Fragment din romanul „Legenda lui Vhadaar, colonadul” – O poveste pen- tru copii mari, Partea II-a „Povestea lui Stephaan, prințul cel frumos”

A fost odată ca niciodată, că dacă nu ar fi nu s-ar povesti, într-o vreme în care deşertul era alb şi bântuit de Crivăț, Soarele era galben şi firav, iar Luna strălucitoare, un hangiu pe care îl chema Cammperlat. Aşezat chiar în inima deşertului înghețat, hanul lui Cammperlat avea şapte conace: trei la răsărit, pe un drum de venit, trei la apus, pe un drum de dus şi unul la mijloc, nici la răsărit, nici la apus, nici spre miază- zi, nici spre miazănoapte. Negustori din toată Lumea poposeau la hanul lui Cammperlat, iar hangiul, hapsân cum era, nu pregeta să se tocmească pe plată bună pentru odăile pe care le închiria de ziceai că le vinde, căci atât de scumpe erau. Scumpe, ne-scumpe, dacă ai fi trăit în vremurile de atunci, ai fi fost colonad şi ar fi trebuit să treci cu hoarda prin locurile acelea, le luai aşa cum erau; altele mai bune şi mai ieftine nici că ai fi găsit. Dincolo de îngrăditura ogrăzilor hanului, cale de trei luni ori încotro te-ai fi îndreptat, nu se afla nici țipenie de om; cât vedeai cu ochii doar zăpadă, zăpadă şi atât.

Cu toate astea, Cammperlat nu ducea lipsă de muşterii. Unul venea, altul pleca de la hanul din pustie, odăile celor şapte conace, jumătate în viață, jumătate în moarte fiind mai tot timpul ocupate; greu de găsit un locşor de aciuit. Deşi era renumit pentru zgârcenia sa, hangiul nu cerea plată tuturor celor ce şedeau la han. Printre cei ce nu plăteau se numărau în primul rând dregătorii, care îl ajutau cu treburile nu puține pe care le avea de îndeplinit. Pe dregători îi ținea în conacul din mijloc, ăl mai pricăjit dintre toate, doar pe casă şi masă, iar asta, în vremea poveştii noastre, nu era nici pe departe puțin. Tot în conacul din mijloc, dar într-o aripă mai dintr-o parte, îşi păstrase o odaie pentru el, de la ferestrele căreia putea urmări în voie tot ceea ce se petrecea în ogrăzile hanului. Acolo îşi avea hogeacul şi de acolo cârmuia, dând ordine unuia sau altuia, după cum îi era de trebuință.

Nu plăteau pentru şedere nici fiul său, Nandoo, care ocupa o încăpere dosnică şi întunecată, situată nu foarte departe de odaia tatălui său şi nici Valdeesha, o vrăjitoare ce se aciuise nu se ştia de când prin locurile acelea de capătul Lumii. Ei şi fiicei ei, Lorrena, care era tot un fel de vrăjitoare, însă mai mică, mai afurisită şi mai neştiutoare, hangiul le dăduse o cămăruță ce măsura doar câțiva paşi de la un capăt la altul şi în care, dacă erai mai înalt, nu puteai sta în picioare.

Deşi avea un fiu, Cammperlat nu fusese niciodată însurat. Cu mulți ani în urmă avusese în schimb o ibovnică ce rămăsese grea şi murise la naşterea lui Nandoo, altfel singur ar fi rămas hangiul, fără un suflet să-i aducă o cană cu apă. Cât despre Valdeesha, unii şuşoteau că era tot o ibovnică a sa, Lorrena fiind de fapt un alt copil de tarniță1 al hangiului. Alții însă ziceau că astea-s zvonuri, simple zvonuri; cine să se fi încurcat cu Valdeesha, o şireată şi o prefăcută, care nutrea numai gânduri ascunse? Și, de-ar fi fost doar perfidă, dar era şi urâtăăă… Aoleu, că urâtă mai era!

C-avea păr dezlânat,/ nicicând pieptănat,/ lung până-n şolduri,/ cu fire în smocuri,/ ochi spălăciți,/ în orbite pierduţi,/ nas coroiat/ peste buze lăsat,/ mâini noduroase,/ doar piele şi oase,/ haine zdrențuite,/ grosolan peticite/ şi arăta mi se pare/ ca o rea Vrăjitoare.

