Mi-a plăcut să citesc! O scurtă, dar cuprinzătoare profesiune de credință pe care profesorul Nicolae Manolescu ne-a lăsat-o spre îndemn la cunoaştere prin literatură. Nu l-a intimidat niciodată trecerea timpului, ci doar frica de banalitate, realități confirmate pe deplin în activitatea neobositului slujitor pe altarul Culturii române. Un Monument de cultură, aşa îl numeşte, cu expertiza sa critică, profesorul Ioan St. Lazăr, astăzi, 20 aprilie 2024, în sala Bibliotecii Antim Ivireanul din Rm. Vâlcea, la aproape două luni de la plecarea în cea mai lungă călătorie. Mai aflăm de la domnia-sa că, în 1984 când a avut loc prima întâlnire a scriitorilor de origine vâlceană, în cuvântul de final, profesorul Nicolae Manolescu, referindu-se la continuarea acestei fericite inițiative, între îndoială şi speranță, spunea: Măcar, de-ar ține! Şi n-a ținut…Vigilența propagandei de partid a stopat, prin mijloacele specifice timpului, reeditarea întâlnirii scriitorilor vâlceni. În continuare tot domnul Lazăr aminteşte despre dialogul său cu Nicolae Manolescu din Casa Scânteii când, oarecum provocat la un răspuns direct legat de posibila emigrare în Occident, acesta răspunde clar: Nu plec! Bătălia trebuie dată aici! Bătălia începe, într-adevăr şi Cenaclul de luni îşi încetează activitatea, eşecurile făcându-l mai puternic, aşa cum avea să confirme activitatea sa literară. Filmul documentar realizat în cadrul Bibliotecii Antim Ivireanul de către doamna Flori Lăstun şi derulat cu acest prilej într-o expunere artistică remarcabilă ne-a prezentat o parte din interviurile şi aparițiile editoriale ale marelui dispărut.

Lucrarea autobiografică, Viață și cărți, semnată de domnul Manolescu, aduce multe lămuriri, dar şi multe dispute legate de trecerea domniei sale prin oraşul care i-a dăruit lumina primei copilării. Moderatorul întâlnirii, profesorul Lazăr, scormonește, oarecum indiscret, prin culisele timpului, provocându-l pe istoricul Gheorghe Dumitraşcu, coleg de bancă al celui comemorat. Dumnealui prezintă detalii inedite şi interesante din viața anilor de după 1950 care surprind realitățile urbei şi, mai ales, activitatea şcolară a tinerilor, amintindu-i cu nostalgie şi recunoştință pe dascălii vremii. Adolescentului de atunci, Nicu Manolescu, îi plăcea filosofia. Le vorbea colegilor despre Platon! Scria compuneri desăvârşite care prevesteau un talent literar aparte, remarcat de dirigintele Marcel Zinelli care era şi profesor de limba română. Iubea drumețiile, dar nu era un campion al concursurilor sportive şi la finalul unei astfel de întreceri îşi apostrofează cu durere colegul: De ce nu m-ai așteptat? Avea să demonstreze, ulterior, că locul său urma să fie permanent pe podium. Alt coleg, inginerul Petre Grosu, mărturisea că nu se prea juca cu noi…citea mai mult. Inginerul-ziarist Petre Cichirdan, la rândul său, remarcă multă umbră în biografia lui Manolescu, iar profesorii Ştefan Găitănaru şi Ion Predescu aduc în discuție aspecte mai puțin cunoscute din viața acestuia. Şi profesorul Mihai Moldoveanu ne prezintă secvențe interesante din neliniştea anilor 2000 când distinsului profesor Nicolae Manolescu i se acordă titlul de Cetățean de Onoare al Râmnicului. Marius Mărăcinescu prezintă, la final, câteva crâmpeie din dialogurile purtate cu Nicolae Manolescu, cel care i-a apreciat laudativ poemele adresate copiilor în cuvântul înainte al volumului de versuri Poeme cu mici probleme.

Întâlnirea noastră omagială, demnă a fi consemnată în calendarul vremii, s-a încheiat cu vizionarea mărturisirilor literare ale marelui dispărut într-o filmare efectuată cu prilejul inaugurării Librăriei Virgil Ierunca din oraşul de la poalele Capelei, cu mai bine de două decenii în urmă. A fost un şir lung de aduceri aminte, copleşitoare şi înălțătoare.

