O româncă practică o boemă cruntă la Paris: Marilena Lică-Mașala – GHEORGHE SMEOREANU

—  Doamnă, ați trăit și ați muncit în domeniul culturii și literaturii la Pitești, iar la un moment dat, în urmă cu destul de mulți ani, ați „fugit” la Paris pentru a face același lucru. Ce v-a determinat să faceți acest pas?

• Mă bucur, Domnule Smeoreanu, că ne „regăsim”, întrucâtva, pe calea interviului scris. În urmă cu aproape 30 de ani, vă propuneam un ghid de interviu pentru un volum,

„Întâiul deceniu de speranţă”. Era pe vremea când presa locală independentă începea să- și zidească drumul și identitatea, cunoscând destul de repede puterea propriului succes, punând oarecum în umbră puterea presei centrale, naţionale, precum și a fostelor organe de presă locale ale PCR (Partidul Comunist Român), cum era „Secera și Ciocanul”, caracterizate de o rigiditate a subiectelor, a dialogului, a frazei, a verbului. Să ne amintim că această presă de stat a putut supravieţui, între 11 iunie 1948 și 22 decembrie 1989, datorită capitalului atribuit din fondurile partidului unic. Dumneavoastră aţi fost atunci, în prima decadă post-decembristă a unei ţări care scăpa din chingile încorsetării gândirii, un pionier al presei locale independente, editată cu capital particular. Aţi avut ideea lansării unui concept nou de presă locală, ceea ce v-a înlesnit revoluţionarea gustului publicistic al acelui târg piteștean în care nu se petrecea mare lucru în acest domeniu. Nici eu nu sunt piteșteancă, ci teiancă. Îmi spunea odată ilustrul și regretatul om de cultură etiopian Kiflé Sélassié Béséat[1], în timpul unui interviu pe care mi l-a acordat în 2008, pe vremea când eram corespondent din Paris pentru revista „Oglinda literară” din Focșani: „Când un om nu știe încotro se îndreaptă, e bine să-și amintească de unde vine”. A fost cumva o parte din crezul care mi-a ţinut curajul în ţară și care m-a călăuzit în străinătate. Lucrarea literară a unui publicist nu se poate zidi fără biografie, „drumul său de soartă”, care o precede și o însoţește. Nu pot să explic nimănui, nici chiar mie însămi,

„fuga” aceea metaforică din mai 2007, fără a evoca alte fugi pe care le-am trăit în deceniile precedente, încă din copilărie. Nici fără a repeta faptul că, pătimașă cum sunt, nu m-am putut apleca în mod trainic decât asupra acelor teme ori acţiuni care m-au fascinat, care mi s-au părut mie că-mi sunt necesare ca să înţeleg cine sunt și de ce sunt, pe care mi le-am dorit eu însămi pentru a mă zidi, pentru a mă desăvârși, pentru a fi mulţumită de mine.  Am urmat un „ce” anume care mi-a pătruns fiinţa de timpuriu, un „ce” anume în

1 ) Kiflé Sélassié Béséat (1941-2019). Profesor universitar, ziarist, publicist, fondator al primei agenţii de presă etiopiene, Multi Media Africa (1970), director al Fondului Internaţional pentru Promovarea Culturii, UNESCO. Specializat în poezia lui Arthur Rimbaud și Aimé Césaire. Intelectual de mare anvergură și deschidere internaţională, un mare prieten al României din toate timpurile, dar mai ales al României lui Nicolae Titulescu (care i-a apărat ţara și pe împăratul ei, Negusul Haïlé Sélassié I, dându-i cuvântul în Societatea Naţiunilor pe care o prezida, după invazia Etiopiei de către armata italiană, în ciuda opoziţiei agresive a trimișilor lui Benito Mussolini), precum și al României lui Marin Sorescu și Dan Hăulică, de care l-a legat o prietenie pe viaţă. Patru mari spirite care s-au întâlnit în spiritul și necesitatea dialogului și faptului diplomatic al culturii universale.

care am crezut, pe care nu l-am putut uita și de care nu m-am putut elibera până nu a prins contur. Ca să exist, în sensul de a avea conștiinţa materială, fizică, a rostului meu în lume, am avut această nevoie sine qua non de împlinire prin împlinirea visărilor copilăriei. N-am uitat deci, niciodată, de unde vin: din dragostea, credinţa și ograda bunilor mei părinţi. Spiritul meu liber, răzvrătit și incompatibil cu structurile și modelele societale fabricate de alţii, conform unor organigrame care au implicit „șefi”, se trage dintr-o familie tradiţională de ţărani moșneni înstăriţi și de învăţători de sat, care au dat comunităţii, atât din partea mamei, cât și din cea a tatălui, nu doar intelectuali ori meseriași, ci și primari, bunicii ambilor împlinind în comunitatea teiană acest rol suprem într-un sat. Atât generaţia bunicilor, cât și a părinţilor mei au cunoscut lărgirea și diversificarea câmpului profesional, școlile pedagogice, școlile de meserii bucureștene ori din Olteniţa atrăgând o parte dintre unchii și mătușile mele, în prima jumătate a veacului XX. Alţii au fost seduși de cariera militară ori de avocatură. Am avut patru unchi învăţători, două mătuși educatoare, trei mătuși învăţătoare, o mătușă profesoară, un unchi ebenist, artizan fabricant de mobilă, în Chitila, Bucureștii Noi. Am avut un unchi cizmar, care a avut atelierul lui, tot în Capitală, până în 1948, dar și după 1990. Un alt unchi a fost ceferist, coleg de breaslă cu Gheorghiu-Dej. M-am născut într-o familie în care valorile fundamentale erau munca pământului, adevărul, ideea (iniţiativa), competiţia cu sine, curăţenia sufletească, sprijinirea celor aflaţi la necaz, învăţătura, înţelepciunea, credinţa, mersul la biserică, cinstirea morţilor, bucuria de a depăna, la mesele de sărbătoare, când se strângeau neamurile toate, întâmplări fondatoare ale drumului unui strămoș ori al celor în viaţă. Devotamentul faţă de Dumnezeu, Rege și Ţară încununa aceste valori.