Una peste alta, treburile mergeau strună la hanul din inima deşertului înghețat, căci Cammperlat era aspru şi în vorbă şi în faptă şi nu lăsa, ioc, să treacă ceva de la el. Tot timpul încruntat, tot timpul cu ochii pe cei ce zăboveau în ogrăzile lui, cu hangiul înalt cât un munte nu era deloc de glumit.

Era aspru, ce-i drept, dar să fi vrut şi n-ar fi putut fi altfel. În acel capăt de lume, unde călători de pretutindeni veneau şi plecau într-o vânzoleală nebună, lucrurile, una-două, puteau să o ia pe un făgaş nedorit. Negustorii ce se tocmeau la sânge pentru mărfurile lor sfârşeau nu o dată prin a se încăiera, uneori îmbrâncindu-se, alteori plesnindu-se, pocnindu-se, julindu-se ori chiar rănindu-se de moarte. Și dacă ar fi fost doar negustorii! Câteodată se încăierau dobitoacele, urşii nesuferind lupii, lupii nesuferind câinii, câinii nesuferind caii şi tot aşa. Numai belele. Că-i plăcea, că nu-i plăcea, Cammperlat nu putea lăsa treburile de la han la voia întâmplării. Iar pentru asta, pentru a-i ține potoliți pe toți scandalagii, profitorii, iscoadele şi toți neisprăviții care se întâmpla să-i treacă pragul, avea străjerii.

Străjerii lui Cammperlat erau total diferiți față de străjerii împăratului Makoonsha, căci spre deosebire de Oglitterat, unde traiul fusese dulce, gâlceava de neconceput, iar paza nu atât de straşnică, hanul din pustie era ca o oală în clocot; dintr-o clipă într-alta te puteai trezi că dă fiertura în foc. Aleşi pe sprânceană şi ascultând cu toții de porunca lui Nandoo, care era şi vătaful, dar şi cel mai breaz dintre ei, vitejii, ce stau gata să spulbere pe dată orice sămânță de gâlceavă, erau din cale afară de fioroşi. Rar îndrăznea cineva să se pună cu ei.

C-aveau cămeşi largi în spate,/ peste şolduri brâie late,/ iar de brâie lungi cuțite/ câte două potrivite,/ iţari peste pulpe întinşi,/ sub genunche şi mai strânşi,/ încălțări din blănuri groase,/ înalte şi călduroase,/ peste umeri mantii lungi,/ iar pe cap un fel de glugi,/ chipurile acoperite,/ cu măşti fin meşteşugite./ Doar ochii li se vedeau,/ de-i priveai te speriau.

Cu toată paza straşnică ce o avea, la hanul din pustie se mai nimerea să aibă loc şi câte o încăierare mai aprigă, în care străjerii lui Nandoo să fie dovediți. Rar, ce-i drept, foarte rar se putea întâmpla şi una ca asta. Doar ce-l vedeai atunci pe hangiu ieşind val-vârtej din odaia din care iscodea totul, în mâini cu câte un pistol cu cremene şi plumbi, gata încărcat.

– Stai că trag! Stai, n-auzi?! striga din toți bojocii.

Și toți încremeneau. Nici măcar nu trebuia să rănească pe cineva. Era suficient să țintească spre gloată. Atât. Și zarva se potolea. Cine era atât de nebun, încât să se pună cu două pistoale încărcate?

Rareori, cu mare zgârcenie şi doar când nimic altceva nu mai era de făcut, hangiul trăgea o singură dată în aer. Atunci când trăgea, indiferent cât ar fi fost răzmerița de mare, totul îngheța în jurul său. Următorul glonț nu apuca să fie slobozit niciodată. Zgomotul primei explozii, mirosul prafului de puşcă, fumul, focul de la gura țevii, astea toate aduceau pe dată pacea şi liniştea la han. Întocmai ca nişte copii prinşi în toiul unei pozne, scandalagii se întorceau cu capetele plecate la treburile lor, de s-ar fi zis că n-au avut niciodată ceva de împărțit între ei.

De unde avea pistoalele şi cât dăduse pe ele, nu se ştia. Povestea armelor fermecate ale lui Cammperlat era un secret de nepătruns. Tot ce se ştia era că hangiul nu se despărțea nicio clipă de ele. Ziua le ținea încrucişate la brâu, iar noaptea chiar sub perna pe care îşi aşeza capul, în aşa fel încât să le aibă tot timpul aproape. Ferească Sfântul să încerce careva să le ia!

