La criptă de Basarabă

Unui domn plecat în lupte Îi dau moartea să se-nfrupte;

Domnului pierit

În al femeii trup

Cu neştiute mângâieri

Spaima mâinii i-o astup;

Domnului ridicător

De altare cu găteli

Îi dau cupe cu-ndoieli;

Domnului prea aplecat

Peste slovele cereşti

Îi dau iuțile calesci.

Iară Domnului pribeag

Şi fără de mormânt

Tristeţea mea i-o dau toiag,

Şi criptă-i fac

Dintr-un cuvânt.

18 ani fără Tata

În anii lui din urmă,

Tata a întâlnit cu adevărat

lumina și privighetorile.

Pleca, dis de dimineață,

de acasă, pleca până la poartă

și ajungea acolo cum la capătul zărilor…

„Nici nu știu, zicea, unde am fost

până acum, am dormit

într-o ciudată moarte

sau am bătut un lăturalnic drum…”

Pe 16 octombrie 2003

am ajuns acasă, dar Tata plecase,

poate într-un crâng,

poate în iuțile prigorii

care țipă, dar niciodată

nu plâng…

Preumblare

La vârsta asta a mea,

sufletul este cât o vrabie –

nu știi când pleacă,

nu știi dacă mai vine…

Vrăbiile, furnicile și lăcustele

mi-au fost doici când eram copil,

adică atunci când nimic nu murea…

Mărindu-mă,

le-am ținut de ibovnice –

veneau și plecau,

după cum le era voia,

lăsându-mi înaltul,

să urc în cer cu el

și să cobor teafăr de acolo …

Sunt încă teafăr, Doamne,

deși simt că în oase

mi se furișează

o mahramă de lacrămi

trimisă de cineva

taman din Valea Plângerii…

 

Portret de bătrân

 

Acum, el nu mai răpune noaptea cu trupul…

Acum, pentru noapte, el are

așteptarea cea Mare,

într-o mierlă bătrână

ultimul său cântec

așteaptă să întâlnească

șoapta Domnului…

De-acum,

focul său e prea vechi; își scrie

în cenușă lumina ca în pomelnice.

Călătoria cea mai lungă o face

între cana cu apă și afumata fereastră

dincolo de care mărul înflorit

un oaspete îi pare…

La sărbători se privește-n oglindă

și-i este dat să vadă un chip

stăpânit de altă lume,

cu foșnetul unghiilor mai umblă

prin lavanda straielor tinereții…

Doar vântul îi bate la ușă

cu scâncetul măceșului

cotropit de zăpezi

și căzătoarele stele…

Deschide și lucrurile sale încep să aibă

năravul deșertului, să alunge lumina din casă,

din lacrima în care sarea-i nestemată și astru

pâlpâind pe glezna din poveste…

Altcum, el stă cu mâinile de vorbă,

cu evlavia lor în care se desfată

un calendar întreg de liniște…

 

Acatist

De la zidirea lumii,

a celor văzute și nevăzute,

tainice adieri au cutremurat

cedrul, chiparosul și măslinul.

Erau adierile

veșniciei din Cruce,

despre care Isaia

a grăit în Numele Domnului,

pre când era în odaia lui

de singurătate roditoare.

Amin!

 

Arderea de tot

 Umbra dragostei mele păgâne,

eheeei, zace sub lavă,

în dispărutul Pompei.

Atunci au căzut din ceruri

metale grele,

cenușile morții

și ochii lui Saturn

și toți zeii care

aveau să moară

și încă vor mai muri

cu umbrele rămase

printre cei morți și cei vii…

Nu mai știu unde erau, atunci, zeii,

că tot cerul cădea și era fierbinte,

cădea pe neputinciosul

și singurul, ce ni s-a dat, pământ..

Ochilor mei le e dor de stele

și de foșnetul lor de atunci,

de când încă nu venise

blestemul din cerul mâhnit,

le e dor de

veșnicul lor amurg

sub cenușă

și sub eternitate

ferecat…

 

Lină trecere

 În mierea toamnei –

sicriu brun în care doarme iasomia –

se zbate o rază, caută un ochi

împovărat de scrieri firești.

Am arat, am semănat, am cules

şi am plâns uneori

pe năframa bunicii sau pe flori.

Aceasta-i fireasca scriere

şi parcă-i o cale de astru…

Cât despre măceşul sub care

cuminecarăm azurul,

Prietene, află că l-a părăsit floarea

şi e singur ca puiul de lup,

cu spinii aşteaptă blândul omăt

în care va scrie cum sub el şezum

prapurilor de pace aidoma.

Prin miere trec făpturile noastre:

răspântii ale sălbăticiunilor,

letopiseţe de aer, adieri…

Minunată ne e trecerea,

Doamne, Cel întrupat

în Cuvânt…