Spre dimineaţă am văzut un film care m-a întors pe dos, Katyn, lansat în septembrie 2007, regizat de polonezul Andrej Vajda.

Alături de Roman Polanski și Krzistof Kieslowski formează tripleta de aur a cinematografiei poloneze. Filmul redă o dramă
profundă, răsfrântă și în familia regizorului. În 1940 sovieticii au ucis aproape 22 000 de
mii de prizonieri polonezi la Katyn, Harkov și Kalinin. La Katyn au fost asasinaţi 5000 de
ofiţeri printre care și tatăl regizorului, căpitan în Regimentul 72 infanterie. Sunt răvășit.
Imaginile m-au cutremurat.
Cel care mi-a vorbit pe șoptite în comunism despre genocidul polonez și soarta
vitregă a Poloniei în al doilea război mondial, căzută pradă pactului Ribentrop – Molotov
a fost Tata. Avea 92 de ani când a murit. În ciuda faptului că viața fusese vitregă cu el, se
ținue bine. Am pierdut atunci nu doar un tată biologic, ci un prieten adevărat. Îi învăţase
pe nepoţi să îl strige Bunicu, ca în dulcele grai moldovenesc al Bajurei natale. Cu timpul,
pentru toată familia, pentru vecini, apropiaţi, cunoscuţi, tata și mama erau Bunicu și
Bunica. Erau iubiţi. Pe mine mă bucura situaţia existentă: pe de o parte acest respect
venea ca o recompensă după o tinereţe chinuitoare social și material, iar pe de altă parte
eu nu cunoscusem mângâierile unor bunici materni sau paterni duioși și ocrotitori, scoborâtori din povestirile lui Delavrancea.
Am primit telefon noaptea pe la patru, că s-a stins. Cei din casă încercau să mă
liniștească, dar eforturile lor sincere nu prea aveau efect. Tot corpul îmi fusese cuprins de
un tremur incontrolabil, care m-a scuturat vreo trei ore. Îmi era teribil de frică de clipa
aceasta și acum se întămplase. Știam că i se apropia sfârșitul călătoriei, dar mă amăgeam
sperând copilărește că staţia terminus va fi cât mai departe în timp. Mă obișnuisem cu
decrepitudinea lui biologică și îmi doream să îl găsesc de fiecare dată, când reveneam Pe
Pod, în casa părintească așa cum îl lăsasem: cu fesul pleoștit pe cap, nebărbierit, stând
pe marginea patului cu bărbia rezemată în baston, repetând mecanic: mi-e frig, mi-e frig,
mi-e frig la picioare!
Mama, în ciuda vârstei înaintate și a sănătăţii precare îl îngrijea cu devotament și îl
liniștea: ce-i tata? cum să-ţi fie frig, duduie focul în sobă și ai ciorapi călduroși de lânăîn
picioare! În ultimii ani comunica puţin și o durere cumplită îmi fulgera pieptul când mă
întreba: dumneata cine ești? Nu mai vedea, nu mă mai recunoștea după glas șinu reușea să
mă găsească undeva în ascunzișurile subconștientului. Nu își reamintea de Nanu, băiatul
lui, care dusese greul gospodăriei în ultimii ani. Dar tresărea și se bucura ca un copil care
descoperă un adevăr elementar când îi spuneam că sunt tatăl nepotei lui dragi.
— Aaaa, da, da… dumneta ești tatăl ei, ce fată harnică! Și-o amintea din vacanţele de
vară în care mezina mea muncea bărbătește la strânsul fânului.
