India dincolo de timp – MARINELA BELU-CAPȘA

Fragment – India dincolo de timp

În India, ca peste tot, unde oamenii și locurile interesante te primesc, timpul trece foarte repede. Înainte de a părăsi capitala, am mers să vizităm Templul hindu, Akshardham Mandir, cel de-al patrulea ca mărime din lume (cel mai mare fiind cel din Cambodgia) și cel mai întins din lume ca suprafață. Pe lângă templu se află și un Campus spiritual-cultural care afișează milenii de cultură tradițională hindusă și indiană, a cărui fundație a fost pusă în 8 noiembrie 2000 și a fost inaugurat la 6 noiembrie 2005.

După ce am parcurs câțiva kilometri de bulevarde largi, mărginite de pomi ornamentali și de ronduri cu flori multicolore, pe o căldură ucigătoare, deși era numai ora 10, am zărit de la mare distanță impozanta construcție a templului care strălucea în soare. Taximetristul ne-a făcut un scurt instructaj înainte de a coborî: în incinta complexului nu este voie să intri cu niciun bagaj (sacoșe, genți), nici cu aparate de fotografiat sau telefoane. Toate acestea trebuie lăsate undeva la intrare, altfel nu poți trece de soldații care îl controlează cu mare severitate pe fiecare vizitator. Așa fiind regulile, ne-am lăsat gențile și telefoanele în mașină și așa am putut intra fără probleme, după ce am stat la o coadă respectabilă. Ca peste tot, bărbații au intrat pe un culoar, femeile pe altul. Înainte de a trece pe una dintre porțile templului, ne-am lăsat pantofii într-un spațiu special amenajat, unde erau aranjați pe rafturi, și am primit un număr de ordine, ca la garderobele din sălile de spectacol, apoi am pornit spre intrarea principală a templului, țopăind ca iepurii din cauza marmurei care ardea cumplit tălpile picioarelor.

Mai întâi am trecut pe sub una din cele 10 porți, minuțios sculptate, și în fața noastră s-a deschis o curte largă, mărginită de fântâni arteziene înconjurate de multe flori care râdeau în soarele arzător. Sute de vizitatori forfoteau peste tot, majoritatea se îndrepta spre scările principale care duceau la intrarea în impresionantul templu aflat în centrul complexului. Timp de cinci ani au durat lucrările pentru ridicarea acestui măreț complex la care au lucrat peste 11 000 de muncitori, 8 000 de voluntari și artiști din întreaga lume. Marele Templu Akshardham Mandir, din piatră roz și albă, este împodobit cu aproximativ 20 000 de superbe sculpturi, pe fiecare stâlp fiind sculptate animale, flori, scene din viața zeilor, cu o minuțiozitate de bijutier, un adevărat spectacol vizual. Templul, înalt de 43 de metri, lat de 96 de metri și lung de 110 metri, este construit din piatră roz și marmură de Carrara. În jurul lui sunt 234 de stâlpi ornamentali, nouă domuri, la baza lui fiind un brâu cu 148 de elefanți de diferite mărimi, din piatră albă. În acest complex sunt aproximativ 2 000 de acharyas (guru), învățători care supraveghează și propovăduiesc regulile cultului hindu.

În Templul central se găsește statuia Gurului Swaminarayan, înaltă de 3,4 m. Acesta este așezat în poziție yoga, de rugăciune, cu mâna dreaptă salutând poporul; pe cap are un turban din aur împodobit cu rubine, safire și diamante. În stânga și dreapta lui sunt statuile ceva mai mici ale succesorilor săi: Sita, Ram, Radha Krishna, Shiv Parvati și Narayan, așezați cu fața spre Marele Guru Bhagwan Swaminarayan. Pereții din interior sunt uimitor de frumos ornați în auriu, alb, verde și albastru, în ei fiind încrustate pietre prețioase (diamante, safire, rubine etc.) așa cum n-am mai văzut niciunde pe unde am tot umblat. A fost o experiență spirituală și vizuală care ne-a lăsat muți de uimire. Câtă opulență și câtă bogăție la doar „doi pași” de sărăcia și mizeria din Old City! Spre regretul meu, fiind un fluviu de turiști, nu am putut sta mai mult în interior pentru că oamenii de ordine ne grăbeau să trecem repede prin sala aceea orbitor de strălucitoare.

