Nei Darie – un autor nou ce va trebui să fie adoptat în conștiința literară a vâlcenilor (și nu numai). I s-a tipărit primul volum – volum postum! – la numai trei luni de la neașteptatul deces (5 decembrie 2021), iar reflecțiile noastre de aici sunt stimulate de conținutul acestui volum, intitulat cu nobilă modestie Jocuri din acvariul familial (Băile Olănești, Editura „Mircea cel Bătrân”, 2022), după titlul ciclului de versuri cu care se deschide (celelalte secțiuni cuprinzând Mărturii despre … și Ilustrații foto).

Făcea parte din tânăra generație ce se afirma în viața literară vâlceană la sfârșitul deceniului al șaselea și începutul celui următor, exponențială pentru ea fiind poeții Felix Sima, la Râmnicu-Vâlcea, și Dumitru Velea, la Drăgășani. Nei Darie (născut la 19 iunie 1953), abia ieșea din adolescență și, dintre toți tinerii ce apăreau alături de Felix Sima (născut la 6 iunie 1949), era cel mai frecvent, încât cred că formau un adevărat tandem, fiind totodată deosebiți: Felix Sima, deja afirmat, părea mai dezinvolt și mai vocal, în timp ce Nei Darie era mai reținut, mai tăcut, nu se manifesta literar în public. (Fie-mi îngăduit ca, în continuare, să-i numesc pe numele mic, ca amintire a empatiei în care trăiam împreună în acei ani și ca intenție de a câștiga empatia publicului cititor…)

Amândoi, la vârsta aceea, erau, în mod firesc, stăpâniți de un sentiment ludic (pe care nu și l-au pierdut nicicând), dar „jocul poetic” al lui Felix era, în aparență, facil, o „joacă”, în timp ce acela al lui Nei era unul avocal, adâncit în sine, scrijelit pe suflet. Amândoi, pe când ieșeau din copilărie și adolescență în viața largă a maturilor, iar această viață îi sorbea, cu voia sau, mai ales, fără voia lor, ar fi vrut să-și prelungească habitatul de până atunci, al libertății, lipsei de griji și al jocului – jocul ca „joacă”, în copilărie, „jocul cu reguli”, în vremea școlii –, ceea ce nu se mai putea cu firescul de altădată, ei înșiși deveniți altfel și alții și alte cerințe impunându-li-se, în pofida dorinței lor intime. Nei, mai ales, era înciudat de trecerea timpului, de intrarea în altă vârstă, de neputința (obiectivă) de a se mai întoarce în copilărie, de a-i mai revedea aievea universul, de a și-o ține cu sine, la sine, de faptul că, în locul ei, se inculca amintirea ei și, deopotrivă, (impostor(!)), cuvântul. („Cuvântul este o monstruozitate, el și numai el mi-a întinat ochiul copilăriei, mi-a adus pasul aici unde nu mai există nici măcar un început. Îmi rămâne singurătatea și scârba, de neînvins, de a fi – se destăinuia Nei, cioranian, în scripte ascunse. Mă regăsesc la fel de laș, ca ceilalți, pierdut în mocirla uzurii și an- goasat de imposibila întoarcere în copilărie” – p. 38). Copilăria va fi însemnat, pentru el, ca și pentru oricare dintre noi, puritate și libertate, trăirea într-un propriu paradis, acestea devenind, dacă putem spune așa, un adevărat principiu al existenței, ce merita a fi perpetuat, pe când realitatea din jur îi era de acum opacă. Iar Nei mai era înciudat și de faptul că bătrânii, între care se va fi jucat nestingherit cândva, de acum întomnau („Bătrânii-ascultă, focul arde, / sufletul din ei e toamnă …” – p. 13), înciudat de faptul că satul însuși (cel al Boișoarei loviștene în care a copilărit), cu oameni liberi și de omenie, înțelepți în simplitatea lor, se transforma încet, pitorescul de altădată se modifica, oamenii nu se mai conduceau singuri, ci erau conduși, dependenți (de C.A.P.). Nei se tulbura adânc, nu înțelegea și nu voia să înțeleagă. Era la vârsta marilor întrebări existențiale, ale căror răspunsuri – firești, evidente, raționale, legice – nu-i ofereau soluțiile dorite.

