„E ora trei din dimineaţă, pe unde aţi umblat, ceaţi păţit?!”, mă întreba speriată Maryelen. „Vam așteptat cu pilimeni calzi și borș roz. Tare ușor e de făcut borșul. Nui bine de umblat noaptea singur prin Herina. Da’ aţi venit cu GPSul, laţi pus la mașină și va dus. Mai sunt douăzeci de kilometri până la Iaremcea. La mine e pensiune, acolos hoteluri. Pun și morcovi și cartofi și buracul. Ăla e obligatoriu pentru culoare. Alţii cred că e cu varză roșie. Nepricepuţi. Pilimenii se fac din aluat umplut cu carne și smântână deasupra. Am învăţat la Murmansk reţeta asta. Gustaţi, domnule, e obligatoriu. Nu arătaţi bine deloc. Staţi în pat ca să vă servesc eu, de mult îmi doresc să dau de mâncare unui musafir care se odihnește în pat. E cea mai bună cameră, a dumneavoastră. Toată Herina mă cunoaște. Ce nunţelegem, mai întrebăm, de douătrei ori, până învăţăm priceperea. Așa umblăm noi prin lume. Am plecat la cincisprezece ani deacasă. Prin bazaruri. Afaceri. Bani. Șiatunci, și acuma. Îmi spune Maryelen de la Maria și Elena. Numele meu și al surorii care a murit când împlinise un an. Din pojar i s-a tras. Cei mai frumoși ani din viaţă au fost cei douăzeci și cinci petrecuţi prin lume. Da’ mai luaţi din pilimeni. Se răcesc și nu mai au gustul care trebuie.

Duceam «răsărită» la Krasnodarsk, o câștigam la colhozuri, o prăjeam șio vindeam din saci cu păhă ruţul. Am stat un an lângă «Zăvodul Atom», ăla de submarine, dimineaţa o oră întreagă la toţi luptătorii aceia le dădeam cu păhăruţul, apoi plecam la bazar. Până-n una mie nouă sute nouăzeci și unu, când a început perestroika aia. Până atunci vindeam douăzeci și cinci de saci plini în fiecare lună. Rușii ăia de omenie ne căinau că stăm și ne chinuim lângă saci. Douăzeci și cinci de copeici păhăruţul. Mai luaţi și-o lingură de borș, domnule. De la perestroika au început să apară negustori cu «răsărită» gata împachetată. Merge mai slab. Marea albă, Irkutsk, Moscova, Urali și înapoi în Herina. Luam trenul din Munkacevo, după trei zile de mers ajungeam. În Rostov am închiriat apartament. În Sverdlovsk, la fel. Am plătit de fiecare dată chiria la timp. Am fost odată la o apă mare, către Arkhangelsk, cu douăzeci și patru de saci, fiecare de șaptezeci de kilograme. Aveam douăzeci și doi de ani și ochii plini de lacrimi. «Ție îţi trebuie ajutor», mi-a zis un rus. Au venit trei soldaţi, mi-au pus sacii pe punte. Când mi i-au coborât, orașul era departe. «Ție îţi trebuie mașină», mi-a zis alt rus. A adus un camion și am ajuns la adresă. Ni se spunea «cei harnici din Herina». Prima mașină luată a fost o Șestorkă. Am văzut că dumneata ai o Skoda Octavia. Bune mașini se mai fac în Cehia, domnule. Încă o îmbucătură de pilimeni și gata.

În Arkhangelsk trotuarele erau din podele de lemn, un oraș mai bătrân, dar liniștit. Marea era departe, nu m-am apropiat niciodată de ea. Acolo nu era noapte cu lunile, și-n Murmansk la fel. Când merge unul din Herina într-un loc îi aduce pe toţi după el. Așa se face comerţul ăsta cu «răsărită», domnule. Noi am fost primii care am construit pensiune, am văzut imediat greșelile, și am făcut alta fără de greșeală. Acum avem două.

Odihniţivă, domnule. E încă timp de odihnă până se crapă de ziuă.”

***

E dimineaţă. Soarele mă arde prin parbriz. Deschid ochii. Plecasem iar spre Herina cu GPSul. Am dormit în mașină, oboseala, bâiguielile nopţii. Mă aflu în dreptul cimitirului. Peaici am fost cu parohul Chirilov Andreiuca. Apa a mai ros din mal. Poate a spălat și unele gropi din cimitir. Sunt trei terase scăldate în lumină, cruci, șiruri de morminte. Văd podul către malul celălalt. E străjuit de o Madonă cu pruncul în braţe, sculptată dintr-un brad uriaș. Peste tot se văd postamente cu îngerași. Am în bord „Cronicile de la Herina”. Le știu déjà pe de rost. Mă apuc de umblat prin oraș. Evgheni Mîșcov la anunţat pe primar că sosesc. Mă așteaptă. Vorbește românește curat. „Parcă trebuia să ajungeţi ieri, domnule. E bine și azi. Mergem până la Iaremcea în dimineaţa asta. Am și eu ceva treabă și dumneavoastră puteţi vedea orașul.”

„Mă tem că Iaremcea rămâne pentru altă zi. Am întâlnire cu parohul Chirilov Andreiuca, domnule primar.”

„Cine e Chirilov Andreiuca, domnule?”

„Parohul din Herina, nu?”

„Îmi pare rău, nu cunosc! Nu-mi amintesc nici ca în vechime să fi avut Herina un paroh cu astfel de nume. Vă înșelaţi, domnule.”

***

În decembrie două mii unsprezece, în biroul meu de la redacţia televiziunii a intrat, de dimineaţă, redactorul șef: „Aveţi un mesaj pe Facebook”. Îmi scria un tânăr din Coștiui: „Domnule Grigore, ieri am văzut la televizor frumosul reportaj în care eraţi într-o frizerie din Solotvino. Lam recunoscut imediat pe bătrânul care vă tundea. Sunt chiar nepotul lui. A fugit de acasă în primăvară. L-am crezut dispărut definitiv. Domnule Grigore, vă rog, în numele familiei mele, să ne daţi un DVD cu materialul filmat. Avem nevoie de el pentru a obţine ordin judecătoresc de la Sighet prin care să ne recuperăm bunicul. Cu adâncă veneraţiune vă sunt…”. L-am întrebat pe cameraman dacă a filmat în timp ce mă tundeam la frizeria din Solotvino. Nu se filmase nimic la frizeria din Solotvino…