Eu reprezint întâia generaţie din familia mea care s-a născut într-o republică muncitorească și care a crescut în vraja acestor superbe întâlniri în jurul mesei de sărbătoare, când convivii cântau cântece vechi, iar poveștile familiei se depănau una după alta. Bunicul patern ne povestea cum a fost rănit la Oituz, în Războiul pentru Întregirea Patriei. Bunicul matern ne evoca adolescenţa lui rebelă. Elev la o școală de jandarmi în București, întâia și ultima lui vitejie revoluţionară socialistă s-a încheiat cu o papară. Participarea lui la un miting socialist, prin 1918, s-a terminat atât de prost, încât tatăl său, Vasile Mașala, primar al satului, aflând, l-a chemat imediat acasă. Bunicul matern avea pasiunea scrisului, unul caligrafic. Ţinea un jurnal, își nota amintirile. Jurnalul s-a pierdut, odată cu multe lucruri din casă și însăși casa. Veneau apoi poveștile unchilor. Un unchi matern a fost ucenic, în adolescenţa lui bucureșteană, la un cizmar, în aceeași perioadă cu Nicolae Ceaușescu. Un alt unchi patern a căzut prizonier la cotul Donului. Vizitat de Ana Pauker, în 1943, unchiul meu a fost printre soldaţii români care au refuzat înrolarea în cele două divizii, „Tudor Vladimirescu” și „Horia, Cloșca și Crișan”. Pedepsiţi pentru ofensa adusă Anei Pauker, unchiul și mulţi alţi prizonieri au fost eliberaţi nu în 1945, când s-a încheiat pacea, ci în 1949. Urmau apoi poveștile de iubire. Cum s-a logodit mătușa mea cu unchiul revenit din Siberia atât de slab de i se numărau coastele prin piele, și nunta mare pe care le-a făcut-o tot satul. Ori logodna părinţilor mei. Erau și poveștile triste: cum a murit bunica Rada, tatăl meu și fratele lui mai mic rămânând orfani la nici 14 ani. Ori moartea unchiului Dumitru, din partea mamei, pe front. Ori moartea surorii bunicului meu patern, tanti Paulina, provocată de palma grea a bărbatului ei din Topoloveni. Înţelepciunea cu care bunicul meu, Costică Licănescu, și fratele lui, Marinache Lică, de grijă ca pruncii pe care Paulina îi avea cu acest bărbat care a băgat-o în pământ într-un moment necugetat, să nu ajungă pe drumuri ori în orfelinat, ca vai de mama lor, nu și-au denunţat cumnatul. O parte dintre aceste episoade de familie sunt imortalizate în unele dintre prozele mele. Despre altele voi scrie într-o zi, când mă voi aduna de pe drumuri… Și mai reprezint întâia generaţie care a plecat la studii la oraș, fără a se întoarce imediat, după terminarea acestora, în sat. Ceea ce tatăl meu a înţeles, ceva mai greu, dar nu s-a resemnat și nu m-a iertat decât foarte târziu, când se pregătea să ne părăsească pe noi, ai lui, pentru a se duce la întâlnirea eternă tot cu ai lui, părinții, bunicii, neamurile.

