– convorbire cu profesorul Ioan Șt. Lazăr, scriitor și etnolog, realizată de Ovidiu Cristian Dinică –

Reporter: Stimate domnule Profesor, mi s-a părut în finalul primei părți a convorbirii noastre că ați mai fi dorit să spuneți ceva, când timpul ei se terminase. Vă întreb acum, înainte de a intra propriu-zis în partea a doua: despre ce ați mai fi dorit să (ne) vorbiți, întregind imaginea asupra domeniului culturii populare și asupra primei perioade din viața matură în care v-ați ocupat mai mult de acest domeniu?

  1. St. L.: Vă mulțumesc pentru această intuiție și pentru acest apel. Știți: nu lucrăm și n-am lucrat de unul singur, ci împreună cu oameni; despre unii am spus câte ceva, dar mai sunt încă mulți cu care am fost pe acel făgaș constructiv. Iar dacă aș aminti măcar câțiva, îi socotesc exponențiali pentru toți ceilalți pe care nu i-am lăsat în anonimat – ei se află menționați îndeaproape în cele două volume despre Patrimoniul documentar al Culturii tradiționale din Vâlcea, pentru intervalul 1968-2008, realizate în 2008 de către dl. Gheorghe Deaconu, „campionul” acestor preocupări.

R.: Amintiți-ne câteva persoane de care ați fost mai legat sufletește sau, altfel spus, cu care v-ați simțit în… Arcadii…

  1. St. L.: Ei, nu doar Arcadii, că viața nu era roz, dar luptam să ne-o facem măcar între noi frumoasă. Astfel, mi-era drag la Boișoara rapsodul Achim Cenușă sau tânărul Gicu Moraru, care, de Crăciun, venea tocmai de la Constanța, unde își găsise de lucru, și o făcea de dragul de a colinda. Îmi era nespus de drag minunatul olar-artist, dar și un înțelept din cei vechi Dumitru Șchiopu din Vlădești, ca și fiecare în felul său dintre olarii hurezeni, mai ales Victor Vicșoreanu, la fel de minunat prin bogăția de motive artistice pe vasele lui, cu care crea în camera bună un adevărat univers, prin creativitatea și acuratețea lucrului său și deopotrivă prin noblețea ființei lui. Apoi, cui nu-i era dragă renumita țesătoare și poetă Gheorghița Măleanu, artistă „până-n unghii” (căreia, după ‘89, din rațiuni de „corectitudine politică”, i s-a făcut, într-un film, un portret incorect și nedrept, „ca din vârful condeiului”, ca și nouă, de altfel). Pe alt palier, vatra de artă po- pulară a Bărbăteștilor, adiată de vocea și vioara profesorului Gheorghe Bobei (căruia am reușit să-i publicăm o carte ca „rapsod și poet”), apoi vatra etno-folclorică din Vaideeni „păstorită” de profesorul-artist Vartolomei Tudeci…

R.: Pare-se că este inepuizabilă și selecția dumneavoastră, și despre fiecare persoană vă place să stăruiți…

  1. St. L.: Așa este. M-a întrebat odată frontal, în public, domnul Gheorghe Deaconu: „Cum se face că domnul Lazăr, citadin prin naștere și abilități, este atât de legat de lumea satului vâlcean, unde e primit cu bine de oricine?”… Surprins, m-am trezit că-i răspund „din rărunchi”: „Caut în fiecare țăran din Vâlcea pe bunicul meu de la țară și în fiecare îl regăsesc cu ceva…”

R.: Ați vorbit și de intelectualii haretieni pe care i-ați mai aflat și cu care ați lucrat…

  1. St. L.: Da, spiritul de apostolat cultural promovat de neuitatul Spiru Haret (ale cărui reforme au fost promovate în Japonia, dar mai puțin în țara lui), acest spirit a în- nobilat pe intelectualii satului și nu s-a stins până la Vartolomei Todeci… Ce oameni! Ce generații! Întâi, Constantin Popian, o comoară de om și de artist (pe care, spre onoarea lor, nepoții săi, Linu Dragu Popian și Bogdan Popian, ni l-au restituit cu aproape toată viața, activitatea și opera). Apoi Gheorghe Bobei, care chiar își părăsise șansa unei cariere universitare pentru a reveni în satul natal, a-i educa odraslele și a-i cânta cântecele, Bobei care cânta cu ochii închiși, ca Enescu la vioară, și avea în cântare acuratețea artei…