Acest miracol din peste 300 000 de pietre încrustate cu briliante, sculpturi și desene demonstrează că arta veche și sculptura tradițională indiană sunt unice prin măreție și frumusețe. Mintea și măiestria meșteșugarilor au atins apogeul în arta arhitecturală. Ieșind din templu, am admirat lanțul de elefanți din piatră care simbolizează comuniunea omului cu natura, iubirea, curajul, noblețea, în India elefantul fiind animal venerat, căruia i-au fost ridicate temple. Cele 148 de statui din piatră, alături de 125 de figuri umane și alte 42 animale decorative au fost sculptate în doar patru ani. Pe pereții exteriori am mai admirat statuile zeilor și ale zeițelor sculptate în piatră și marmură, alături de variate forme geometrice, plante și animale. La nord și sud, est și vest sunt mozaicuri multicolore cu zeițe care îmbogățesc frumusețea și valoarea construcției. Templul este înconjurat de un imens bazin, Narayan Sarovar, cu apa căruia ne-am răcorit și noi fețele și mâinile. În mijlocul lui sunt fântâni artezi- ene care mai umezesc aerul.

În curtea Templului, cu o suprafață de 162 de hectare, este construit un imens campus spiritual-cultural care afișează milenii de cultură tradițională hindusă și indiană. Complexul este alcătuit dintr-o suită de fântâni arteziene unde sunt prezentate, noaptea, spectacole de muzică și lumini. Fântâna centrală, muzicală, are forma unei flori de lotus care, în lumina colorată a laserelor, prin imaginile proiectate și prin jocul de flăcări mânuite de actori, produce o captivantă și impresionantă emoție spectatorilor. Din păcate, noi nu am asistat la acest water show, fiind programat seara târziu.

În imensul parc se mai găsesc: o grădină tematică în care este oglindită istoria celor 10000 de ani de civilizație indiană și încă alte trei expoziții. Recunosc că mi-ar plăcea să revăd acest loc. La 24 septembrie 2002, doi teroriști înarmați au atacat templul și au ucis 33 de persoane, 70 fiind rănite, de aceea, în prezent este foarte bine păzit, la intrare controlul soldaților înarmați fiind foarte sever, după cum am mai spus. Cum afirmă și scriitorul Adrian Sângeorzan în volumul său „Drumuri”, în Old Delhi întâlnești „oameni descărnați, istoviți, flămânzi, copleșiți de sărăcie și lipsă de speranță. Simți cum plutește în aer o mare și nesfârșită resemnare”. Această imagine dezolantă contrastează izbitor cu multitudinea de flori multicolore, de parfumuri și de haine strălucitoare care înfrumusețează spațiul celor aleși și te fac să înțelegi și să accepți ciudata lume con- stituită pe rigiditatea castelor. Oamenii nu se ceartă, zâmbesc în continuu, sunt foarte curioși, insistenți să afle din ce țară vii, gata să te ajute, deși este de preferat să-i eviți, să nu-i privești în ochi, să nu te lași păcălit de amabilitatea unora. Primul lucru care m-a speriat cumplit a fost circulația pe străzi. Mașini, scutere, motociclete, biciclete, tuk-tuk-uri, camioane, vaci, capre, bivoli, femei cu copii în brațe, femei cu bagaje pe cap, autobuze arhipline, blindate cu bare groase din metal, fără geamuri, claxoane, polițiști asistând pasivi la tot acest vacarm. Singura regulă e cea a celui mai mare și mai puternic, care are prioritate. Cu toate astea, nu am văzut vreun accident de circulație, doar vehicule zgâriate sau cu caroseriile bușite, majoritatea ruginite, gata în orice clipă să se descompună în bucățele.