Nicolae Manolescu,

întru aducere aminte…

 

Am avut privilegiul să colind, preț de câteva ceasuri prin lumea în care trăim, în dialog cu profesorul Nicolae Manolescu. Au fost nişte ocazii fericite când nu despre literatură, neapărat, am vorbit, ci despre cele mai bizare realități. Într-una din zile, subiectul dialogului nostru a fost acaparat de vulpe, cu toate şireteniile sale. După ce am acuzat-o în fel şi chip pentru lăcomie şi cruzime, domnul profesor a găsit şi circumstanțele salvatoare ale comportamentului acesteia, amintindu-l pe Grigore Alexandrescu şi pe La Fontaine, în acest sens. Cu un sentiment creştin, părintesc aproape, a adoptat rolul de protector al puişorilor de vulpe. I-a găsit roşcatei loc printre cele mai iubite mamifere şi am iertat-o, astfel, de toate nelegiuirile pe care le săvârşeşte. N-a fost, de aici, decât un pas către susținerea utilității fabulelor în învățământul primar, exprimându-şi cu vehemență nemulțumirea pentru prea puținul care se face în direcția îmbunătățirii sistemului edu- cațional românesc. Domnia sa a dat şi câteva exemple nominale cu cei care nu se implică pe măsura atribuțiilor pe care le au în acest sens, dar revolta s-a consumat repede.

Cum fabula şi viața animalelor, mai ales, sunt de mare interes pentru copii, este de înțeles de ce domnul Manolescu a făcut, cu mare plăcere, o incursiune în timp amintind despre anii adolescenței când, tânăr elev fiind, şi foarte studios spun eu, în Rm.Vâlcea, şi-a descoperit vocația: Eu am îndrăgit gramatica într-un fel în care toate performanțele mele școlare erau guvernate de această pasiune, mărturisea domnul profesor şi povestea cum mama sa, profesor de franceză, îi cerea pur şi simplu ajutorul pentru descâlcirea ițelor gramaticale ale limbii române întrucât preda şi această disciplină. Și în felul acesta mi-am asigurat un loc de onoare, a conchis dumnealui, în relația didactică pe care o aveam cu mama. N-am zăbovit nici pe această temă prea mult pentru că a trebuit să facem o scurtă trecere în revistă a realităților politice, deloc mulțumitoare. În altă zi binecuvântată am parcurs câteva itinerarii literare exprimându-şi speranța că fiecare scriitor îşi va găsi locul meritat în cultura română până la urmă. Ce mult îi plăceau domniei sale discuțiile îndelungi, fără o țintă anume, după masa de prânz mai ales! O siestă interesantă care lăsa loc şi micilor clevetiri. Călătorea între literatură şi lumea pestriță din jur, jubilând când descoperea mici cancanuri care nu aduceau atingere bunei rânduieli a limbii române. Iar atunci când venea vorba despre faună, tare mult zăbovea asupra înțelepciunii animalelor.

Le găsea numai calități şi defectele fiind rodul nefericitelor intervenții ale omului în viața acestora. Le adora! Din când în când îşi amintea de anumiți foşti studenți de la care ar fi avut cu totul alte aşteptări, dar se consola acceptând ideea că suntem cu toții schimbători. Aşa înțelegeam eu, atunci, din măiestria cu care alătura personaje şi idei într-o cascadă greu de urmărit, că putem aduce mai aproape de frumos şi de adevăr multe dintre cele care înseamnă creație, contemplare, dăruire în slujba celor de lângă noi, precum şi destinul individual.

Și pentru că trebuie să dăm glas poemelor dumitale, ne vom întâlni foarte curând la Cernica! Acestea au fost cuvintele pe care le-a rostit profesorul Manolescu la finalul ultimei noastre convorbiri… Întâlnirea a fost amânată, însă… Dumnealui a revenit după căteva săpătămâni la Rm. Vâlcea, oraşul copilăriei, în cea din urmă călătorie, lasându-ne în dar dragostea nemărginită pentru cultură şi o revistă mare cât inima sa care s-a oprit pentru totodeauna într-o zi de primăvară: România literară!

Marius Mărăcinescu