De ce vă povestesc? Pentru a răspunde la întâia întrebare a ghidului de interviu, pe care mi l-aţi dăruit ca un cadou de 8 Martie, despre locul și familia din care vin. Pentru a conveni împreună că, pentru a fugi de undeva, omul are nevoie de o motivaţie veche, de un „ce” care îl locuiește de mult timp, atât de demult încât acest „ce” pe care-l aminteam mai sus, un „ce” căruia nu i se poate opune, este singurul „ce” care are puterea de a-l smulge din ceea ce știe și de a-l duce înspre ceea ce nu știe. Fascinaţia mea pentru necunoscut îmi vine de departe, de la aceste povești auzite din primii ani ai prunciei, de la bunicii, unchii și părinţii mei. Aș fi vrut să pot merge pe urmele lor, prin fiecare dintre aceste locuri misterioase prin care au pășit cândva. Imaginaţia mea de copil auzise de Oituz, Ismail, Siberia, Turtucaia, Prut, Dunăre, încă înainte de a fi învăţat la școală. Deja, în copilăria mea, despre Siberia, alungarea regelui, ascultarea slujbei de duminică pe posturile de radio străine și alte subiecte, se povestea în șoaptă și în mare taină în casă, și cu sfatul de a nu spune nimănui, mai ales prietenilor și colegilor la școală. Îi ascultam fascinată pe fiecare în parte, fără a pune întrebări. Îmi închipuiam bunicul patern rănit în tranșee, ridicându-se ca un erou din basme, cu ultimele lui puteri, în bătaia gloanţelor, pentru a-l nimeri și termina de tot. Dar, minune dumnezeiască!, nu l-a mai lovit niciun glonţ. Era un bărbat frumos, cu păr bălai și ochi albaștri cum seninul cerului. Având și dânsul un scris caligrafic și o vorbă cumpătată, înţeleaptă, și-a petrecut convalescenţa la cancelaria regimentului, iar la terminarea războiului a fost trimis jandarm la Ismail. Și acest bunic ţinea un jurnal, din care s-au păstrat puţine file. File pe care notase data de naștere a copiilor săi și data morţii soţiei sale. Dar și cântece ale vremii și versuri de Eminescu, precum și versuri scrise de dumnealui. Exista în acest jurnal și un poem (salvat, din fericire, și publicat într-o culegere de folclor pe care am editat-o în 2012 cu fostul meu profesor de Limba și Literatura română de la școala generală, și dirigintele meu, Vasile Fălcescu), inspirat de drama pe care a trăit-o la Oituz, precum și note legate de ceea ce se auzea că se întâmpla sub Lenin, în Rusia: confiscarea pământurilor și crearea colhozurilor. Poate că aceste colhozuri s-or fi potrivit mujicilor din fostul Imperiu Ţarist, dar nu ţăranului român. Ţăranul român nu a vrut bolșevism în satul și ograda lui, și nici colectivă. Colectivizarea, în satul meu, s-a făcut prin convingerea celor în care aveau încredere cei mai mulţi dintre săteni. Metodele de convingere au fost vizitele nocturne și aluziile mai mult sau mai puţin transparente despre cele ce i s-ar fi putut întâmpla celui care refuza să intre în hora colectivizării. Despre Basarabia ne povestea și sora bunicului matern, Lenuţa, în rarele vizite la Teiu. A primit un post de învăţătoare acolo, la termi- narea întâiului război, când regatul a recâștigat această provincie istorică. Apoi, când ţara a pierdut iarăși Basarabia, a primit un post de învăţătoare în Bărăgan, fiind numită directoare a școlii din Lehliu Gară.

Ardoarea de a întâlni oameni noi și de a descoperi locuri noi m-a locuit în mod imperios, cum spuneam, din copilărie, acest leagăn în care ni se conturează destinul, din care nu au cum lipsi urme din vremurile în care străbunii străbunilor mei erau nomazi. Am în gând un exemplu elocvent: „mersul în sat”, un obicei duminical, comun, cred, așezărilor sătești cel puţin de câmpie sau măcar satelor noastre valahe, din fosta Valahie ori Ţara Românească. „Valah” este un concept care poate să ne vină din slava veche, prin care germanicii și slavii numeau românii de la Nordul și Sudul Dunării în Evul Mediu (Lazăr Șăineanu, 1929), dar și din arameeană, conform cercetărilor lingvistice efectuate de dr. Ali Thwany, arhitect poliglot, sedus de farmecul și logica limbii române a anilor ‘80, precum și de plăcuta ambianţă bucureșteană de la Institutul „Ion Mincu”, unde s-a simţit ca la sine acasă, în anii studenţiei. În arameeană, „valah” înseamnă „șes”. Este foarte posibil ca militarii din Legiunea romană siriană detașată în Dacia Felix ori creștini izgoniţi din Imperiul Roman, împreună cu preoţii lor (Nicolae Iorga), sosiţi în Dacia printre puţinii coloniști civili din imperiu, să fi numit astfel provincia de șes aflată în sudul Daciei, definită în prezent sub denumirea „Câmpia Română”. „Mersul în sat” era un mod tradiţional de întrunire a sătenilor în centrul satului, duminica, mai ales când timpul era frumos, iar în căminul cultural tinerii jucau la horă. Eu, care aveam o deosebită plăcere să-mi însoţesc părinţii la acest ritual, ajungeam la poartă înaintea dumnealor, abia așteptând să „mergem în sat”, să vedem lumea, iar lumea să ne vadă pe noi. Fratele meu era greu de urnit din casă, preferând să rămână în tihna odăii lui, cu lecturile și jocurile lui copilărești, departe de murmurul acestei mulţimi și tentaţia îngheţatei negustorilor ambulanţi. Erau anii când satul nu era electrificat în întregime, iar noi nu aveam încă un frigider. O minune tehnologică apărută un pic mai târziu, la Găiești, care i-a inspirat mamei tot felul de reţete de îngheţată, care mai de care mai gustoasă, întrucât nu aveam nevoie să cumpărăm nimic, ograda fiind plină de păsări și animale.

Apropo de jocurile copilărești, în ograda părintească, în care aveam voie să poftim copiii din vecini, eu și fratele meu inventam tot felul de jocuri, sub influenţa lecturilor istorice despre Spartacus, genialul oștean trac, devenit sclav roman și a cărui răscoală a zguduit Imperiul, ori din Jules Verne, Mark Twain, Karl May ori Constantin Chiriţă, de al cărui personaj, Ticușor, mă îndrăgostisem atât de tare, încât voiam să scriu editurii pentru a-i cere adresa! Le-au trebuit părinţilor câteva zile bune pentru a-mi explica diferenţa între realitate și ficţiunea unui roman… Împreună cu fratele meu, meșteream arcuri și săgeţi, săgeţile noastre intrând în competiţie, zburând care mai de care hăt, departe… Ori ne meșteream săbii de lemn cu care învăţam să ne duelăm. Ne inventam și ne atribuiam fel de fel de roluri: uneori eram indienii Inca, alteori soldaţi daci ori romani, și din când în când eram noi. Am învăţat singuri, în vacanţele de vară, alfabetul morse, alfabetul slavon, aveam codul nostru de comunicare, pe care-l foloseam când nu voiam să știe părinţii tainele noastre de copii năstrușnici.