Era mic de statură, slab dar viguros. Hotărât în ceea ce voia să facă, independent în
acţiuni. Nu avea obiceiul să-i consulte pe cei din jur și uneori era iute la mânie, mai cu
seamă la tinereţe, când mi-l amintesc că se oţăra cocoșește ori de câte ori cineva îi ataca
proprietatea. Și nu a fost rău, fiindcă așa își apărase și își sporise grădinile impunând cu
timpul un respect greu de zdruncinat. El m-a învăţat să iubesc pămâtul și m-a învăţat să
cosesc, un hobby pe care îl am și astăzi. Mi-l amintesc la 74 de ani. Era încă în putere,
avea un mers vioi, părul puţin cărunt, o dantură perfectă încât adevărata vârstă nu i se
putea citi pe chipul supt, brăzdat de două riduri adânci, încrustate de o parte și de alta
a gurii. Cosea alături de mine în livada din Doabra. Se mai poticnea și mă ruga să-i
termin pologul. Se așeza pe iarba proaspăt cosită, își șteregea tacticos fruntea transpirată
cu batista și comenta colocvial:
— Bravo băiet, frumos știi tu să tai iarba, la perete, de-acum ai o meserie asigurată!
Coasa este o artă, nu trebuie să te forţezi, fiindcă obosești repede și nu reziști toată ziua.
Coasa e un stilou, o faci să alunece ușor pe pământ și poloagele se înșiruie ordonate ca
rândurile scrise pe o coală de hârtie.
Când eram mic, mă lua cu el la Chică în Pleașă, pe versantul sudic al Munţilor
Lotrului. La început rolul meu era să îi aduc apă proaspată de la Troc sau din Beucă și
să tai pari și proptele de prin tufele de alun sau din pădurea din Dosul Pleșii. Dimineaţa
dormeam până târziu într-un pat aromat cu miros de iarbă proaspăt cosită, sub pătulul
cu fân suspendat pe patru furci de stejar. Soarele sclipitor mă făcea să privesc chiorâș
către ţancurile Coziei care străjuiau valea Lotrului ce șerpuia molcom prin vatra moșnenilor brezoieni și îngăimam admirativ: ce mult ai cosit tată? Îmi răspundea zâmbind: o să
vină și rândul tău Culăiţă,… și a venit. Ani la rând am asudat la coasă pe toate coclaurile:
acasă pe Pod, pe Coastă, în Doabra, în Pleașă, la Plopi. Creșteam oi și vaci. Toamna când
plecam la facultate, dădea cotă câte doi viței, miei la ORACA și împărțea banii celor trei
copii plecați la studii la București.
La bătrâneţe îi plăcea să povestească și să își asorteze conversaţia cu vorbe fără perdea: pizdai seama Floricuţo ? îi răspundea mamei care se făcea foc și pară când îl auzea.
Ne aduna pe toţi: copii, gineri, nurori, nepoţi în jurul mesei duminica sau în zilele de
sărbătoare. Se mânia grozav dacă nu eram punctuali și ne certa: cand este ora mesei,
lăsăm treaba, masa-i sfântă!
Degustam bucatele pregătite cu migală de gospodina fără de pereche, care era mama
și Tata, ridicând paharul cu țuică, pe care o legumea molcom, ne făcea câte o urare în
stilu-i caracteristic:
Hai noroc și sănătate,
Toate femeile pe spate,
Bărbaţii cu fundu-n sus,
C-așa a dat cel de Sus!
Vai tata! intervenea mama, dar nu ţi-e rușine, mai sunt și copii aici ?
Făcea ochii mari ca și cum îl surprindea prezenţa nepoţior legănaţi pe picioarele-i
devenite scrânciob, cântându-le: hopa ţopa taica-popa, acompaniat de cascadele de râs ale
invitaţilor. Chicotea șugubăţ și plusa:
— Voi știţi unde suntem noi?
— La Brezoi! raspundeam în cor, așteptând continuarea pe care o auzisem de zeci
de ori.
— Brezoi, Brezoi…înainte și-napoi !
Se oprea o clipă, sorbea din ţuica gălbuie de prună, pe care o pregătea ca nimeni altul
și recidiva, aruncând încă o perlă spre disperarea mamei:
— Ceașca măsii, ce să-i faci, de la cinzeci de ani în sus, dai din fund și zici că f…! buna
dispoziţie era maximă.
