Fiecare pas al ei avea în mintea mea ascuțime de glonț. Când se apropia, tocurile făceau un sunet paralizant pe lemnul podelei, așa cum fac trenurile într-o haltă de câmpie, când trec la câțiva centimetri de tine, aproape te smulg din locul tău, dar te lasă viu și năuc de spaimă. Dădea ocol clasei cu pași calculați, exacți, ca bătăile de metronom. Auzeam, în pauzele dintre pași, respirația colegului de bancă. Îi vedeam, în clipiri de secunde fotografice, crisparea buzelor, fruntea cutată între sprâncene, acolo unde se adunase toată frica lui, pumnul stâng încleștat, așa cum îl aveam și eu, fiindcă, deși nimeni nu recunoștea fățiș, toți credeam în superstiția că, dacă ții pumnii strânși și te rogi, te rogi intens, scapi de ascultare.

Avea șolduri imense și pulpe groase. Gleznele îi erau străbătute de varice mari, albastre. Uneori șchiopăta, nu mult, foarte puțin, doar cât să îmi dau seama că în zilelea acelea își lăsa baretele de la sandale mai largi, iar singurul ei inel, pus pe degetul mijlociu al mâinii drepte, era mult intrat în carne. Nu fusese niciodată măritată. Se zvonea că ar fi avut, pe la 17-18 ani, un copil din flori. Dar că acel copil ar fi murit la naștere. N-am reușit niciodată să aflăm dacă povestea asta nu era cumva doar o născocire a minții noatre răzbunătoare, o pedeapsă pe care i-au dat-o generațiile de liceeni terorizați de stilul ei aspru, agresiv, neiertător. Știa totul despre noi și avea o memorie fabuloasă. Uneori ne spunea și numele părinților. Era un geniu al amănuntelor. Iubea să își umilească elevii, să îi vadă înspăimântați și supuși. Altfel, un profesor excepțional, care însă nimerise într-un liceu inadecvat, de filologi. Nici măcar profesional nu reușise să se împlinească. Noi nu îi ofeream nimic, iar ea ne cerea imposibilul. Venea cu brațul plin de reviste de fizică și ne dădea de acolo probleme năucitoare. Învățam cu frică și cu scârbă, sperând mereu că nu ne va lăsa corigenți. Dacă parametrii de stare ai unui sistem termodinamic sunt constanți în timp, spunem că sistemul se află în… ? Filologia, să vă aud, analfabeților! În ce stare se află? Scruta clasa cu ochi negri, trufași, cum fac vulturii când scrutează pământul să își aleagă prada. Cu spatele încovoiat și capul înainte, pitit între umeri, încercând să recompun poziția fetusului, îmi vedeam pantofii vechi, ușor boțiți și, printre ei, doar spațiile înguste dintre scândurile podelei în care intrase pământul adus pe tălpi, de-a lungul vremii. În crăpături, mă gândeam, nu ajung firele de sorg ale măturii. Nu au cum. Dacă cineva ar arunca niște semințe și ar uda scândura, aici ar crește iarbă. Și ar învia totul. Scândura asta uscată a podelei a fost cândva un stejar. Eu calc pe un stejar. Eu calc pe un stejar mort. Calc pe un mort. Doamne, fă să nu mă asculte! Teroarea care plutea în aerul clasei îmi făcea simțurile ascuțite ca o lamă de bisturiu. Auzeam, prin geamul deschis, zbaterea crengilor de plop, fâlfâirea aripilor de porumbei și ghearele lor pe tabla acoperișului de pe clădirea atelierelor și, departe, spre cartierul țigănesc, câțiva câini maidanezi lătrând a lume fără contur, în amorțire. Acolo, la marginea șirului de blocuri, în căsuțele risipite ale țiganilor, se făceau tingiri și inele de argint. Când veneam spre școală, poposeam uneori, cu nasul lipit de un colț de gard din fier forjat, și priveam pe furiș cum bătrânul Fane tocea alămuri pe o nicovală. Avea degete noduroase, de culoarea pământului și a lemnului putred. Și totuși migălea ineluțe mici pentru degetele subțiri ale fetelor de liceu. Avea o tăcere frumoasă, plină de lumină pe chip și lângă el pâlpâia mereu un foc mic, din coceni. Mai mereu doar jar. Venea de acolo, din curtea lui plină de lucruri împrăștiate, singurul miros de libertate pe care l-am cunoscut pe atunci. Închideam ochii, trăgeam aer adânc în piept și îmi era bine. Dar viața aceea nu a fost a mea niciodată. Doamne, fă să nu mă asculte! Doamne, fă să nu mă asculte!