Un alt exemplu de înclinaţie timpurie către fugă din cuibul părintesc: eu una mer- geam cu bucurie în vizită la neamurile apropiate din sat, de unde îmi venea greu să mă mai întorc acasă, spre deosebire de fratele meu, care se plictisea, cerând să ne întoarcem cât mai repede. Călătoriile și lecturile au completat curiozitatea de a afla ce este dincolo de linia orizontului, stârnită de povestirile neamurilor. Părinţii mei ne luau în fiece vacanţă de vară cu dânșii în București, unde rămâneam o săptămână pentru a ne vizita toate rudele. Mama avea cinci fraţi în Capitală, tata, unul. Din București, plecam pe litoral sau la munte. La Constanţa, vizitam toate muzeele, faleza, Delfinariul. La Curtea de Argeș, pe valea Argeșului, ori la Râmnicu Vâlcea, pe valea Oltului, la Brașov, Sinaia, Bușteni ori Predeal, vizitam tot ceea ce se putea vizita în anii ’60 – ‘70: Mânăstirea Curtea de Argeș, Fântâna lui Manole, cetăţuia lui Vlad Ţepeș, castelul Bran, Biserica Neagră, Muzeul Brukenthal, Peleșul, cascada Urlătoarea, Mânăstirea Cozia, Hidrocentrala de la Vidraru, de pe râul Argeș. Când se epuiza lista de muzee de vizitat, ne duceam la film ori ne certam pe câte o carte, cine să o citească primul. În biblioteca părinţilor am avut toate cărţile formative ale copilăriei, unele amintite deja mai sus: O mie și una de nopţi, Legendele Olimpului, Epopeea lui Ghilgameș, Homer, Charles Perrault, Fraţii Grimm, Hans Christian Andersen, Jules Verne, Karl May, Harriet Beecher Stowe, Mark Twain, Hector Malot, Alexandre Dumas, în afara lecturilor școlare. Dar și ale adolescenţei: clasicii ruși, francezi, englezi, americani, istoria lui Napoleon Bonaparte, Ionel Teodoreanu, de al cărui erou, Dan, mă îndrăgostisem peste măsură, ori, mai târziu, autorii tinereţii și începutului de maturitate, dintre care nu pot să nu-i amintesc pe inegalabilii James Joyce, Jorge Luis Borges, John Fowles, Lucian Blaga, Emil Cioran, Mircea Eliade.

În casă, părinţii mei își distribuiseră rolurile: mama, fiind profesoară de Matematici, dar cu o fire romantică, înclinată mult către literatură, artă, istorie, estetică, cinemato- grafie, se ocupa de cumpărarea cărţilor și de alcătuirea listelor lecturilor obligatorii în vacanţe. Tata ne învăţa să înotăm, să pescuim, să patinăm, să conducem o barcă, o șaretă, o căruţă, să călărim ori să lucrăm pământul. În grădina casei, tata împărţise terenul în trei parcele. O parcelă o lucram eu, alta fratele meu, alta era a părinţilor. Îmi aduc aminte că într-o vacanţă de vară, aveam poate în jur de 12 ani, trebuia să îngrășăm pământul cu îngrășăminte chimice și să testăm stârpirea buruianului cu erbicide. Solul satului nostru este de tip podzol, un sol sărac în substanţe hrănitoare. Agronomii, chimiștii, cercetările naţionale și internaţionale recomandau îngrășarea acestui pozdol, pentru creșterea randamentului recoltelor, precum și erbicidele. Părinţii mei erau tot timpul în pas cu noile tehnologii știinţifice.