Căci hangiul burtos,/ înalt şi spătos,/ cu braţe groase/ şi mâini unsuroase,/ scurt în gât,/ la faţă urât,/ cu mustață înspicată/ şi-o barbă înnodată,/ cu creştetul ras,/ nici sprâncene, nici nas,/ nu era dintre cei/ ce ai vrea să te iei.

Toate erau, aşadar, bune şi la locul lor la hanul din pustie şi poate n-ar fi fost nimic de povestit, dacă nu s-ar fi întâmplat ca într-o bună zi, într-unul din raidurile pe care obişnuia să le facă în deşertul înghețat, Nandoo să găsească un trup.

– Un trup?! a întrebat Cammperlat privind cruciş spre Valdeesha.

Contrar felului său de a fi, Vrăjitoarea-mamă catadicsise să-şi mişte oasele bătrâne şi nevolnice de-a lungul holurilor înguste, tocmai din fundul fundului conacului de mijloc unde se afla cămăruța ei, până în odaia în care stătea Cammperlat.

Cu de la sine putere, îl vizita foarte rar pe hangiu; o dată, cel mult de două ori pe an, şi atunci doar când credea că altfel n-avea încotro, de obicei mânată de vreun vis ori de vreun semn a necaz de care era musai să-i spună. Altfel nu s-ar fi urnit pentru nimic în Lume. Cammperlat era cel cu vizitele. Mergea la vrăjitoare măcar o dată pe săptămână, ba să-i ceară să-i dea în bobi, ba să-i descânte de vreun of sau doar să-i ducă plantele de leac pe care le lua fără preget de la cei ce poposeau în ogrăzile sale. Dacă trecea săptămâna şi nu găsea drum pentru ceva anume, trecea doar aşa, să vadă că încă-i acolo, în hruba ei şi nu cine ştie unde. Sfinte apără şi păzeşte s-o fi ştiut pitită undeva cu vreun gând ascuns!

În ziua aceea, sprijinită în toiagul de care nu se despărțea decât în somn, Valdeesha îşi târşise1 picioarele pe coridoarele pustii, dinadins să aducă o veste care, gândea ea, nu era tocmai bună. Hangiul însă avea altă părere.

  • Și aşa, zi: Nandoo a găsit un trup în deşertul înghețat! a repetat Cammperlat, voind să se convingă că auzise întocmai.
  • Izact! a întărit Vrăjitoarea-mamă.
  • Ptiu, bată-te norocul să te bată, ce m-ai mai speriat! a răbufnit hangiul făcând un gest a lehamite. Când te-am văzut aşa îngândurată… Să-mi sară inima din piept, nu alta!
  • Ce vrei să spui, că ăsta nu-i motiv de îngrijorare?
  • Dintr-atât?!… Ce-ți veni, femeie?

Păi, trupuri de-astea îți găsesc eu…

  • Da, da, ştiu! De-astea îmi găseşti mătăluță câte vreau!… a mormăit îmbufnată Valdeesha.
  • Întocmai! a exclamat luat de val Cammperlat, fără să ia în seamă ironia vrăjitoarei. Ce să-ți spun, noutate: un trup fără suflet în deşertul înghețat!…

Valdeesha nu-l prea îl avea la inimă pe hangiu. O fi fost el ce-o fi fost şi le-o fi dat el, ei şi lui fie-sa, ce le-o fi dat: un loc unde să şadă, la adăpost de mofturile colonazilor şi de furia tâlharilor, mâncare, haine şi alte alea, dar şi fără ea!… Ce s-ar fi făcut prăpăditul fără ea? Știa el să socotească,/ numere să înmulțească,/ să adune sau să scadă/ lemnele dintr-o grămadă?/ Știa el ca să separe/ frunzele pentru mâncare,/ care-s bune de gătit,/ care-s bune de vrăjit,/ care-s numai pentru cai,/ deoparte să le dai?/ Știa el să oblojească/ rănile să îngrijească,/ leacurile pentru boale/ ori otrăvile mortale?

Aia e, că nu ştia, şi-a adus aminte vrăjitoarea, aruncând săgeți din priviri spre Cammperlat.

  • Ascultă, hangiule, a spus mai apoi, io nu zâc că n-oi fi babă-bătrână şi o țâră cam dusă cu capul, da’ asta nu înseamnă că-s şi proastă. Ei bine, află că ştiu câți aventurieri zac înghețați în pustie! Iote că ştiu!… Oi sta eu îngrămădită cu zilele în hruba ce mi-ai dat-o de odaie, da’ nici atât de neştiutoare în ale Lumii nu sunt!
  • Bun, şi dacă ştii, atunci care-i necazul? a întrebat hangiul cu jumătate de gură.
  • Necazul e că ăsta nu-i un trup al cărui suflet a fost luat de Moartea Vânătă.