Câteodată, după Revoluţie, microbul retrocedărilor ne infesta și discuţiile legate
de politică și eliberarea titlurilor de proprietate erau amnarul care aprindea scânteia ce
aţâţa o stare conflictuală care ne îndârjea. Atunci, ne domina cu autoritatea părintelui
responsabil și ne spunea:
— Voi, copiii mei, toți trei sunteți profesori, dar nu aveți experiența vieții politice.
Pentru voi democrația este un mit, nu știți cum să o abordați practic, fiindcă ați fost
educați într-un regim totalitar. Până se vor consolida instituțiile democratice și se va
fundamenta o atitudine tolerantă, care să aibă ca principală preocupare drepturile cetă-
țeanului, va mai curge multă apă pe Lotru. Deocamdată Iliescu, piaza rea e la butoane cu
voia dumneavoastră stimați concetățeni și ne amețește cu discursul lui propagandistic. Iar
economia e la mâna securiștilor, acum ne aflăm în plină luptă pentru împărțirea ciolanului și noi ne certăm ca proștii. Ascultați-mă, să nu faceți niciodată politică. Nea Gică
măcelarul, unchiul vostru, un om – pâinea lui Dumnezeu, a fost câteva luni primar în
timpul legionarilor. Nu avea treabă cu naționalismul codrenist, dar era un om respectat și
sătenii l-au ales. Comuniștii l-au trimis la pușcărie ani buni. Când îl întrebam cum a fost
posibil, zâmbea trist și îmi răspundea mucalit, șapte luni de primărie, 15 ani de pușcărie.
Eram închis la Aiud, muncă silnică pentru injurii aduse mareșalului Antonescu, un om
rupt de realitate, bun militar, dar politician slab. Când au trecut nemții spre răsărit, deschideau ușile celulelor, ne interogau și răgneau la noi: komunist, komunist! Dacă comenta
un deținut îl mitraliau. Peste trei ani roata războiului s-a întors și rușii înaintau spre
Berlin. Intrau în celule, ne abuzau strigând: fascista, fascista… Comentai sau te mișcai
fără voia lor te împușcau. Sper că ați înțeles, vedeți-vă de profesie, de familie și nu uitați
să munciți pământul, el este cel mai de nădejde prieten în vremuri tulburi.
— Dar dumneata de ce te-ai înscris acum la țărăniști? îl întrebam eu contrariat.
Mă privea cu reproș și îmi răspundea afectat: din mai multe motive – suntem o țară de
țărani lăsați de izbeliște. Coposu, liderul lor, nepot al lui Iuliu Maniu este singurul politician
cu experiență, omul ăsta a suferit pentru democrație, comuniștii l-au zidit într-o celulă
uitând să vorbească, și nu în ultimul rând, cineva trebuie să se ocupe și de politică, Dacă
îi vom lăsa pe toți fripturiștii să ne conducă, va fi vai și-amar de noi, iar eu nu mai am ce
pierde, mă pot implica trup și suflet.
Nu se lăsa pradă supărărilor sau invidiei, de aceea nu avea dușmani și după o vreme
îl auzeai:
— Băiet ce facem ? ceașca măsii, nu se poate bea o ţuică în casa asta?
Dacă îi aflai excursul vieţii, aveai impresia că ai de-a face cu un Jean Valjan mioritic.
Tatăl său, luptase ca sergent în primul Război Mondial și fusese grav rănit. Mamă-sa se
dusese să-l aducă acasă dintr-o mănăstire unde zăcea muribund. S-au îmbolnăvit de tifos
și în scurt timp s-au prăpădit amândoi. Rămăseseră doi copii, tata și o soră sfioasă cu ochi
albaștri, mai mare cu patru ani. După război, Ferdinand Întregitorul i-a împropietărit pe
ţăranii ce duseseră greul pe front și pe urmașii celor ce căzuseră pentru România Mare.