Satul era nu doar locul veșniciei, cum ar fi spus Lucian Blaga, ci și timpul competiţiei, al întrecerii. Ţesea o vecină un macat cu flori noi, toate vecinele „furau” imediat acel model! Își cumpăra vecinul un murg frumos și o șaretă nouă, toţi bărbaţii din colţul acela de sat făceau în așa fel încât să-și cumpere un cal și o șaretă! Sădea o familie un trandafir de dulceaţă, toate familiile din partea aceea de sat se duceau să ceară lăstar! Familia mea a fost a treia din sat, de exemplu, care a avut un televizor, probabil prin 1965, un superb model rusesc, „Temp 5”, pe lămpi, care a rezistat mulţi ani, al cărui rol era, firește, educaţional. După vreo cinci ani, toate familiile din colţul nostru de sat aveau televizor. Deci, în vara respectivă, tatăl meu a introdus îngrășămintele agricole și erbicidele în tradiţia cultivării pământului familiei noastre. Ne-a repartizat mie și fratelui meu o anume cantitate de răspândit pe parceluţa personală. Părinţii și fratele meu au împrăștiat îngrășământul, eu nu. Tata a ţinut să afle motivul. Învăţând foarte bine, premiantă la fiece sfârșit de an școlar, i-am explicat cu toată condescendenţa cuvenită că am învăţat la școală despre aceste îngrășăminte agricole, despre erbicide și rolul lor, profesorul nostru de Agricultură, dl Dumitru Burcea, vorbindu-ne și despre fabricile ţării noastre de îngrășăminte și câștigul revoluţionar tehnologic al patriei, dar eu aleg să-mi lucrez pământul și să stârpesc ierburile cu săpăliga, ca bunicii mei. Tata nu a avut nimic împotrivă. Prin august, rândurile mele de porumb erau cele mai frumoase și mai înalte, deși aflate la umbră, printre pruni… Și totuși tata a venit în două rânduri cu câte o carte pe care a insistat să o citim, să luăm aminte la cele ce s-au purtat în lume: „Răscoala lui Spartacus”, de D. Tudor, de care am mai vorbit, și „Fabrica Morţii”, de Ota Kraus și Erich Kulka. Nu- mi amintesc numele traducătorului, dar îndemnul părintelui meu mi-a rămas sculptat în amintire. „Copii, citiţi ca să știţi ce-au putut îndura alţi copii!”. Pentru părinţii mei – care au trăit o copilărie grea, plină de vicisitudini în plan personal, familial și social-politic, inclusiv bombardamentele din 1944, căderile mari de zăpadă iarna, seceta vara, foametea -, copiii reduși la schelete mișcătoare din planșele „Fabricii Morţii” nu aveau identitate etnică, ci reprezentau Copilul universal, de oriunde de pe Terra, și un simbol al Copilăriei furate oriunde și oricând pe Terra. După cum, citind „Coliba unchiului Tom” și învă- ţând la Istorie despre vânzarea negrilor africani ca sclavi, la târguri, în America, cum în Antichitatea sclavagistă, în vacanţele de vară, când aveam timp mai mult pentru visare, îmi alegeam o stea pe firmament și mă întrebam dacă un băiat african de vârsta mea privește aceeași stea și-și dorește să mă întâlnească.

Toate aceste lecturi formative, din care am citat doar câţiva autori și titluri, dar mai ales lecturile timpurii a două esenţiale volume, „Fabrica Morţii” și „Coliba unchiului Tom”, două mari călătorii omenești și imaginare între naștere, suferinţă și moarte provocate, produse de sistemele politice coloniale dezumanizante, nedrepte, fondatoare ale devianţei, anomiei și criminalităţii gulerelor albe (Edwin Sutherland, 1939), au hrănit cumva două dintre proiectele mele editoriale de mai târziu: dialogurile cu Lazăr Schobel, Pitești, 1998-2002, și antologiile bilingve, în franceză și română, „Du Congo au Danube / De la Dunăre la Congo”, Paris, 2011-2013.

Necunoscutul, linia orizontului și dorinţa de a trece de ea, pentru a vedea ce se ascunde dincolo de nemărginire, m-au fascinat, cum spuneam, din copilărie. Nu doar poveștile familiei, călătoriile, lecturile mi-au stârnit acest dor profund de altceva, de ceea ce nu știu, de ceea ce nu am văzut încă, ci și propriile mele experienţe de viaţă. Aveam patru ani când m-am îndrăgostit de feciorul unui coleg de cancelarie al mamei. El era licean. Se juca, firește, cu mine, pentru că familiile erau apropiate, iar eu eram o bruneţică drăgălașă, cu ochi cu gene lungi și dese, mama purtându-mă cu părul împletit în codiţe și cu rochiţe lucrate de dânsa, albe, cloș. Într-o duminică de vară el nu a venit, ca de obicei, în „sat”, la întrunirea de duminică a sătenilor. Îngrijorată, am întrebat-o pe mama lui unde este el, de ce el nu este cu noi. Era internat la „oraș”. Părinţilor mei le-a fost foarte greu să mă smulgă de fusta mamei lui. Mă agăţasem de fusta dânsei, cerându-i să mă ia cu ea, să merg să-l văd acolo, la spital, la oraș, deși n-aveam habar unde era „orașul” și nici cum se putea ajunge acolo. Am plâns, m-am zbătut, nimeni nu înţelegea ce este cu mine și nimeni nu mai știa cum să-mi scoată din minte ideea nebunească de a mă duce eu, un năpârstoc, după cum îmi explica tata statutul meu de ţânc de patru ani, atâta distanţă, la oraș, pentru a-l vedea. Nici rugăminţile mamei nu m-au înduplecat, nici tonul răstit al tatei nu m-a descurajat. Voiam neapărat să-l văd, să-l încurajez, să știe că-mi pasă de el, de soarta lui, să-i dau o cană cu apă, cum o vedeam pe mama că se ocupa de noi, ceilalţi, ai casei, când ne era rău. Pe vremea aceea locuiam la bunicii materni, fiind șase ocupanţi ai unei căsuţe din ostreaţă cu două odăi, o tindă, o bucătărioară și o săliţă cu portiţă, cu streașină și stâlpi de lemn foarte frumos sculpaţi. La patru ani deja, nici distanţa, nici vârsta crudă nu erau o piedică pentru a-mi împlini o datorie: aceea de a fi alături de o făptură aflată la necaz, nu doar pentru faptul că-mi era dragă. Până la urma urmelor, tot tata a găsit ieșirea din impas: coerciţia. Trăiam, cu patimă, întâia poveste de dragoste. Pătimașă sunt și acum, când mă îndrăgostesc de un om, de o idee.

