Viața în spatele frontului își cerea drepturile și localnicii ucraineni, se strângeau uneori împreună la cârciumă sau la căminul cultural să-și plângă morții, să-l înjure pe Hitler la o sticlă de votcă cum se spune, dar cu siguranță sticlele erau mai multe, cine să stea să le numere, căci și pierderile erau mari!… Stimulați de băutură cei care se mai puteau ține pe picioare, se dezlănțuiau într-o veselie dementă în cântec și joc ca să uite de război. Erau bătrâni pe care moartea n-avea cum să-i mai sperie și femei tinere cărora războiul le luase bărbații de-acasă.

Împreună cu doi camarazi am pornit într-o seară luându-ne după sunetul, la început slab, al unui acordeon și am ajuns aproape de căminul cultural unde veneam prima oară. La cârciumă mai fusesem, nu eram primiți cu brațele deschise, dar rușii, ucraineni ce erau, n-aveau ce face și până la urmă ne acceptau. Ne plăteam consumația și plecam înapoi la unitate. Camarazii rămăseseră în urmă, de vorbă cu o ucraineancă ce ieșise în poartă. Nu că ar fi fost un mod de viață, dar în timp de război femeile singure simt mai acut nevoia de bărbați și se răzbună cumva pe soții plecați, neavând siguranța că se vor mai întoarce. La cămin ușa era încuiată. Am bătut cu patul armei, să pot dovedi vacarmul de dincolo de ușă și mi-a deschis o rusoaică roșie în obraz cu părul vâlvoi. Veneau înspre mine vălătuci de fum de țigară, însoțiți de mirosul de transpirație și băutură. Și dintr-odată, intrând, s-a prăvălit peste mine din spatele ușii un par. L-am simțit ca pe ceva încins în ceafă și izbitura mă adusese brusc într-un punct de topire. Când m-am trezit întins pe jos, Mașa, tânăra de la canton cea pe care o scăpasem de la un viol, despre care v-am povestit, deasupra mea, curățase cu votcă sângele și mă bandajase. Se pricepea. Nu era ea cu siguranță cea care mă lovise! N-ar fi avut atâta putere. Capul greu ca după băutură, vâjâia. Toți ceilalți fugiseră din încăpere de teama de a nu fi implicați. Sprijinit de umărul ei am ieșit afară și mi-am revenit……………………………………………………………………………………………………

Povestind, Titi sărea de la una la alta, unele pasaje erau mai șterse, altele vii în memoria lui. Vorbea despre bătălia pentru Odessa, despre stepa calmucă, despre pământul argilos acoperit de un praf deșertic ce-ți intra în gură și în ochi când se stârnea vântul, devenind un noroi clisos când ploua și pătrundea ca la el acasă prin tălpile rupte ale bocancilor. Despre satele sărace și rare, cu case de chirpici unde trăiau calmucii ca niște nomazi sau casele tip hangar din sudul Basarabiei, părăsite în cea mai mare parte, con- struite de nemții ce populaseră la un moment al istoriei, zona. Vorbea despre degerăturile urechilor și carnea vie de la degetele picioarelor, scoasă la aer când întâlneau un curs de apă și soldaţii își întindeau obielele spălate la uscat pe mal. Despre cele trei tipuri de păduchi (albi, negri și roșii) cu care era dotată armata română. Despre cadavrele ostașilor rămase pe câmp neîngropate, pământul înghețat al Ucrainei parcă nevrând să le primească. Despre cai, cai sfârtecați de obuze din a căror carne, solda- ții înfometați își găteau în bucătăria de campanie fiertura, ca ultimă posibilitate de hrană.

*

Cartierul general a fost stabilit în clădirile colhozului. Ne-am întins perioada de refacere pe o distanță de timp mai lungă. Am depășit anul. Nemții ne promiseseră echipamente, arme și muniție. Au uitat de noi cum spuneam. Și aprovizionarea cu alimente devenise facultativă. Era totuși război, iar noi ca popor ne-am apărat de când ne știam la noi acasă. Nu aveam nici mijloace, nici experiență logistică să ne descurcăm în teritorii străine. Într-o seară comandantul ne-a dat voie să mergem în sat să facem rost de alimente, lapte, brânză, ouă, să ne îmbunătățim meniul neîndestulător. Bătând din poartă în poartă am dat față în față cu Mașa. Dumnezeu ne-a luminat fețele amândurora.