Au fost împropietăriţi și cei doi orfani, iar rudele rapace au început să se certe pe avere
și să se judece pentru tutoratul minorilor. Erau aruncaţi dintr-o curte în alta, după cum
hotărau instanţele de judecată, erau munciţi și chinuiţi fără pic de milă.
După 1990 a ostenit pe drumurile firavei democraţii, în sălile de judecată ca să-și
recâștige glia părintească pe care comuniștii o luaseră la colhoz cu japca. M-a luat și pe
mine o dată în periplul său recuperator spre Ithaca-i natală. Se simţea în modul de a se
comporta cu cei regăsiţi, bucuria reînvierii mediului copilăriei. M-a dus peste tot pe unde
avusese pământuri. Ne arăta spre răsărit Prutul argintiu în care îi plăcuse în copilărie să
se scalde și mai departe umbra cetăţii Hotinului. Însemna meticulos hotarele parcelelor,
se ciondănea cu Mertecaru, cu Ilaș, cu Mihăilă și cu toţi cei care nu îi recunoșteau proprietatea, în ciuda hotărârii judecătorești definitive pe care o avea. A murit cu sufletul
neîmpacat, nu a reușit să reintre în posesia moșiei părintești. Nu avea spirit practic, nu
știa să lingușească sau să corupă pentru a-și vedea sacii în caruţă. Era de o corectitudine
supărătoare uneori, spunea tare și apăst ce gândea, ceea ce i-a atras multe neplăceri în
viaţă.
În ce ne privește, noi, copiii lui, nu i-am urmat exemplul, am fost delăsători și nu
ne-am mai învrednicit să batem nordul ţării pentru niște drepturi funciare ce ni le lăsase
moștenire. Dacă ar învia și i-am spune că nu a meritat să ne ostenim pentru așa ceva, că
nu avea rost să ne luptăm cu autorităţile corupte, care de ani buni nu-i elibereau titlul de
proprietate pentru 1,6 ha de pământ, ne-ar răspunde în stilu-i caracteristic: cată-ţi dom’le
de treabă și bagă-ţi minţile-n cap!
De la o vreme, după războiul de Întregire a Neamului, Ţara se mai așezase și prin
sate ridicau colbul uliţelor căruţe cu coviltir, trase de cai costelivi, în care erau îngrămă-
diţi orfanii de război, gălbejiţi și speriaţi pentru a fi educaţi în orfelinate. Taică-meu, o
rapchilă de copil neascultător, a zbughit-o din căruţă, s-a ascuns în niște lanuri foșnitoare
de păpușoi mătăsos și spre seară s-a întors acasă la bunică-sa, pe care o găsise plângând
în hohote pe prispa casei, de dorul nepoţilor.
Învăţătorului i-a plăcut micul școlar fiindcă era isteţ și harnic.Vară de vară îl lua în
gospodărie să-i păzească vitele, iar după gimnaziu l-a trimis pe cheltuiala sa la Școala
Normală de la Pomârla, pe care a absolvit-o, clasându-se întâiul. Era mândru că participase la faza naţională a Tinerimii Române, un fel de olimpiadă contemporană și își amintea
tema de istorie pe care a trebuit să o trateze: Sunt juste actualele hotare ale României? (cu
referire la România Mare, desăvârșită politic la 1 Decembrie 1918).