Și prietenul său Felix își va fi pus aceleași întrebări, va fi primit aceleași răspunsuri, va fi dorit și el alte soluții, care să convină tumultului sufletesc al vârstei. El va fi găsit o soluție (unică?): să continue jocul, de data aceasta, cu cuvintele, cele care se interpuneau între el și realitatea dorită, proiectată de-acum în imaginar; cu o fantezie lirică de o prospețime frapantă, va configura personaje și realități ficționale, cuprinse în haina muzicală a unei prozodii impecabile, tinzând a se configura în cântec, în cântări – ceea ce va face, cu mare talent și aplomb, neuitatul folkist Laurențiu Mărgineanu. (Cât de plăcut răsunau, în anii ’70, cântecele lui Laurențiu Mărgineanu pe versurile lui Felix Sima,„frumosul prinț” al poeziei vâlcene de atunci și pe totdeauna! …)

Nei s-a antrenat și el în acest ambient vâlcean al vârstei tinere, asumându-și, volens-nolens, realitatea vieții din jur așa cum era ea, dar impunându-și să o trăiască după cum simțea și dorea el (ca și Felix și ceilalți din generație); preferând, „la suprafață”, soluția cântării („Aș vrea să-mi împăiez trecutul / Să-l altoiesc cu mâini de ceară / Să-mi pară că-i firesc tăcutul / Că eu nu ei mă condamnară / Să-mi împăiez și amintirea / Acelui gând de nemurire / Să mi-o notez cu despărțirea / De ora dulce de citire / E ziua cea mai încărcată / Sunt de făcut parcă prea multe / O să mă-ntorc la poarta-naltă / Unde bătrânii stau s-asculte/ … / Ne împăcăm oricum pieirea / Sau gândul bun de dimineață / Căci de ne-am împăiat simțirea / Numai cântarea ne dez- gheață” – p. 13). Dar odată cu ea, își asuma și… cuvintele, disimularea din ele și din scriitură, la care își punea mereu un sceptic bemol („Singura nelămurire e relativ la imbecila putere pe care o am de a scrie, frumos câteodată, cu ferma convingere că nimeni n-ar putea accepta rândurile mele. Cred, totuși, că e un mod de a-mi disimula lașitatea și superficialitatea, sau poate un gând rămas curat din toamna copilăriei.” – p. 38)

Acest „gând rămas curat din toamna copilăriei”, la care Felix punea mereu un diez, dar Nei bemolul său, îi va fi legat cu un fir de argint mai tare decât orice lanț și îi va face să-și izvodească un personaj literar comun, numit „un domn suav”, în care se proiectau cu ființa lor din adânc, trăind ca și evanescent printre oameni, proiect configurat de Felix în poezie (Un domn suav) și de Nei în proză (romanul Domnul Suav, rămas în manuscris). Felix continua și în serviciul militar să-și păstreze în versuri condiția de „domn suav”, Nei, după un început împreună cu Felix, în tandem, va scrie în toată viața la romanul său, citit parțial și apreciat de către experimentatul scriitor Ilie Purcaru, care știa să perceapă filonul de aur al unui talent. Oferindu-i lui Nei cartea sa Țara Loviștei, scria olograf în dedicație „cu rara plăcere de a putea oferi ceva unui scriitor de talent și unui admirabil om și prieten”, în respectiva carte integrându-l între „scriitori ai Loviștei, cu rădăcinile înfipte în zăcământul folcloric, valorificându-i filoanele, valorificându-i și tehnica, valorificând, mai ales, dimensiunea fantastică, fabuloasă a acestui folclor, cu efecte adesea surprinzătoare în planul artei…” (pag. 206, în ediția 1980). Și pentru a-și justifica afirmațiile, Ilie Purcaru chiar inserează (la pag. 207-208) un fragment din romanul Domnul Suav, „o pagină creată pe schema și tehnica basmului, inclusiv cu ecouri din zonele apocrife de care vorbeam (ale zăcământului folcloric – n.n., I. St. L.) și, desigur, și cu influențe din Urmuz, dar cu o altfel de culoare temperamentală și le- xică”. Astfel, în câteva alte cuvinte, putem spune și noi că Nei Darie, pe atunci student, își purta eroul prin universul satului loviștean (și nu numai), înregistrând, nu o dată perplex, „pierderile” și „adaosurile”, într-o scriitură proprie, mixtură de reflexe folclorice și culte, situată adesea pe muchea sensibilă dintre realitate și fantasticul sugestiv, cu tâlc.

