Izbucnită în 1883, nemiloasa boală, intratabilă, cu unele ușoare și iluzorii ameliorări, l-a paralizat mental pe Poet. Cariera lui artistică s-a curmat brusc, în plin avânt; tresăririle intelectuale s-au materializat doar pe teritoriul jurnalisticii. Veștile optimiste din deceniul al nouălea al secolului al XIX-lea aproape că lipseau cu desăvârșire. Se știa doar că pacientul frecventa sanatoriu după sanatoriu, în ţară și în afară și că semnele revenirii întârziau/se lăsau așteptate în zadar. Biografii lui Eminescu au descoperit însă, cu uimire, că prăbușirea intelectuală nu era totală și categorică, din moment ce unele supape psihologice îi permiseseră incurabilului bolnav să traducă o gramatică sanscrită. Revirimentul l-a călăuzit pe șubredul erudit – “om al timpului modern”, în expresie maioresciană, un european netrucat, descins parcă din iluminismul/ renașterea italian (ă), cum se încumeta Constantin Noica – tot spre arealul gazetăriei unde s-a regăsit pe sine.

În noiembrie 1888, come-back-ul lui fără strălucirea și virulenţa de odinioară, este privit cu îngăduinţă. Aciditatea (din articole), verticalitatea, persiflarea, intransigenţa nu mai funcţionau; probabil fuseseră macerate de maladie. Din statuia, din mitizarea gazetarului complet nu mai rămâne decât o umbră, o fantomă, care scria la fel de bine, frăgezind frazele, însă vârful peniţei devenise bont, tocit. Nu mai „teroriza”1 pe nimeni.

1. Să nu uite că redactorii de la „Românul” lansaseră sintagma „teroriştii de la „Timpul”

Pe plan social se produseseră iarăși mutaţii spectaculoase. Astfel, Partidul Liberal (după 12 ani de „domnie”, 1876 – 1888) a predat ștafeta  exerciţiu tipic democratic – abililor și flexibililor junimiști, formându-se un guvern prezidat de T. Rosetti și care includea personalităţi ale Partidului Conservator, T. Maiorescu,P.P. Carp. Lor le trebuia o publicaţie pentru a-și populariza crezul, iar soluţia finală, în absenţa „decedatului” „Timpul” (în 1884), s-a numit „România liberă”. Succesiunea conservatori-liberali la conducerea ţării a coincis întâmplător cu relansarea publicistică a maladivului creator. Colaborarea nesubstanţială, din păcate, cu oficiosul Puterii, s-a rezumat la două articole: Iconarii d-lui Beldiman, publicat la 13/25 noiembrie 1888 și Iar iconarii, 20 noiembrie/2 decembrie 1888, ambele cu iz estetic, primul semnat M.E, iar celălalt, fără semnătură. Cultul șefului statului nu este o inovaţie a secolului al XX-lea, vizând, de pildă, dictatura. Este vorba, la acea dată, despre icoane portretizând ţarul rus și familia sa, argument al idolatrizării. Mărul discordiei în presă nu-l constituie subiectul, mai exact fiinţa reflectată în artele plastice, ci modul de elaborare a lucrării. Practic se deschidea o prăpastie între arta bizantină și cea occidentală. În prima, în bisericile creștine pereţii erau animaţi prin figuri de sfinţi, de martiri, cu chipuri triste, ofilite semănând a sihaștri cu barba albă și privirea blândă. Ceea ce nu admite cronicarul artistic de la „România liberă” este facilitatea, inconștienţa sacralizării în toiul vieţii unui om politic, de valoare, să admitem, gest de profanare a religiei. În plus, modalităţile artistice nu păreau cele mai expresive. Iată o primă contradicţie relevată de Eminescu.