Se aprindea și ne povestea conţinutul lucrării, pentru care fusese premiat cu o excursie
prin ţară și numeroase cărţi pe care și le împărţiseră profesorii de la Școala Normală. Era
un pedagog înnăscut. De la el cunosc adevarata istorie a României. În nopţile petrecute
în Vârful Pleșii, în jurul focului care alunga prin flăcările dogoritoare animalele sălbatice și biciuia creștinește duhurile rele, îmi povestea cu patos despre bătăliile lui Ștefan cel
Mare cu polonii și turcii, îmi recita copleșit de emoţie Doina lui Eminescu sau fabule de
Vasile Militaru, beștelea vicleanul pact Ribentrop-Molotov fiindcă ne ciopârţise Moldova,
tuna și fulgera împotriva celor doi călăi ai lumii moderne, Stalin și Hitler, doi monștri ce
zdrobiseră inuman graniţele Europei, dezvăluia crimele rușilor de la Katyn, din Basarabia,
Holodomorul și încheia cu câteva versuri recitate cu un glas melodios, de tenor:
Nevasta mea șopârlă, copiii mei guzgani,
Iar noi trăim pe-aicea de doua mii de ani!
Eram singuri într-o libertate desăvârșită. Acolo între Munţii Lotrului și Munţii
Căpăţânii, în întunecimea nopţilor de vară, a căror monotonie plastică era animată de
luminiţele îndepărtate ale Brezoiului și ale satelor loviștene, urechea omniprezentă a securităţii nu putea ajunge, iar el se descătușa repovestindu-și cu talent viaţa. Flash-uri de
epocă, cărora le fusese contemporan, erau tot timpul împănate cu sfaturi care își aveau
morala lor sănătoasă, dar care, ca și conţinut erau exprimate sub formă de glumă pentru
ca efectul sa fie maxim. Referindu-se la importanţa familiei îmi spunea: oriunde te-ai duce,
că de, tentaţiile sunt mari și îţi miroase și ţie a cătrinţă, acasă la nevastă, la copii trebuie să te
întorci, și ţine minte:
Încalecă și f…te,
Deascalecă și du-te!
Avea experienţa vieţii cumpătate, îi plăcuse să trăiască din plin, dar niciodată nu își
părăsise familia. Când eram elev la Craiova, venea cam o dată pe lună să îmi aducă bani
pentru taxe. Mergeam la restaurantul Hotelului Minerva, își comanda un coniac, se interesa
de activităţile mele școlare, îmi verifica carnetul de note, după care ne continuam masa cu
un meniu consistent.
După revoluţie am realizat că eu aveam o cultură istorică de invidiat, care i se datora în
mare parte. Evenimente istorice, cancanuri politice, personlităţi care erau cotate ca inedite
mie îmi erau deja familiare. Îmi povestise cu răbdare despre Lucian Blaga, Nichifor Crainic,
Emil Cioran, Petre Ţuţea, Petre Pandrea, Aron Cotruș, Radu Gyr, Nae Ionescu, Mircea
Eliade, Mircea Vulcănescu, Simion Mehedinţi, Constantin Kiriţescu, Lucreţiu Pătrășcanu
și atâţia alţii pe care comunismul îi marginalizase.
Citea presa și o comenta, certându-ne că nu suntem abonaţi la gazete. La capul patului
său tronau ultimele cărţi pe care i le adusesem de la București în timpul studenţiei și vrafuri întregi de ziare. Dacă cineva îi descompleta colecţiile Magazin Istoric, Memoria sau
România Liberă, era bai mare.
Fusese învăţător la Bălţi și durerile basarabenilor nu îi erau străine. Vorbea cu admiraţie despre regii patrioţi: Carol I ce ne făcuse independenţi, umilindu-i pe turci la Plevna, Domnul care domnise cel mai mult, 48 de ani și care modernizase și civilizase
Ţara; Ferdinand cel Loial care luptase alături de popor, împotriva fraţilor săi de sânge
unindu-i pe toţi românii într-un regat puternic ce se întindea pe aproape 300 000 de kmp.
Trăise pe viu perioada interbelică și analiza realist activitatea partidelor istorice, a Legiunii
și a unor personalităţi politice care zidiseră cu migală România Mare: liberalul Ionel I.C.