Nu altfel au făcut cei doi prieteni purtându-se, cu un bilet CFR în circuit, prin țară, timp de o lună, intrigați de convenționalismul vieții curente din urbea natală – limbajul oficial „de lemn”, stereotipia faptelor, carapacea în care se închideau oamenii în public, duplicitatea existenței pe două planuri (exterior și inte- rior) – și dornici de a vedea dacă și în alte locuri era la fel, căutând aerul proaspăt în care viața ar pulsa liber, normal-omenește. Nu avem deocamdată mărturii scrise despre ce au aflat ei atunci, putem doar să presupunem din faptul că fiecare din ei, volens-nolens, a trebuit să se încadreze structurilor existenței în realitatea vremii, zvâcnind din când în când către altceva ce putea da impresia de a fi în (iluzorie) libertate (precum serviciul lui Felix pe șantierul hidrocentralei de pe Lotru, apoi servicii în domeniul culturii), sau adâncindu-și în intimitate nostalgia și melancolia, străduindu-se, totuși, precum Nei, să iasă din orizontul local în viața de studenție, soldată cu o profesiune onorabilă (aceea de medic). Fiecare pe drumul lui, dar rămânând prieteni și păstrându-și onestitatea față de adevărul interior, curăția sufletească, dăruirea pentru alții, săltarea „Domnului suav” din planul tern al cotidianului în aerul ozonat al exercițiului artistic (amândoi optau și pentru sculptu- ră – Felix sau pictură – Nei). Iar, dacă Felix a fost mai prezent în viața publică (id est: cea culturală), Nei, măsurat și sceptic, a preferat „jocuri în acvariul familial”, sugerând transparența ca expresie metaforică a onestității în viață, adevărul simțirii și cugetul „la vedere”: „Eu sunt într-un acva- riu, / în transparența însăși / mă regăsesc candid. / Ea vine dinspre dreapta / Ea vine dinspre vid. / Gândind ușor prezența / Eu cerul îl deschid” (p. 6). Cerul său interior era un spațiu mult albastru, sinonim cu însăși nemurirea, în libertatea căruia, planând ca o pasăre ușoară, își contempla iubita (p. 7).

Nei Darie – el însuși un „personaj de roman”, cum l-au perceput apropiați ai lui, lăsând mărturie scrisă în volumul Jocuri în acvariul familial, lansat în ziua de 3 martie la Galeria Artex din Rm. Vâlcea, într-o sală arhiplină. Îngrijit de poetul Felix Sima, cu concursul dr. Adriana Trăistaru, prietena timp de 30 de ani a „admirabilului om și prieten”, volumul cuprinde 25 de mărturii despre omul și faptele lui (inclusiv cele literare), despre elevul nu prea interesat de note, dar „tobă de carte”, inteligent și bun camarad, despre liderul echipei de baschet a liceului, despre prietenii lui și problematica dezbaterilor cu ei, despre medicul dăruit pacienților săi și iubit de aceștia (la Brezoi, în Loviștea, ca și în comuna Pietrari, unde va fi căutat și perceput ceva

din lumea vechilor moșneni), despre modelul lui de a fi în viață, între oameni. Au scris, șocați de pierderea lui intempes- tivă și emoționați de amintiri: profesorii Dragoș Constantinescu, Radu Dușceag, Ecaterina Popa, Ion Predescu și subsem- natul, colegii Marian Pătrașcu, Werner Renner (unui alt coleg, Mugurel Bunescu, plecat mai demult „dincolo”, i s-a publicat o poezie de licean compatibilă), prietenii Cristian Alexandrescu, Simion Petre Cichirdan, Corneliu și Daniel Medvedov, Sanda Nestorescu, Nicholas Teodorescu, arhitecții Adrian Gusti și Vasian Mircescu, scriitorul Spiridon Popescu, rudele: Călin Darie, Tamara și Dodu Darie, Patrick Pelgher și, desigur, realizatorii cărții: poe- tul Felix Sima și dr. Adriana Trăistaru. Din rațiuni de spațiu, nu selectez aici decât o frază semnificativă a profesorului Ion Predescu, care-l consideră pe Nei Darie un simbol al generației noastre, curat ca poezia, liber ca libertatea, când faci ce vrei, adică ce are sens … S-ar mai putea spune, totodată, că, în ansamblu, asemenea mărturii au avut șansa de a contura, ca niște crochiuri din unghiuri diferite, un portret literar ce trebuie întregit prin noi secvențe memoriale și apreciative, de așteptat în continuare, ca și cum s-ar scrie, în romanul preconizat, „la mai multe mâini”. Toate acestea și încă multe altele ce vor apărea după tipărirea manuscriselor rămase pot îndreptăți opțiunea ca Nei Darie, un autor de talent, să fie adoptat în conștiința și în istoria literară, a Vâlcii sale, mai întâi.