Pentru a facilita înţelegerea curentului literar este necesar să explicăm provenienţa termenului: „Oniric, -Ă, onirici, -ce, adj. 1. Privitor la vise, care aparține visului; care delirează, care aiurează din cauza unei obsesii sau a unor halucinații. ◊ Delir oniric = delir asemănător cu visul, care se manifestă în unele boli psihice şi în care bolnavul se comportă ca un somnambul. ◆ (Despre oameni) Care este străin de ceea ce se întâmplă în jurul lui, care trăieşte într-o lume de vis. 2. (Despre creații literare) Care are ca temă principală situațiile onirice

  • – Din onirique.” ◆

Termenul „Onirism provine din limba (‹ fr.; {s} n. pr. Oniros) s. n. 1. Stare delirantă, acută sau subacută, manifestată prin halucinații ale sensibilității generale a simțurilor sau a sensibilității musculare (senzație de cădere, de deplasare rapidă). Asemănătoare unui coşmar, se produce în unele stări psihopatologice şi adesea în intoxicația alcoolică. Sin. delir oniric. 2. Înclinație spre cultivarea motivelor, situațiilor onirice; atmosfera, caracterul oniric al unei creații literare. În literatura română, a fost promovat în chip programatic, la sfârşitul anilor ‚60 ai sec. 20, de un grup de scriitori ai căror lideri au fost D. Țepeneag şi L. Dimov.” 1 După Dumitru Ţepeneag, în primul roman Zadarnică e arta fugii, onirismul a luat naştere astfel: „Începu vechiul joc de-a imaginile: încercă să aducă la suprafaţă imagini cât mai vechi, cât mai depărtate, să le mărească, să le dea viaţă, adică mişcare, să le studieze fiecare detaliu care să devină el însuşi o imagine, ca în albumele de pictură în care sunt izolate amănuntele cele mai semnificative în aşa fel încât devin ele însele nişte tablouri de sine stătătoare, de multe ori mai interesante decât tabloul reprodus în ansamblu. Şi nu era deloc uşor, pentru că trebuia să fie tot timpul atent să nu strecoare scene false, adică ireale, imagini visate ori alcătuite pe loc, chiar atunci, din elementele altor scene, acestea reale, şi nu putea totdeauna desluşi scenele reale de cele inventate sau, poate, visate, era foarte greu.”.◆ Aceasta este una dintre definiţiile onirismului. Iată o altă scurtă definiţie „Te uiţi în jur şi nu mai ştii ce-i cu tine, dacă ce vezi este aievea sau poate visezi.”2

După Ovidiu Morar în Avatarurile suprarealismului Românesc3grupul oniric s-a afirmat în literatura română între anii 1964-1971. Nu este o reacţie împotriva regimului. A avut însă o dublă atitudine: una politică, alta estetică. Evadarea în vis, la fel cum era şi pentru romantici, era o formă de protest împotriva societăţii care era „aliena(n)tă, dezumaniza(n)tă şi opresivă”4. Onirismul nega realismul socialist şi arta impusă de sistemul totalitar.

  • ***, Dicţionarul Explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2009, v. „Oniric”.
  • ***, Dicţionar Enciclopedic, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2009, v. „Onirism”.
  • Dumitru Ţepeneag, Zadarnică e arta fugii, Editura Art, Bucureşti, 2007, 62.
  • Idem, 26.

 

Desfiinţarea grupului. Unii dintre membrii au fost forţaţi să ia calea exilului. Acest fapt s-a datorat faptului că activitatea lor a fost văzută ca o ameninţare la adresa regimului. Atitudinea lor faţă de politică a dus la dizolvarea grupului.