R.: Iarăși detaliați…

  1. St. L.: Ce pot să fac ca să nu fie, pentru dumneavoastră, doar nume, ci oameni pe care i-am cunoscut și ceva din vibrația ființei încerc să o trec în aceste puține cuvinte… Îngăduiți să mai adaug pe inimoasele doamne de la Pietrari, Silvia Cioacă (inițiatoare, cu noi, a manifestării „Hora costumelor”) și continuatoarea sa, Anica David, pe soții Nicolaescu din Păușești-Otăsău, soții Popa din Măciuca, soții Tomescu din Muereasca, pe părintele Gheorghe Oprițescu din Băbeni – observați: nu prea sunt din zonele cooperativizate, ci din cele mai de munte, moșnenești, necooperativizate. Și, neapărat, adaug „generația de aur” (așa i-am zis eu) din Costești: Dumitru Martinescu, soții Voineag, soții Stoican (Aurel), soții Lăcraru, soții Munteanu ș.a. (aș scrie un poem pentru acești profesori!)…

R.: Evocările dumneavoastră, bogate, ar merita să fie înscrise în memorii, dar mă tem că nu aveți timp de ele, fiind încă foarte activ în Cetate…

  1. St. L.: Este o neșansă de a nu-mi putea scrie memorii, pierzând în uitare amintiri cu oameni și momente frumoase dintr-o vreme în care erau și multe Odisei, poate că fiecare le avea în felul său dar tăceam sau treceam peste ele, dacă ne puteam și bucura în lumea artei de amatori (un ministru nu ne-a înțeles, definind-o drept „artă diletantă” și minimalizând atâta creativitatea din care puteau să răsară profesioniștii artei…)

R.: Mai aveți un of?…

  1. St. L.: Interdicția de a conlucra cu Biserica și a promova arta religioasă. Era o mare frustrare pentru sufletul românesc altoit cu cele sacre. Iar asta numai pentru a prolifera, exclusivistă, ideologia marxistă, ateistă (care și azi, din țări care n-au cunoscut comunismul, ni se propagă cu consecințe globaliste)… Trebuie să spun că, totuși, în limite minime și cu o anume minimă toleranță oficială, am conlucrat pe alocuri cu oameni ai Bisericii care aveau înclinații artistice…

R.: Să trecem la preocupările dumneavoastră în domeniul culturii scrise, sector profesional la fel de amplu, în care ați avut de asemenea realizări… Cum i-ați făcut față?

  1. St. L.: Cu polivalența mea… Precum și cu un sacrificiu al vieții de familie, care nu mi-a fost înțeles decât de prea răbdătoarea și preacumintea mea soție… În săptămânile când nu eram în teren, dimineața eram la birou și după-amiaza la un cenaclu, la o expoziție, la o reuniune publică cu scriitori, artiști plastici, fotografi… Eram tânăr încă, rezistam, dar de viața și creația mea nu mă ocupam… (Unii m-ar califica destul de peiorativ, alții, mai concilianți, ar spune că n-am făcut alegerea bună… Eu, ce să mai spun? Bucuria creativității și în acest domeniu estompa contraargumentele…)

R.: Ați realizat în 1969 prima antologie literară vâlceană, ”Cumpăna”, cu un titlu neobișnuit atunci. Cum a fost?

  1. St. L.: A fost o antologie de poezie și proză a talentelor vâlcene certe ale acelui moment, 1969, când, după o perioadă proletcultistă atât de nocivă, încă nu se asimilaseră corespunzător principiile estetice pentru creația artistică autentică (profesorul Traian Cantemir plecase în Moldova la un rost universitar), iar noi trebuia să oferim sugestii prin lucrările celor incluși (unii, însă, n-au confirmat ulterior).

R.: Cu titlul cum a fost?

  1. St. L.: A trebuit să-l justific invocând nevoia de echilibru între tendințe opuse, dar și sugestia metaforică de „cumpănă a apelor” din care pornesc izvoarele apelor ce coboară pe versanți. Și, ca să nu fie vorbă multă, am dedicat-o zilei de 23 august, deși erau foarte puține lucrări „pe linia” ideologică de atunci. A fost un compromis necesar, inerent.

R.: Cum a fost primită antologia?

  1. St. L.: A doua zi după lansare, apare în ziarul județean un articol în care am fost acuzat că am introdus în antologie o poezie a elevului Felix Sima în care romburile Coloanei infinitului erau văzute ca o succesiune de ouă. În următoarea zi am fost chemat la secretarul cu propaganda al județului și muștruluit. Am explicat eu că oul este ca un simbol al genezei și că acea succesiune înseamnă nașterea eroilor în nemurire, încât mi-a plăcut imaginația poetică a unui tânăr talentat, ce trebuie promovat. „Șeful” a tăcut, dar, firesc, mi-a zis: „Să fii mai atent altădată…” – „Am înțeles” am răspuns, n-avea rost să mai zic ceva, scăpasem…