Brătianu, ţărănistul Iuliu Maniu, democratul-conservator Take Ionescu (Tăchiță Gură de
Aur), mareșalul Averescu, savantul Nicolae Iorga, diplomatul Nicolae Titulescu, mareșalul
Antonescu pe care nu îl avea la inimă fiindcă îl deferise Curţii Marţiale și făcuse 6 ani de
muncă silnică la Aiud. Îl ponegrea pe afemeiatul și cartoforul Carol al II-lea, pe sfetnicul
acestuia Armand Călinescu, (chiorul), fiindcă instauraseră dictatura regală, hăituiseră și
omorâseră discreţionar tineretul naţionalist și mutilaseră fruntariile României. Deplângea
situaţia în care ajunsese Ţara în 1940 și nu înţelegea de ce au trecut românii Nistrul ca să
lupte în teritorii străine.
Făcuse școala de ofiţeri la Bacău. Comanda un pluton de agenţi călări și participase
în primii ani ai războiului la luptele din Basarabia. Îmi povestea, cu gravitate în glas: într-o
noapte eram pe graniţă la Adâncata. Dintr-o dată s-au auzit zgomote. Ne-am pregătit să
tragem, când din întuneric s-au ivit grupuri de fugari polonezi. Forţau frontiera. Erau îngroziţi, îi măcelăreau și nemţii și rușii. Ne durea sufletul ascultându-i ce înduraseră. Cu toate
că nu aveam ordin referitor la această situaţie, pe toţi i-am facut scăpaţi în interiorul Ţării.
Un militar cu o nevastă de o frumsueţe desăvârșită mi-a dat o sabie de argint. A rămas la o
nemţoaică, gazda mea de la Cernăuţi când ne-au cotropit și pe noi rușii.
Nu îi simpatiza pe bolșevici: veneau cu gloata, claie peste grămadă în căruţe, cu tancuri
de tablă și armament de proastă calitate. Mulţi erau beţi, cântau din armonică și erau împinși
la luptă din spate, de rusoaice înarmate.
Îmi spunea cu amărăciune că armata fusese demoralizată fiindcă regele Carol al II-lea
ordonase retragerea fără luptă, din faţa rușilor ce brutalizau populaţia și îi umileau pe ofiţerii români. Condamna Statul major al armatei, pe generalul Ilasievici că nu se preocupaseră
de protejarea populaţiei civile pe care o lăsaseră la cheremul ocupanților. Nu acceptase ca
rușii să îi smulgă epoleţii cu însemnele gradului militar. A tras asupra lor când au vrut să-l
degradeze și s-a făcut nevăzut cu plutonul pe care îl conducea.
Apoi, alături de nemţi, românii au intrat în Basarabia. Trăise evenimentele și le rememora ori de câte ori avea ocazia: erau lupte grele. În prima linie plutoanele aveau la comandă
de regulă ofiţeri în rezervă, majoritatea învăţători. Sâmbăta ne întâlneam la școala din sat
unde era popota. Mulţi prieteni nu apăreau. Nimeni nu întreba de ei, nu ne trebuia o confirmare, știam că erau căzuţi în luptă. Înaintea unui atac ni se dădea mâncare bună și băutură:
pâine albă, salam, unt, ciocolată, coniac. Ne apropiam de Nistru, luptele erau tot mai grele,
atmosfera era tensionată. La Vigoda rușii ne-au mitraliat în disperare. Maiorul Virtu a ordonat de trei ori atacul, dar nimeni nu l-a ascultat. Era infern. A sărit din tranșeu, cu pistolul
în mână ca să ne încurajeze. O schijă i-a retezat ţeasta, iar trupul decapitat, sângerând a
alergat bezmetic câţiva metri. A fost o imagine cutremurătoare. Se zvonea că românii vor trece
Nistrul, ca să lupte alături de nemţi pentru ocuparea Moscovei. Ofiţerimea era împărţită: o
parte îl susţinea pe Câinele Roșu (mareșalul Antonescu) care invoca onoarea militară, altă
parte însă nu era de acord și îi cânta în strună lui Maniu, care se opunea.