Un alt episod de tentativă de evadare timpurie din cotidianul românesc către stră- inătate: aveam poate șase ani, când, într-o seară de vară, fiind la o masă cu părinţii și neamurile din București, în grădina restaurantului Lido, nu mi-am mai luat ochii de la turiștii străini de la masa vecină. Nu mai auzeam nimic din ce se povestea la masa noastră, ci eram numai ochi și urechi la ceea ce se întâmpla la masa alăturată, la silabele acelea care veneau de la masa lor, sub adierea brizei de seară, și din care nu înţelegeam nimic. Turiștii m-au observat la rândul lor. Când s-au ridicat să plece, unul dintre dânșii mi-a întins mâna, chemându-mă. Am fugit de la masa părinţilor spre mâna aceea întinsă, de parcă atât așteptam. M-am prins de ea ca de o ofrandă și am tras-o către stradă, vrând să plecăm imediat, cât mai departe. Turiști și rude deopotrivă au început să râdă, uimiţi de hotărârea unei copiliţe cu rochiţă cloș de a porni fără teamă spre necunoscut, cu un ne- cunoscut. M-am întors cumva îmbufnată la masa părinţilor, promiţându-le că voi pleca totuși, firește, când voi fi mare, din ţară… Tot ce nu aveam voie să fac îmi promiteam în sinea mea că voi face când voi fi mare. Iar tot ceea ce nu aprobam la cei mari în relaţia cu noi, copiii, îmi promiteam în sinea mea că eu nu voi face, când voi fi mamă, copiilor mei. La majorat, când au venit toţi ai noștri să-mi serbeze cei 18 ani, am purtat o rochie lungă, de castelană, iar la cina festivă, am declarat tuturor cât de încântată eram că, în sfârșit, voi putea să fac doar ceea ce vreau eu. Tata m-a ascultat atent, adăugând, cu calmul lui olimpian: „ceea ce vrei, da, desigur, și ceea ce trebuie, mai ales”. Pe terasa aceea Lido s-a petrecut întâia mea fugă, de nici un minut, din confortul părintesc, către o mână ce părea că-mi promite întâlnirea cu necunoscutul. Nu am uitat niciodată masa la care stăteau părinţii mei, nici masa la care stăteau turiștii străini, nici lumina diafană a lămpilor din grădină. Era o superbă seară de vară.

A doua fugă de acasă, de data aceasta adevărată, s-a întâmplat un an mai târziu poate, de la casa nouă, de cărămidă, pe care o cumpăraseră părinţii de la un prieten care plecase la oraș și nu dorea să se mai întoarcă, la casa bunicilor materni. Această aventură a fost o primă formă de răzvrătire împotriva autorităţii materne. Mama, de teama vremurilor, de teama de a nu ne rătăci drumul mai târziu, era exigentă în privinţa temelor, cerându-ne să învăţăm temeinic. Această exigenţă, de altfel, nu o manifesta doar faţă de noi, copiii dânsei, ci și la școală, faţă de elevii de la clasele la care preda Matematica și Fizica, și mai ales față de cei cărora le era dirigintă. Iar exigenţa și respectul pentru școală nu erau de faţadă ori din snobism, ci erau un mod de a fi al părinţilor noștri. În casă, părinţii noștri au avut tot timpul un vocabular îngrijit, nu se foloseau expresii nepoliticoase ori cuvinte populare, „ăsta/ ăla/ aia”, nu se înjura. Și mie, și fratelui meu ne plăcea cartea, mergeam cu drag la școală, eram premianţi, este foarte adevărat, dar în primii ani de școală nu eram atât de organizaţi, firește, mai ales eu, cum am fost mai târziu. Cum rămâneam singuri acasă ore întregi, căci mama era la școală, iar tata la biroul lui de contabil la un GAS din Ciupa, ne luam cu joaca, uitând de teme. Făcute mai târziu, seara, la lumina lămpii, ni se întâmpla să greșim. Ștersăturile cu guma erau salvatoare, dar nu estetice. Mama avea, ca orice bun pedagog, nu o metodă, ci un arsenal de metode pentru a ne dezvăţa de proastele deprinderi. Și, într-o dimineaţă, ne-a confiscat gumele și-a plecat la școală. Am fost atât de revoltați încât, mai de ciudă, mai de teama de a greși și de a fi pedepsiţi, am pus la cale fuga de-acasă. L-am îndemnat pe frăţiorul meu să-și ia ghiozdanul cu cele trebuincioase, eu l-am luat pe al meu, și-am ieșit pe poartă mândri de noi, cu ghiozdănelele în spate, ca două broscuţe ţestoase. Când mai aveam doar câţiva pași până la casa bunicilor, nu știu de unde a apărut mama, și, mai ales, nu știu cine a putut să se ducă atât de repede la școală să îi dea de veste, dar a apărut ca o vijelie, ne-a înșfăcat cum un uliu își înșfacă puii și ne-a dus înapoi acasă. Nu-mi amintesc să fi fost pedepsiţi. Mi-a rămas în amintire că, în grija noastră de a fugi la bunici, am lăsat totul în ordine; intra în atribuţiile noastre să facem curăţenie dimineaţa, în casă. Aceasta a fost de fapt prima și ultima fugă adevărată de acasă, căreia mama i-a pus capăt înainte de a ajunge să ne refugiem în curtea bunicilor. Nu cred că le-ar fi fost ușor părinţilor să ne mai scoată de acolo… Bunicul matern voia să mă înfieze, ca să fie sigur că voi rămâne în casa lor, când va fi să le vină ceasul să adoarmă întru Domnul…