R.: Viața literară a cunoscut o mai mare dinamică în acea perioadă de început, rolul dumneavoastră, ca responsabil de resort, fiind tot mai evident. Menționați câteva acțiuni…

  1. St. L.: Evident în virtutea serviciului dar și a creativității. Tot în anul 1969, am inițiat, împreună cu Muzeul memorial „Nicolae Bălcescu”, concursul și festivalul inter- județean de poezie patriotică „Nicolae Bălcescu”, însoțit la fiecare ediție de Caietul Pro Patria, în care includeam cronica ediției anterioare și lucrările premiate. A fost și aceasta o întreagă „poveste”, din care, dacă-mi îngăduiți, am să vă spun doar o secvență, din 1984 sau 1985, parcă.

R.: O secvență semnificativă…

  1. St. L.: Am mers la București, la redacția unei reviste tinerești în vogă atunci, ca să obțin un premiu și din partea ei. De față, doi exponenți notorii. Care au râs de mine: „Auzi, Nicolae Bălcescu și poezia patriotică! Cum vine asta? Auzi!?…” Am răspuns: „Și ultimul al meu cuvânt va fi încă un imn ție, țara mea mult dragă!” a scris Nicolae Bălcescu. M-am întors și am plecat! N-am făcut caz – din poziția lor socială, ei puteau să-mi „ceară capul”. Or, eu aveam treabă, am continuat și fără ei și am promovat talente…

R.: Vedem că, și azi, într-o societate liberă și democratică, nu este agreată „poezia patriotică”…

  1. St. L. căreia scriitorul Dragoș Vrânceanu i-a spus, în același sens „poezie de țară”.

El, care trăise dramatic în străinătate în timpul războiului și după, scrisese cândva: „Cum știi ce-i patria dacă n-ajungi / pe scândurile lipsei ei să zaci? / Un drum nainte-l faci ușor / dar înapoi sunt toate lungi.

R.: Știm că Dragoș Vrânceanu a fost un adevărat mentor pentru creatorii literari din Vâlcea în anii 70… Dumneavoastră l-ați perceput drept mentor ca pe profesorul Mihai Pop pentru cultura populară?

  1. St. L.: O, da! Rolul său mentorial a fost eficient și memorabil pentru noi toți, dar până ajungem la Cercul literar „Casa de sub pădure” pe care l-a condus, îngăduiți-mi câteva fraze despre Cenaclul artistic al tineretului, pe care l-am înființat în 1971, și în care au debutat, au crescut și au performat tineri poeți, artiști plastici, cântăreți folk, care azi au ajuns valori reale în viața artistică locală și nu numai. În 1974 m-am retras (nu mi-a convenit încercarea de a mă subordona unei activiste UTC fără un dram de cultură!) și țin să îi mulțumesc și acum lui George Achim (recent plecat dintre noi), fiindcă a preluat, după oarece timp, conducerea cenaclului, continuând acel proiect de promovare a talentelor tinere ale Vâlcii.

R.: Au scos și o plachetă literară, „Arcade”, iar cenaclului îi dăduseră numele „Anotimpuri”. Numiți câțiva dintre ei.

  1. St. L.: Mi-e greu. Fiindcă, întâi, mă doare că unii dintre ei au fost nevoiți să se retragă într-o lume mai bună: Tudorel Brucăr, George Achim însuși…

R.:...Dragoș Vrânceanu, poet, eseist, italienist…

  1. St. L.: Prieten din studenție cu marii poeți italieni laureați ai premiului Nobel – Eugenio Montale, Giuseppe Ungaretti, Umberto Saba, Salvatore Quasimodo – ca și cu alte personalități ale culturii italiene – Carlo Bo, Giancarlo Vigorelli, Mario de Micheli ș.a. –, Dragoș Vrânceanu avea cu ce să ne atragă și să ne învețe. Dar, încă mai mult, era un om cald și bun, afabil, dispus să ne fie, cu delicatețe infinită, mentor…

R.: „Casa de sub pădure”?…

  1. St. L.: Își făcuse, cu ajutorul primarului Jidoveanu, o casă de vacanță la Băbeni, într-o zonă pitorească, unde și copilărise. La această „casă de sub pădure” ne invita la reuniuni literar-artistice, reușind să atragă de la Muzeul Literaturii Române pe directorul Alexandru Oprea, vâlcean și el, împreună cu care am inițiat în 1972 festivalul artei culte de inspirație populară, „La izvorul fermecat”, la care veneau formații artistice pastorale din Mărginime, Argeș, Gorj și Vâlcea…

R.: Ce scriitori veneau atunci constant în Vâlcea?