Războiul mă învățase rusește cât să mă pot descurca. A înțeles ce doream și luând o oală mare de pământ, agățată pe o tăblie în bucătăria de vară, a intrat în grajdul ani- malelor. Mi-a făcut semn și am urmat-o. Și-a pus oala între picioare, așezându-se pe un scăunel, și după ce a înmuiat ugerul vacii cu apă caldă ștergându-l cu un prosop, cu multă îndemânare a făcut să țâșnească izvorul laptelui, cu ambele mâini, din câte două țâțe deodată. Titi urmărea atent scena și nu scăpă momentul când fata, ridicând privirea și mâna dreaptă cu degetul arătător întins către el, îi rosti numele. „Tu, Titi!…” Pentru o secundă, cât strânse pumnul la loc pe țâțe, greși direcția laptelui și un jet țâșni direct sub fustă, peste pulpele ei ce se întrezăriră la fel de albe ca laptele, le îndepărtă una de cealaltă încercând instinctiv să se ferească. Titi apucă repede prosopul lăsat la îndemână, cu care fata ștersese ugerul vacii, dar văzu că e ud, renunță la el și-și strecură mâna sub fusta ei ce rămăsese ridicată de un colț. Șterse ușor laptele ce începuse să se prelingă, direct cu mâna. Ea strânse puțin picioarele, dar înroșită toată îi făcu semn din cap că nu se cade. Pe drum se auzea venind o căruță și glasul tatălui care striga ceva în rusește.

Îmi dădu oala ce se umpluse cu lapte proaspăt și alergă să deschidă poarta. Căruța era încărcată cu fânețe și Titi se oferi să-l ajute pe gospodar la descărcatul fânului. Între timp fata îi explicase tatălui pentru ce se afla soldatul în curtea lor. Sătenii se obișnuiseră deja cu românii, dar soldatul ăsta… Parcă prea des se întâlnea cu el. După alte câteva săptămâni li s-a dat voie să se încartiruiască în sat la familii. Doar celor mai isteți, care înțelegeau oarecum limba rusă. Era mai ușor cu mâncarea. Fiecare trebuia să se descurce personal. Părinții Mașei l-au primit în casa lor până la urmă. Soldații se întâlneau zilnic dimineața pentru instrucție pe câmpul de la canton. Cantonul nu mai exista, fusese spulberat de o bombă. Rămăsese în picioare păduricea de salcâmi ce le oferea umbră în pauze.

Când venea de la instrucție, Titi punea mâna să ajute. Le plăcea rușilor de românul acela harnic ce le ușura munca în gospodărie, îngrijind și hrănind animalele. Flăcău înalt, bine făcut, Mașa prinse drag de el și se doreau pe ascuns. Frontul se depărtase, trecuseră câteva luni. Armele promise de nemți și muniția încă nu veniseră. Într-o seară Mașa, cu fereastra deschisă, se pieptăna în oglindă trecând pieptenul încet, de parcă visând, prin părul lung care-i cădea până aproape de mijloc. Era într-o cămașă lungă, ce-i acoperea picioarele până dincolo de genunchi. Titi sări pervazul. Dintr-un salt ajunse lângă ea și-i acoperi gura cu un sărut ca să nu țipe. N-avea de gând! Rusul ăl bătrân i-ar fi omorât pe amândoi dacă i-ar fi găsit împreună. Mașa aștepta de mult ca flăcăul să-și ia inima în dinți și, de o vreme lăsa geamul deschis la odaia ei, în spatele casei.

Părinții aveau intrarea prin față spre uliță. Pe acolo ieșea și Titi în curte din camera în care locuia ca să-și fumeze plugarele sale. Ocolea grajdul cu animale, să nu-l vadă ăi bătrâni când trecea prin fața ferestrei lor și la lumina lămpii o urmărea uneori pe Mașa când se pregătea de culcare. Camera ei era ultima, cea mai izolată din hangarul acela de casă, dar ca să ajungi la ea trebuia să treci prin camera părinților. Mașa convenise cu ai ei să tragă ivărul noaptea. Era război. Dacă ar fi intrat în casă descreierații ăștia de soldați, fie nemți, fie italieni, fie români, fie ruși, care în timp de război n-aveau nici un Dumnezeu!?… În spatele ușii încuiate, mai rămânea timp ca fata să sară pe geam și să fugă prin spatele casei, să se ascundă la grajduri sau să alerge mai departe la adăpostul întunericului.