Lui Cammperlat i-a înghețat pe loc râsul pe buze.

  • Adică, e viu?! s-a mirat ridicân- du-se dintr-odată de pe scaunul care s-a răsturnat pe podea.
  • Păi, aia-i treaba, că nici viu nu pot să spui că e, a mai zis vrăjitoarea.
  • Vorbeşti în dodii, femeie! a strigat hagiul. Cum adică, are suflet, dar nu e viu?
  • Cum ai auzit. E un fel de… mort- viu, ca să zic aşa. Ceva ce n-am mai întâlnit niciodată pân-acu’: respiră, inima îi .. Rar, dar bate. Ochii îi joacă sub pleoapele închise, da’ în rest e… lemn, a spus Valdeesha strâmbând din nas şi ciocănind de trei ori în tăblia mesei. Nu mişcă, nu vorbeşte, unde-l pui acolo şade.
  • Poate că doarme, şi-a dat cu părerea Cammperlat, nevoind cu niciun chip să creadă că Nandoo ar fi dat peste vreo momâie ca cea despre care pomenea

Aşa ceva pur şi simplu nu se putea întâmpla. Iar dacă totuşi s-ar fi întâmplat, ar fi fost pentru prima… de fapt a doua oară, din câte ştia el, când cineva s-ar fi aventurat de unul singur în pustietatea fără capăt, scăpând… cum o fi scăpat amărâtul despre care povestea vrăjitoarea.

Fără viteji, fără habar de drumuri, fără urşi, câini sau lupi, toți cei ce îndrăzniseră să străbată de unii singuri deşertul înghețat sfârşiseră morți. Și încă repede: unii în genunchi, alții într-o rână… după cum apucase să-i prindă Moartea cea Vânătă. Hangiul nu ştia decât de un singur hoinar care a scăpat cu viață din pustie.

„Vhadaar!…” şi-a adus deodată aminte, simțind pe dată un fior pe şira spinării. „Brr!…” s-a scuturat dintr-odată. Nu voia să se gândească la vremurile acelea.

  • Să doarmă? a auzit-o pe băbătie întrebând. Păi dacă e pe-aşa, poți să-mi spui ce somn o fi ăla, de nu poți fi trezit nicicum din el? Nuuu, nici vorbă să doarmă.

Cammperlat a tăcut, neştiind ce să creadă.

  • I-am strigat: scoal’ sus, străine! a continuat hârca să explice. Nimic!… L-am prins de umăr şi l-am scuturat cu putere. Nimic!. I-am tras o palmă.
  • Nimic!… a completat-o hangiul, tot numai ochi şi urechi.

Vrăjitoarea a ridicat din umeri, strâmbându-se a neputință.

  • Cu toate astea, ascultă ce-ți spun, a spus ridicând spre tavan un deget sfrijit cu o unghie lungă şi strâmbă: de mort, nu-i mort
  • Îhm!… a făcut gânditor
  • Nici vorbă de moarte!
  • Și-atunci?…
  • Doarme! a adăugat după o scurtă pauză vrăjitoarea, de parcă n-ar fi spus exact pe dos mai înainte.

Cammperlat s-a scărpinat pe scăfârlie. „Iar s-a apucat să vorbească în dodii!” şi-a zis blestemând în gând felul de a fi al zgripțuroaicei, singura care avea puterea de a-l zăpăci cu vorbe întortocheate, luându-i mințile şi judecata cea bună.

  • Păi, măi femeie, încurcă-lume ce eşti, n-ai zis mai adineaori că n-are cum să fie adormit? N-ai zis: ce somn e ăla din care nu poți fi trezit?!
  • Ba, da, zisei. Da’ nu-ți spusei că visează! l-a întrerupt Valdeesha.
  • S-ar putea să doarmă, dar nu doarme, în schimb visează?!!
  • Pen’ că i se mişcă ochii în Uite aşa îi fac! a spus băbătia desenând cercuri cu arătătorul prin aer. Cam cum se întâmplă când visezi. Nu ştiai?

Cammperlat a privit-o cruciş. De unde să ştie el ce se întâmplă cu ochii cuiva care visează?!…

 

1  Copil de tarniță = expresie populară pentru un copil nelegitim

1  a târși = aici cu sensul de târî picioarele din mers (n.aut.)