A doua: arta occidentală mizează și ea pe reprezentări umane în biserici, pe înfăţișarea omului în diferite și semnificative ipostaze în plan teluric. Statismul, convenţionalul caracterizau arta bizantină, comparativ cu dinamismul artei occidentale. Făcând abstracţie de topos, esenţial rămâne „mimetismul” acelor meșteri populari, pseudo-artiști, de fapt. Absenţa talentului major supără, însă nici nivelul lor de instruire nu era unul reconfortant. Neforjaţi într-un mediu universitar, „Iconarii” nu aveau nici ambiţia autodepășirii… Tocmai de aceea, gazetarul resimte amărăciunea realităţii: „în ele (în icoane) nu e artă ci manieră.” Episodul „România liberă” (noiembrie – decembrie 1888), așa-zis „foc de paie” jurnalistic, s-a prelungit prin „Fântâna Blanduziei”, prin ultima escală profesională concretizată prin patru articole: Fântâna Blanduziei, Formă și fond, 1888 (toate în decembrie 1888) și Ziua de mâine (ianuarie 1889). „Nu întâlnim, însă, în epilogul publicisticii sale, desfășurarea amplă a dis- cursului critic – apreciază D. Vatamaniuc culoare în prezentarea oamenilor și virulenţa limbajului polemic.”2

În primul articol cititorul atent va descoperi aceeași frază durativă, luciditate și sobrietate ca și cum nici n-ar fi existat un hiatus de cinci ani într-ale gazetăriei. Cu un incipit sociologic – în ţările civilizate organizarea socială și politică nu este inexpugnabilă,  generând  nemulţumiri publicistul transferă ideatica în câmpul culturalului și esteticii. În Germania, atât de venerată există „un rău ascuns” care-i determină pe băștinași să emigreze. Funcţionarismul exacerbat din Rusia a derutat intelectualitatea: „oamenii învăţaţi caută o soluţie disperată în nihilism”3. În Franţa, iniţiatoarea numeroaselor mișcări și curente literar-artistice, „clasa a patra se pregătește a pune mâna pe puterea statului și a alunga din funcţii și sinecura burgheziei”4. În Imperiul de la vest, Austria și Ungaria se subminează reciproc. Italia se confruntă cu o criză în agricultură („mizeria agrară e mare”) și cu o scumpire fără precedent a traiului, încât italianul obișnuit își vinde forţa de muncă pentru 50 de bani pe zi.

2.În Eminescu, Icoane vechi şi icoane nouă, în speță, Eminescu ziarist, pp. 34-35

3.Eminescu, Publicistica. Repere istorice şi istografice, Ed. Cartea moldovenească, Chişinău, 1990, p.502

4.Ibidem, pp. 502-504

 

Doar în Anglia, situaţia pare alta, lipsită de convulsii sociale. Pentru prezentarea cvasicompletă a situaţiei europene, natural că Eminescu a tras cu ochiul la revistele străine. Regăsim spiritul sintetic ca în vremurile bune și fastuoasa derulare a ideilor, în cheia oralităţii. Originalitatea conţinutistică reiese și ea din identificarea a două boli ce macină Occidentul: una socială – mișcări sociale de intensitate diferită și alta sufletească, sub cupola căreia intrau anxietatea, melancolia, nevroza, scepticismul și pesimismul. Din nou, dezbaterea de idei este transgresată în universul inefabil al artei. Sunt investigate rădăcinile unor curente artistice. Romantismul, de pildă, a apărut în Germania – și în Franta – eludându-se “prezentul insuficient”. Naturalismul francez, dimpotrivă, a întors spatele viitorului și trecutului, iar arta modernă amestecând ideea cu “forma nobilă și pură” se preta la “scopuri puţin înalte”5. Modernismul – apreciază gazetarul acceptă influenţe nefaste care îl „profanează”. Pesimismul funciar al poetului contaminează și filozofia, nu neapărat personală (de altfel mulţi specialiști îi contestă acest atribut lui Eminescu), cât europeană. Exemplele alese, ca generatoare de pesimism se numesc: Schopenhauer (zis Dumnezeu), Hartmann (profetul său), și A. Comte. Filozofia, ca disciplină, se află în impas. Soluţia pentru depășirea crizei de către artă și filozofie o reprezintă, în viziune eminesciană, recursul la antici și folclor. Cultura latină ar fi „lipsită de amărăciune și de dezgust (…) refugiu în contra grijilor și durerilor”; cât despre folclor, acesta rămâne în mod cert, „izvor pururea reîntineritor”6. Aidoma pașoptiștilor, Eminescu „soarbe din vâna poeziei populare – confirma Rosa del Conte – al cărei aspect artistic cel mai variabil îl caracterizează în mod admirabil: esenţialitatea limbii, o esenţialitate de gust modern”7. Ei, autorii antichităţii, „plini de adevăr, de eleganţă, de idei și care rămân pururea tineri constituie un remediu în contra regresului intelectual” 8.