Toată după amiaza Mașa îl învăța cuvinte rusești, adăugându-le vocabularului său simplu, uzual, dând împreună hrană animalelor sau rânind grajdul, minunându-se ce repede memora Titi cuvintele. Ночьсделалдляромантики! repetase el de mai multe ori în după amiaza aceea, cele câteva cuvinte care în mintea lui trebuiau să însemne că noaptea e făcută pentru dragoste. Noaptea asta, fără nicio îndoială! Ea a râs de fiecare dată și strălucirea din privire îl făcuse să creadă că pricepuse și era de acord. Niciun moment nu s-a opus mângâierilor, doar că Titi își pierduse capul, parcă uitase tot ce-l învățaseră fetele la Crucea de piatră. La un moment dat lucrurile se precipitară. Părinții Mașei observaseră că ea e gravidă și după un scandal monstru în care rusul a vrut să-l alunge pe Titi din casă, amenințându-l cu furca, a intervenit Mașa luând asupra ei toată vina. Se învățară cu gândul! Era război… și orice pagubă dacă trăiai, se putea transforma în câștig mai apoi.

Așa a trecut anul și încă ceva pe deasupra. Mașa născu o fetiță. Războiul între timp se întorsese și se auzea din ce în ce mai aproape. După dezastrul de la Cotul Donului începuse contraofensiva rusească.

*

(Cam așa s-ar fi putut scrie partea de roman cu povestea de dragoste dintre Titi și Mașa!… Partea de roman a lui Epure Dumitru am s-o scriu în paginile următoare, mai mult prin deducții, n-am siguranța că mă voi apropia de adevăr. Cum nici paginile din partea scrisă deja, a lui Dumitrescu, nu țin întotdeauna apă. Ca autor, mă simt ca o sită în care au rămas necernute fapte cărora nu le găsesc explicațiile. Cea mai importantă dintre ele, care n-are cum să fie trecută cu vederea, este cum din octombrie 1942, când a fost rănit și până în februarie 1944, dispare din evidențele militare, ca să apară apoi sub un alt nume, Epure. Tot al lui, dacă ar fi rămas între paranteze!… Dumitrescu (Epure) Dumitru. Epure singur, neînsoțit de Dumitrescu, și cu altă dată de naștere, apare spuneam, în scriptele Detașamentului de instrucție nr. 5 de la Sărata, din februarie 1944, până în 15 iulie 1944 și creează confuzie. De la acea dată de 15 iulie presupun că a fost luat prizonier. Ce o fi cu Epure? E o dedublare, o invenție a autorului ca să creeze suspansul?… Să umple cumva un spațiu golit de timp, în care bătăile inimii personajului nu vor sau nu pot ține ritmul să se sincronizeze cu memoria? N-am argumente și nici explicații și las lucrurile nelămurite.

Dacă ar fi să stau de vorbă cu Titi acum, după ce m-am documentat și eu studiind arhivele militare și hărțile istoricilor, pentru a avea o viziune de ansamblu și ca să nu comit mari greșeli când scriu în roman, probabil l-aș înțelege mult mai bine, dar cu siguranță l-aș întreba cum explică el cei aproape doi ani pierduți pe care nu-i aflu nici din documente și nici din povestirile sale.

Ca întotdeauna, viața bate filmul, iar soldatul Titi, ba e erou primind medalie pentru curaj și fapte de arme, ba e rănit și îngrijit de Mașa, iar la unitate nu se mai știe nimic despre el, ba e judecat de curtea marțială, declarat dezertor și în loc să ajungă în fața plutonului de execuție, ajunge în vestitul Centru de instruire de la Sărata. Ba e Titi Dumitrescu, ba e Epure Dumitru!… Și în toată perioada aceasta are suficient timp să trăiască cu Mașa, rusoaica de la canton, și să-i facă un copil, apucând și să-l țină în brațe.

