit colegii ei, cum îți spunea, că nu e diferență mare între voi, și nu e… Cum îi spui tu: se așterne Renașterea pe chipul tău și se sublimează dealul, dealul lui Horia Bernea, cu șirul de lumânări în spate, numai că tu ai șirul de candelabre aprinse, i-ai spus, și ai partea de sus a limpezimii existenței cu ousia cerului, ca mai târziu, în zvâcnirea catedralelor gotice.

Eu sunt bărbat, zice domnul Lana, și nu m-ar deranja să stai în gazdă la noi. M-aș gândi la blestemul erotic din povestea Castelului (restauratoarea castelană așezase viețile în cumplită dezordine și trăit aici de Castelana arhitect care a venit să restaureze castelul, aici la capătul lumii, în rugii pustiitori și năcloși, fiindcă fiul ei, Ordan, dispăruse în apele Mureșului, la barajul din Tg. Mures, sleit de puteri, mânuind vâsla ipseizată de Ildiko Crețu, exemplarul din fugile barbare ale unui Han și din odihna lenevoasă a huțulilor din Oltenia de sub munte a savantului Stoican. Primii se călăreau fără șa, în dezlănțuiri de zbenguiri cravașate simfonic, mângâietor adică, cu nuiele fusiforme, subțiri si cu energii necreate, huțulii cu șa din energie de meseriaș) și îndrăgostit și m-aș ruga la Dumnezeu să fie așa cum spui, cu citatele tale din viețile sfinților, cu dragostea la distanță, și m-aș ruga la Dumnezeu să fie așa cum spui, cum spun ăștia pe care îi citezi tu. Desenul clasic să bucure privirea și viata… și așa să treacă Lana mai departe prin viață.  iar tu să vezi cum se desfășoară raiul în viața de zi cu zi  cum frumosul salvează omenirea, sau nu, sau da, cum spunea călugărul acela, care îți pregătise o cameră, o bibliotecă de fapt, unde să stai, să scrii cărți și să muncești la animale, să-i plătești tratamentul lui I, după miliardele pentru G. Călugărul, elevul tău, îți spunea să-ți duci crucea… când venisei cu G. să joci pe verdele, verdele stil… să recuperezi păcatele, păcatele neamului tău. Lana alearga prin dicționare și căuta echiva- lențe, sensuri. I-ai scris un eseu despre vestale, a căutat ea, doamna pedagog și toți profesorii de la Zoe Kosmodemskaia, unde se mutase din Papiu Ilarian, care nu avea Filologie, să te impresioneze. Când vorbea și Ana, frumoasa vicioasă a grupei, îl privea curios, îi număra mușcăturile de pe gât…