  1. St. L.: Participau scriitori importanți ai vremii: Ioan Alexandru, doamna profe- soară Zoe Dumitrescu-Bușulenga, criticul literar Cornel Regman, Eugen Jebeleanu, Paul Anghel, poetul și ziaristul Ilie Purcaru, prodigiosul Dan Zamfirescu, parțial vâlcean, dar și artiști notorii: actrița Silvia Popovici, regizoarea Malvina Urșianu, vâlceancă, violonis- tul Mihai Constantinescu și alții, oameni legați de sufletul neamului.

R.: Cercul literar „Casa de sub pădure”…

  1. St. L.: S-a înființat în 1974 și i-am dat acest nume în memoria locului atât de ambiental în care Dragoș Vrânceanu ne invita la dialoguri culturale și artistice, ne as- culta creațiile și împreună cu oaspeții săi le comenta. Cercul cuprindea un mănunchi de tineri creatori mai experimentați și cu șanse bune de consacrare la nivel național (unii, ca George Anca, Doru Moțoc, Cornel Moraru, George Țărnea, chiar erau cunoscuți la acest nivel). Și toți s-au consacrat în timp, cu o singură excepție: Ilie M. Stan, care și-a pierdut viața în 1976.

R.: Menționați în continuare.

  1. St. L.: Alți membri mai erau: Lucian Avrămescu, Traian D. Lungu, Ion Predescu, Dragoș Serafim, Felix Sima, George Voica și subsemnatul, care eram și secretarul cercu- lui. Cercul era deschis primirii de noi membri, pe măsura talentului și a performării lor. Dealtfel, Dragoș Vrânceanu îi spunea lui Doru Moțoc într-un interviu că avea mare în- credere în floarea talentului care crește în provincie. Iar criticii literari prezenți – Cornel Regman, întâi, cu toată sagacitatea lui – aveau grijă să ne semnaleze ceea ce ne era specific, pentru a ne cunoaște pe noi înșine și a ne valoriza în mod corespunzător.

R.: Ați realizat și o antologie sub același titlu.

  1. St. L.: Da, în 1976, împreună cu dl. Gheorghe Deaconu, o antologie a tinerilor creatori vâlceni din cerc, prefațată de Dragoș Vrânceanu și în care se menționa patronajul lui Eugenio Montale și al poeților români Al. Philippide și Eugen Jebeleanu. Aveam aus- piciile consacrării, depindea de noi să o câștigăm. Și chiar a fost câștigată în timp, chiar în absența Magistratului, care ne-a părăsit pe veci în 1977. Imboldul pe care ni l-a dat rămâne de neuitat pentru noi. A dat un exemplu (rar!) de ce ar putea să facă și alte personalități importante din varii domenii pentru ridicarea valorică a talentelor (în știință și artă) ivite în locul natal, o dovadă de dragoste și generozitate pentru spațiul obârșiei.

R.: I-ați cultivat memoria…

  1. St. L.: Da, în fiecare februarie, luna nașterii sale, au loc la Băbeni reuniuni comemorative și manifestări artistice in honorem, cu concursul factorilor locali, al Centrului Județean de Conservare și Promovare a Culturii Tradiționale, al literaților vâlceni, al Fundației „Dor – Dragoș Vrânceanu”, condusă de profesorul Nelu Barbu, care i-a consa- crat și o carte, Dragoș Vrânceanu – poetul Vlahostratei, iar, împreună cu George Achim, revista „Casa de sub pădure”.

R.: Și dumneavoastră…

  1. L.: Ar fi multe de spus. Da, împreună cu Nelu Barbu, Costea Marinoiu, Felix Sima și cu concursul mai multor colaboratori, am scos antologia Casa de sub pădure,
  2. In memoriam Dragoș Vrânceanu (1907-2007), cu o documentație bogată și sugestivă pentru „povestea” care a fost și se continuă…

R.: Experiența Cercului v-a ajutat pentru mai departe?

  1. L.: Da, în concepția și activitatea Societății literare „Anton Pann”, înființată în 1983.

R.: Despre care avem să vorbim într-o a treia întâlnire. Pentru azi vă mulțumim mult și vă urăm numai de bine.

  1. St. L.: Și eu vă mulțumesc. M-ați răscolit, ca să păstrăm în memorie și în cuget momente importante din devenirea literară a Vâlcii în ultima jumătate de veac. În care am trăit și în Arcadii și în Odisei. Și mai trăim. De pildă, casa din Băbeni a scriitorului nostru Dragoș Vrânceanu, printr-o ciudată neînțelegere între moștenitoare și autoritățile locale, tinde să se degradeze, în loc de a deveni un obiectiv patrimonial și turistic. Generația noastră nu mai e „la butoane”…