Grupul oniric s-a format în anul 1964 având drept fondatori scriitorii Dumitru Ţepeneag şi pe Leonid Dimov. Aceştia frecventând cenaclul Luceafărul (condus la acea dată de Eugen Barbu) au reuşit să-i cunoască pe Virgil Mazilescu, Vintilă Ivănceanu, Daniel Turcea, Florin Gabrea, Emil Brumaru, Sorin Titel, Virgil Tănase, Iulian Neacşu. Articolele Programatice. Antologia intitulată „Momentul oniric”. Ideea publicării tutu- ror articolelor programatice i-a aparţinut lui Dumitru Ţepeneag. Scriitorul oniric a devenit o instanţă impersonală care produce un text. Sentimentele şi senzaţiile sunt obiectivate. Acest lucru duce într-un final la dispariţia eului. În onirism nu mai există o intrigă concretă, un mai este respectată ordinea, logica acţiunilor, conflictul, punctul culminant, deznodământul. Textul în acelaşă timp poate fi un spaţiu care se transformă fara încetare, este deschis, are o infinitate de direcţii interpretative. Onirismul structural îşi trage seva nu din poezie ci din pictura suprarealistă. Dumitru Ţepeneagîn Onirismul estetic spunea: „Ceea ce vreau să subliniez deocamdată e că noi am pornit de la pictură, ci nu de la poezia suprarealistă.”1 Iată câţiva pictori suprarealiști: Leonid Dimov în lucrarea sa Pledoarie pentru o artă optimistă îl citea pe Giorgio de Chirico spunând „Noi am sanctificat realitatea. Distanţa dintre făptură şi demiurg (dintre voinţa aflată în textura fenomenelor şi reprezentare) se anulează, problema căpătând o limpede coloratură etică:pesimismul, acest flagel al spiritului, dispare.”2 Despre pictorii Giorgio de Chirico (Artist italian. Foloseste teme metafizice –depăşesc cadrul realităţii.), René Magritte (Artist suprarealist de origine belgiană. Lucrările sale pun la încercare percepţia realităţii.)3, Salvador Dalí (Pictor spaniol reprezentant al suprarealismului.) discută Dumitru Ţepeneag în manifestul creat împreună cu Leonid Dimov „Ne place pictura suprarealistă care de fapt nu respectă legile manifestului bretonian. Unde e dicteul automat la Magritte, la Chirico? Chiar şi Dalí, care miza cel mai mult pe incongruenţă (nepotrivire), e obligat să aleagă, să decidă plastic. Să organizeze spaţiul pictural după legile combinate ale visului şi ale picturii.”4. André Masson (Artist francez. A fost asociat cu suprarealismul.) era după cum mai adaugă Dumitru Ţepeneag un „adevarat suprarealist.”5 Dumitru Ţepeneag În căutarea unei definiţii ne vorbeşte despre pictura lui Hieronymus Bosch (Pictor olandez. Opera acestuia este grotească şi fantastică. Ilustrează păcatul şi decadenţa umană.), Yves Tanguy (Stilul acestuia este suprarealismul nonreprezentaţional, abstract cu o paletă limitată de culori, peisaje cu tentă extraterestră.) şi Giorgio de Chirico „În ceea ce priveşte pictura lui Bosch, pregnanţa ei vizuală (este oare superioară, din punct de vedere oniric, literaturii?) şi mişunul fantastic de forme, dovadă a unei imaginaţii debordante, are, pentru privitorul modern, o forţă de şoc mai mare decât aceea a unui tablou conştient oniric, realizat de Yves Tanguy sau de Chirico.”6

  • Ovidiu Morar, Avatarurile suprarealismului Romanesc, Curtea Veche, Bucureşti, 2000, 230.
  • Leonid Dimov, Pledoarie pentru o artă optimistă, Curtea Veche, Bucureşti, 2007, 86.
  • Rădulescu, Gheorghe, Mic Dicţionar Enciclopedic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
  • Idem, 322.
  • Ibidem, 322.
  • Dumitru Ţepeneag, În căutarea unei definiţii, Curtea Veche, Bucureşti, 2007, 71.