Continui să cercetez în arhive. Găsesc data când este rănit Titi, 01.10.1942, rănit pe front, O. Z. 1025/1942. Ce o fi însemnând acest O.Z. și numărul?… Documentul mai precizează că între 01.10.1941 și 01.10.1942, fix un an, a participat pe front cu Regiment 21 infanterie, după care reapare în scripte ca participant pe front abia între 02 februarie 1944 și până în 15 iulie 1944, cu o formaţiune a Centrul de instrucție nr 5, Sărata. Un an și patru luni unde a dispărut? Fac legătura cu ceea ce greu, la insistența mea și-a amintit Oana, soția. Le-a povestit odată în casă Titi, că Mașa l-a găsit pe câmp rănit, l-a adus acasă și l-a îngrijit. Într-un an și patru luni era timp să aibă un copil cu Mașa și să ajungă să-l țină în brațe.

E evident că după ce fusese rănit grav pe câmpul de luptă, nu s-a putut retrage odată cu camarazii din fața inamicului. Nu, nu e corect! Inamicul era cel care se retrăgea, la data aceea!… Un glonț îi intrase la baza gâtului prin umărul drept și ieșise pe partea stângă după ce traversase toracele. Era o minune că a mai trăit! (De fapt în toată perioada războiului a fost rănit de trei ori, având în plus și o urmă adâncă dintr-o luptă la baionetă). Urcat în căruță de Mașa ajutată de tatăl ei și transportat „acasă la inamic”, fără să poată da vreun semn de viață, unitatea lui înaintând și depărtându-se cu linia frontului, era firesc zic, negăsit nici pe lista morților, să fie considerat dezertor.

Mă opresc aici temporar din scris. Simt că am nevoie de clarificări. Nu pot merge mai departe în orb. Nu vreau să dau frâu liber imaginației. Fără doar și poate ar trebui să ajung la Pitești și să consult atent arhivele militare cu speranța că voi afla ceva în plus…Dar ca un făcut, nici nu s-a terminat bine nebunia Covidului, calendarul de pe biroul meu indică februarie 2022 și începe războiul. Putin atacă Ucraina! De necrezut, la optzeci de ani distanță de cel de— Al Doilea Război Mondial, după căderea Zidului Berlinului și sfârșitul războiului rece, nimeni nu se mai putea gândi în Europa la așa ceva. Se pare că omenirea l-a subestimat pe Putin, micul țar care era convins că istoria se poate opri. Ba chiar, cu o cheie potrivită, se poate da înapoi, și astfel s-ar putea reface măreția Rusiei.

Nu mă mai pot desprinde de televizor. Văd îngrozit ororile, recunosc locuri. Am fost acolo cândva într-o excursie organizată, evident pe timp de pace. Mi se pare absurd să văd Kievul bombardat din nou, după ce fusese distrus și reconstruit de mai multe ori în istorie. Și Dumnezeul creștin-ortodox nu o avea nimic de zis văzând cupolele aurite ale bisericilor înconjurate de flăcări și fum? În Harkov totul pare să fie o ruină. Localnicii, civili cu pisici și câini la un loc s-au retras în adăposturi sub dărâmături în subsoluri, așteptând sfârșitul acestui joc absurd…

Cel care jucase cu negrele, nervos, răsturnasetabla de șah a istoriei și pătratele albe și negre, răscolite, se amestecaseră înecate în sânge nevinovat. Dar partida încă nu era încheiată, căci piesele albe ieșeau în picioare din clădirile dărâmate, se strecurau pe lângă crucile proaspăt ridicate pe fostele terenuri de joacă dintre blocuri, ale copiilor, se adunau în piețe cu mâinile goale să oprească șenilele, să nu mai înainteze tancurile…Fără să mă pot apropia vreo secundă de textul romanului meu și să continui scrisul, îmi dădeam seama ascultând vocea afectată ce venea din televizor, că prin unele localități asediate acum, trecuse și Titi în celălalt război. Oare nu stârnisem eu cu scrisura mea, duhul războinic ce credeam cu toții că nu se va mai întoarce niciodată?…

(Din romanul Casa roșie publicat la Editura Hoffman, 2022.)