Au fost apoi altfel de fugi, simbolice. Verile, îmi făcea plăcere să urc în podul casei, care mi se părea imens, pentru a-l explora. Fratele meu mă urma și mă tempera, spunându-mi că este un pod normal. Poate că dimensiunile erau normale, dar acolo erau nestemate, erau comorile copilăriei noastre. Acoperite de pânze de păianjeni, așteptau poate să fie dezvăluite. Mireasma aerului încălzit din pod, sub soarele fierbinte ce cădea pe ţigla casei, încălzind lemnul căpriorilor care sprijineau acoperișul, stăruie neșters în gând… Când nu aveam foarte multă treabă, împreună cu fratele meu, ne luam bicicletele și fugeam de acasă, câte o zi întreagă, la lacul de la Ciupa. Tata ne aștepta la biroul GAS- ului și ne îngăduia să vizităm conăcelul care-i aparţinuse lui Armand Călinescu. Acesta avea o foarte frumoasă arhitectură de tip brâncovenesc. Mă plimbam prin multele odăi de la etajul cu balcon, despovărate de lucrurile familiei omului politic, și, din imaginaţia doldora de eroi din poveștile și romanele copilăriei, coboram tot felul de personaje care mobilau încăperile goale, dându-le viaţă. Undeva, mai departe, către drumul principal între Teiu și Furduiești, era fântâna lui Armand Călinescu, dispărută după 1989, care străjuise până nu demult intrarea pe moșia boierului. Au fost apoi înserările magnifice, când mama ne chema pe prispa casei, după ce ostoiam foamea orătăniilor din ogradă, să contemplăm amurgul, printre ramurile cireșilor. Așteptându-l pe tata să vină de la treburile lui, intona, cu vocea dânsei atât de plăcută, romanţe și poeme întregi din Coșbuc, Eminescu, ori ne provoca la câte o partidă de șah sau table.

Nu au lipsit nici fugile solitare ale adolescenţei, din lume, către sufletul meu. În tim- pul liceului – faimosul Liceu de Fete din Pitești, un liceu cu internat pe care-l urmase și mama, iar mai târziu l-a urmat și fiul meu (liceul fiind mixt de-acum) – mi se făcea atât de dor de părinţii mei, de satul meu, de casa noastră și de odaia mea, de cei trei cireși care se coceau pe rând și-n care mă cocoţam ca o maimuţică, împărţindu-i cu fratele meu pe împărăţii (ei erau împărăţiile noastre, noi eram stăpânii lor, iar florile și fructele lor erau slujbașii noștri), încât abia așteptam vacanţele, pentru a fugi „acasă”. Noi, liceenele interne, fie ger, fie ploaie, fie timp plăcut, ne duceam în viul nopţii la autogară, să ne cumpărăm bilete. Nici înghesuiala din autogară, nici înghesuiala la cozile lungi din faţa caselor de bilete, nici înghesuiala în care călătoream cu „rata” nu m-ar fi descurajat să amân plecarea acasă… Fugeam cât puteam de repede înapoi, acasă, în satul meu, la ai mei, la mine, la sufletul meu, de fapt. În perioada acelor patru ani de cămin și liceu am suferit cumplit. Sălile în care ne făceam temele mai mult de 40 de adolescente și dormitoarele imense în care dormeam tot mai mult de 40 de adolescente erau deprimante, deper- sonalizante, sursă de surmenaj, tristeţe, melancolie, devianţă juvenilă. Comportamentul pedagogelor era terorizant. Nu aveam voie… fără a cere voie… Orice dorinţă de a ieși în oraș, pentru a-i vizita parcurile, muzeele, străzile, librăriile, cinematografele, pentru a-i privi oamenii, era posibilă numai duminica și numai pe bază de bilet de voie semnat de directoarea adjunctă a liceului, responsabilă de internat. Controlul și cenzura penibile îmi încorsetau gândul. Nu aveam voie să primim scrisori de la băieţi. Mi s-a întâmplat să primesc o scrisoare de la un fost coleg de clasă, de la școala generală, el fiind licean la Liceul Nr. 1 de Băieţi, și tot intern. Sacrilegiu! Casus belli! Pedagoga de serviciu mi-a desfăcut și citit scrisoarea în faţa întregii meditaţii… Nu m-am plâns niciodată părinţilor de aceste condiţii imposibil de acceptat, pe care le-am îndurat cu stoicism, căci nu voiam să par slabă de înger, nici să le îngreunez lor înșiși dorul de mine, dar am început să trăiesc un sentiment de interiorizare, destul de plăcut, și de dezrădăcinare, mai puţin plăcut, iar sufletul și gândul au început să vagabondeze în căutare de oaze de împlinire. Interiorizată sunt și acum, doar de dezrădăcinare m-am lecuit, după ce am plecat din ţară… Sunt convinsă că, dacă nu m-aș fi născut într-un sistem socio-politic coercitiv, în timpul liceului aș fi fugit cu prima trupă de actori nomazi care ar fi trecut pe lângă mine… Sunt singurii patru ani din viaţa mea pe care i-am pierdut efectiv, din punct de vedere spiritual. În afară de scrisorile sentimentale pe care le trimiteam părinţilor, nu mi s-a întâmplat nimic extraordinar, dimpotrivă, am trăit întâile și ultimele umilinţe din viaţa mea. Au mai existat, firește, ocazii de umilire, de-a lungul anilor, dar, spre deosebire de anii de liceu la internat, unde eram păzite ca sfintele moaște și ameninţate cu fel de fel de scoateri în faţa careurilor de eleve, pentru a fi judecate, ori cu note scăzute la purtare sau excluderi din internat, liceu și nu mai știu ce alte pedepse anacronice, am învăţat să mă apăr. Iar multă vreme, modul meu de apărare a fost… fuga, firește. Dacă mi s-a întâmplat să ajung, volens-nolens, într-un grup profesional unde nu m-am regăsit, m-am retras cât am putut de repede. În viaţa personală la fel, nu am întârziat lângă prietene sau prieteni în preajma cărora nu m-am regăsit. În viaţa sentimentală, așijderea. Am „eliberat” din rolul de iubit al meu tot personajul care mă înstrăina mie însămi prin non-iubirea lui, rugându-l să meargă să fericească altă femeie; mie uneia, dovezile lui de iubire îmi fuseseră de-ajuns. Aveam în spate amintirea unui tată ideal pentru noi, copiii, și un soţ ideal pentru mama mea, precum și înţelepciunea unui întreg alai de unchi, bunici și străbunici, modele formidabile de viaţă și de respect pentru femeia/ femeile vieţii lor și mama/ mamele copiilor lor. Și mai este o fugă pe care aș dori să o evoc aici, măcar în treacăt, o fugă specială, un episod care-mi este drag, fiind un fragment dintr-o mare poveste de dragoste, care a supravieţuit trecerii timpului, devenit peste ani o proză în volumul meu de amintiri