În ce stare se află sistemul, Popescu Carla? Se uita fix în ochii mei. Era lângă mine. Înaltă. Masivă. Copleșitoare. Îi simțeam parfumul dulceag, ieftin, foarte la modă pe atunci. Era un parfum rusesc, în sticluțe mici, roz agresiv… Avea și mama, îl purta duminica, înainte de a merge la biserică.Pe pielea mamei, mirosea însă a zambile proaspăt rupte dintr-o grădină în care a plouat întreaga noapte. Sau doar mi se părea. Știam că îmi spunea intenționat Carla, nu Clara. Dar o sfidam. Îmi întorceam privirea a mirare și pretindeam că încerc să o găsesc pe acea Carla undeva, în spatele clasei. Carla Popescu! Cu tine vorbesc! Te faci că nu mă vezi, nesimțito? Maimuțo ce ești! Mă lua de ciuf și mă ridica din bancă, sub privirile colegilor, la fel de înspăimântați ca mine. În ce stare se află sistemul, putoareo? Aștepta doar două secunde, cât două respirații în care nu se auzea decât vântul izbind frunzele de geamuri, cu privirea ațintită în străfundul ochilor mei. Apoi tuna verdictul, cu o satisfacție sadică: în stare de echilibru, handicapato! Dar de unde să știi tu? De unde să știți voi, analfabeților? Doi! Stai jos, doi! Îmi lipea o palmă grea cât o stâncă peste obraz și mă împingea înapoi cu dispreț. Dar nu obrazul mă durea.

Apoi mă invada liniștea. Știam că de atunci încolo nu mi se mai poate întâmpla nimic. Nu-mi mai strângeam pumnii și nu-mi mai băgam unghiile în carne. Îmi doream să moară. Mi-am dorit de multe ori să primesc vestea morții ei. Până într-o zi, la mulți ani distanță în timp. Era un soare pieziș, domol, de început de septembrie. O lumină de miere. Aveam copii. Peste o zi începea școala. Am zărit-o aproape de casa ei, cărând o sacoșă cu legume. Probabil venea de la piață. Îmbătrânise. Mult. Se oprea puțin la fiecare câțiva pași. Gâfâia. În mână cealaltă avea 3 flori de tufănele albe, mici, din cele mai ieftine. Flori nevinovate. Avea aceeași încleștare în obraz și același aer de prăpastie neagră în jurul ei. Dar părea obosită. Și abia atunci când privirile ni s-au intersectat, într-o fracțiune de secundă lungă cât o viață, am simțit că, de fapt, în ea s-a scris dintotdeauna o poveste sfașietor de tristă și de învinsă. A pus sacoșa jos și a dat să descuie poarta. Intra în casa ei ca într-un gol care îi urla din toți rărunchii singurătatea. O casă care o arăta cu degetul și o izbea de pereții absențelor. Casa ei ca un eșec. De aici a lipsit mereu cineva, un om, un bărbat care să mă fi iubit măcar puțin cândva și care, Doamne, să mă țină uneori în brațe, să îi simt respirația pe obraz. Să simt că mă acceptă prăbușită, încercănată și urâtă. Să știe cât de disperat de mult am încercat să îmi ascund camerele în care am măturat toată viața, dar în care n-a intrat nimeni, lucrurile pe care le-am pus mereu cu meticulozitate într-o ordine desăvârșită, deși nimeni nicioda- tă nu mi le-a răvășit, prăjitura cu mere pe care am tot făcut-o, duminică de duminică, ani în șir, sperând că o voi împărți într-o bună zi cu cineva, dar pe care o aruncam câinilor maidanezi, când nu mă vedea nimeni. Mă uit la rufele întinse pe culme, ale vecinilor. Sunt acolo haine de copil, și haine de bărbat, și haine de nepoți. Și văd cum femeile de lângă mine ies victorioase cu coșurile lor de rufe spălate, iar eu știu că în nenorocitele alea de coșuri stă împlinirea. Stă viața însăși. Mă uit la oameni și la zâmbetele lor. Și la mâinile cu care prietenii se iau în brațe când se văd după mulți ani. Și mă uit la zâmbetele lor. Și nu pot să te îmbrățișez, Clara. Și nu pot să îți zâmbesc. Nu pot. Sunt toată doar o cicatrice sub care încă supurează nămol. Nu m-a iubit niciodată nimeni. Și pentru ce m-ar fi iubit? Dar tu știi acum, vezi și simți.

Te urăsc Clara, pentru că ai fost, ești și vei rămâne mereu eleva mea. Și pentru că îmi amintești mereu că anii mei s-au dus fără șir, iar eu am avut doar o casă cu camere goale. O viață cu camere goale. Tu ești aici, în fața mea, și simt cum îmi ierți umilințele. Simt mila ta. Te urăsc pentru că mă vezi așa cum sunt, prăbușită și hidoasă în așteptarea morții mele, la care nu va veni nimeni. Și te urăsc pentru că nu mă iei în brațe să îmi spui ceea ce eu îmi strig acum hohotind pe dinăuntru, că ești singurul om din ultimii ani care s-a oprit să îmi spună, fără cuvinte, că vine o toamnă nesfârșită și casa mea, uite, e năpădită de iederă. Și podeaua mea din lemn de stejar strălucește de curățenie pentru că nimeni străin nu a venit să o calce. Și mâna îmi tremură pe cheie. Și aproape nu mai știu să mai deschid poarta, dar mă întorc spre tine cum se întorc lacrimile în ochi și te întreb, cu disperarea că îmi vei spune nu: „nu intri la o prăjitură cu mere? Am și un sirop de zmeură”… .