Ei bine, această țară plină de mistere are autostrăzi moderne, cartiere cu zgârie nori, parcuri superbe, temple, moschei și guduwara de o frumusețe uimitoare, un bogat arsenal nuclear, rachete cu rază medie de acțiune și o armată activă de vreo două milioane de soldați. Țară de origine a piperului, cu o vechime de peste 9000 de ani, vatră a civilizației din Valea Indusului apărută în jurul anului 3300 î.Hr., este un subcontinent înfloritor încă din antichitate unde știința, ingineria, arta, literatura, astronomia și filosofia s-au dezvoltat sub conducerea diferiților regi și împărați mongoli, portughezi, olandezi, francezi și englezi, care și-au impus coloniile în aceste zone. În august 1947 India a obținut independența în fața Marii Britanii, dar s-a divizat în două teritorii independente: India și Pakistanul. Astăzi, o problemă de siguranță națională este terorismul din regiunea Cașmir și din orașele mari ca Mumbai și Delhi. Cu toate acestea, sectorul industrial este foarte diversificat și dezvoltat (petrol, gaze, cărbuni, diamante, textile, alimente (India este cel mai mare producător de zahăr din lume), construcții de mașini, cosmetică, cinematografie, agricultură etc.). Și, paradoxal, India se confruntă cu o rată a sărăciei mare și cu o corupție mare.

În India, fiecare ins se legitimează prin însemnele spațiului social și profesional din care face parte, fiind recunoscut după veșminte și podoabe, după însemnele castei. Toate acestea sunt moștenite prin naștere (jati) și nu pot fi schimbate oricând și oricum, pentru că fiecare este ceea ce este în această viață ca o consecință a faptelor proprii din existența lui anterioară. Amestecul castelor presupune o sucombare a societății, de aceea nu este de acceptat. Deci, regimul castelor din India își propune conservarea absolută a societății și culturii tradiționale proprii. Etimologic, cuvântul castă provine din latinul castus – pur, curat, și a fost aplicat de portughezi societății indiene în sensul de oameni aparținând unui „grup exclusiv” (sec. al XVII-lea), devenind cel mai structurat organism politic, social și religios, inițial pentru delimitarea arienilor de autohtonii supuși, codificat ulterior de către brahmani, sistem pe care budismul l-a desconsiderat. Societatea indiană se compune din grupuri închise de familii cu o anumită poziție socială, structurate în 4 caste ierarhizate astfel:

Prima mare castă este cea a brahmanilor, cei ce cunoșteau formulele sacre rostite în cadrul ritualurilor religioase. Clerici, dar și oameni de cultură, medici, poeți, astrologi, profesori universitari, oameni politici etc. Ești brahman pentru că te naști brahman și nu în virtutea unor trăsături speciale. Dacă un ins nu respectă normele și îndatoririle specifice castei sale, el va decădea, va deveni „om fără castă” și nu un membru al castei inferioare. Brahmanul evită orice contact cu o persoană impură, este vegetarian și nu mănâncă niciodată decât în compania celor egali cu el, pentru a nu se spurca.

Altă castă este cea a „războinicilor” (kșatriya), nobili care se ocupau de asigurarea ordinii în țară. Erau regi și maharajahi. Astăzi războinicul este nevegetarian, bea vin, este mare amator de femei, vânător, ucide oameni în luptă, organizează banchete etc.

Casta a treia, vaisya, casta oamenilor liberi, îi cuprinde pe proprietari, negustori, agricultori și pe crescătorii de vite, care pot să se îmbogățească sau să ocupe unele funcții publice. Aceste trei caste (brahmani, kșatriya, vaisya) sunt socotite „nobile” sau „pure”, având acces liber în temple, pentru că prezența lor nu întinează.

A patra castă, inferioară celor trei caste „ariene” amintite, este „sudra” (casta servitorilor) din care fac parte meșteșugarii, fierarii, croitorii, pescarii etc., iobagi pe pământurile nobililor.

Urmează cei „fără castă”, „intușabilii”, pe care portughezi i-au numit „paria”: măturătorii de străzi, sclavii, groparii, cei ce fac cele mai umile munci (curățat toalete, ars cadavre). Cei mai de jos sunt obligați să locuiască în afara comunității și nu au voie să intre în casele celorlalți, nici în temple, pentru că murdăresc locul pe unde trec. Gandhi a încercat să-i reintegreze și pe aceștia în sistemul hinduist dar nu a reușit. În prezent, oficial se spune că nu mai există acest sistem al relațiilor între oameni, în realitate mici schimbări s-au produs doar în interiorul fiecărei caste, alcătuite din subcaste mai mici.