Articolul 2, Fond și formă, se axează tot pe un joc al planurilor tematice, sociale și culturale, și pe oferirea unei soluţii salvatoare. Contestarea sălcie ca introducerea intempestivă a formelor exterioare de cultură apuseană n-a avut efectul scontat, ci a semănat cu un implant forţat, în loc de o preluare graduală, lentă. România nu a putut emite pretenţia de Stat realmente cultural și civilizat. Mimesis-ul cultural a condus la crudul adevăr că populaţia a scăzut, că raportul natalitate – mortalitate ne dezavantajează, în schimb numărul străinilor deţinători de funcţii prestigioase a sporit neverosimil. Partidul Liberal a oferit viza la demnităţi – acuza Eminescu – bieţilor greci, bulgari, evrei, cu toţii având afinităţi cu doctrina respectivă. Primul pas: în 1876, primul an de guvernare liberală.

Măsura salutară: nu mazilirea acestor inși de obârșie exotică, ci aplicarea de reforme! (aici Eminescu gândea nu ca un junimist ci ca un liberal). Așa putred de bolnav și epuizat fizic, ziaristul își regăsește aplombul în articolul 1888, probând un vizionarism unic, cu două decenii, înaintea primului război mondial. Pasionat și ultradocumentat întru politica externă, Eminescu, sesiza, cu neliniște aplanată, că statele puternice, chiar coloniste intraseră în febra înarmărilor, a revanșei.

5.Ibidem, p. 504

6.Ibidem, p. 505

7.Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, Dacia, Cluj- Napoca, 1990, p. 373

8.M Eminescu, Repere istorice şi istoriografice, p. 505

 

În Franţa, generalul Boulanger, în numele unei iubiri aprinse pentru Republică, dorește a-i întruchipa în sens figurat, pe Gambetta oratorul, și pe Napoleon, cuceritorul, optând pentru sporirea bugetului militar. Deși n-a putut stopa corupţia administrativă, împăratul Rusiei, prospectează Asia, construind căi ferate spre Persia, Afganistan, cu ţinta India. Germania, Anglia, ca mari puteri, nu au stat cu mâinile în sân. În esenţă „în toate unghiurile conti- nentului lumea e neliniștită… prin prisma unui viitor încărcat de furtună”9. Ziua de mâine oferă un tablou concis de politică externă descriind ceea ce este semnificativ în Europa. Ideile se află în prelungirea celor din articolul anterior. Gazetarul este obsedat de iminenţa unei conflagraţii mondiale. În pofida unor mari probleme financiare și a unui deficit de peste 1150 de milioane, Germania încerca a progresa pe linie militară. Rusia își schimba strategia, devenind duplicitară 10, una spunând și alta executând.

Culmea este că state de plutonul al II-lea, Portugalia, Elveţia, Belgia, Olanda se preocupau doar de bunul trai. Un alt stat, de talia României, Serbia se preocupa de îmbunătăţirea Constituţiei. Aceste ultime articole demonstrează realismul gândirii politicii eminesciene precum și intuirea declanșării, la distanţă de două decenii, a primului război mondial. Prima zi a lui 1889 (data apariţiei ultimului text jurnalistic) a demarat cum nu se putea mai sumbru, prevestind recăderea reflexivului publicist în „bezna uitării”, pentru ca în iunie, pe 15, să se producă tragicul: extincţia.

9.Ibidem, pp. 506 – 507

10.Ibidem, p. 508