„Trecutele găsiri”, 2015, cu o prefaţă semnată de Emil Lungeanu. Este un episod special din adolescenţă, la care părinţii mei nu s-ar fi așteptat niciodată din partea mea, școlăriţa conștiincioasă și premiantă care fusesem: „fuga” (pentru câteva ceasuri), pe izlaz, într-o seară superbă de vară, cu un cer înstelat ca-n basme, cu un flăcău de care eram îndrăgostită până peste poate. Aveam în jur de 20 de ani. Văzând că întârzii, ceea ce nu era în firea mea, părinţii au luat mașina și m-au căutat prin tot satul (am aflat mai târziu), pe la toate neamurile noastre și la toate prietenele la care știau că-mi face plăcere să merg, deși nu m-aș fi dus niciunde fără să-i anunţ. Trecând peste amănunte (care se află în carte), nu fugisem de acasă cu tânărul respectiv la modul propriu, cum se mai întâmpla din când când în sat, când părinţii nu erau de acord ca fata lor să se mărite, ci, fiindu-mi foarte dor de el, m-am dus să văd ce mai face, cum o duce, să-i fac o surpriză. N-am spus părinţilor, întrucât dânșii nu voiau în niciun fel să audă de el, iar eu credeam că, dus-întors, pe bicicletă, mica mea escapadă nu mi-ar fi luat mai mult de o oră. Eram tineri, visători și cuminţi. Cu el puteam să discut ore-n șir pe tot felul de teme. Nu știu cum a trecut timpul… Vorbind de una de alta, ne-am trezit că era trecut de miezul nopţii. În afară de papara care mă aștepta la ora două noaptea, când am ajuns acasă și mă pregăteam să mă furișez în odaia mea neobservată, aventura aceasta superbă mi-a rămas adânc întipărită în amintire datorită atitudinii extraordinar de înţelepte a alesului inimii mele de atunci. În drum către casă, ne-am oprit pe iarba izlazului, sub cerul înstelat și-mbrăţișări de îndrăgostiţi. Conștient de fecioria mea, a invocat „legea morală din noi”, m-a smuls ierbii și cerului înstelat și m-a condus acasă. Era un admirator al lui Immanuel Kant…

Aţi înţeles, poate, din cele mărturisite în această lungă introducere, că am plecat în viaţă, din satul meu, cu modele inegalabile de moralitate și de responsabilitate, dar și cu un temperament nonconformist; sunt încăpăţânată, cum se spune pe la noi, în Teiu; pot să îndur un timp și între anumite limite situaţii în care nu mă regăsesc spiritual, împiedicându-mi evoluţia; pot să experimentez pe pielea mea interdicţiile; nu renunţ la frământările dragi sufletului meu, oricât de usturătoare ar fi pedepsele. Cu cât părinţii ori cutuma, ori altceva mi-au interzis un pas al meu, cu atât am fost tentată să fac pasul respectiv și să resping regulile impuse. Dacă aș fi putut înţelege de ce lucrurile sunt așa și nu altfel, le-aș fi putut accepta, poate, firește. Ceea ce s-a și întâmplat uneori. Mai răruţ, dar s-a întâmplat. Mai ales că mama m-a prevenit adesea: „Vei înţelege mai târziu, fata mamii”.

Plecarea la drum, dincolo de graniţele ţării, a mai avut și alte motivaţii, firește. În ţara mea, m-am simţit stingheră, dezrădăcinată cumva, cum mărturiseam, începând cu anii de liceu pe care i-am petrecut la oraș. Nefiind citadină prin naștere, nu m-am obișnuit nici până azi cu modul de viaţă urban. A bea apă de la robinet, da, poate fi mai comod. Dar a scoate apă din fântână era un ritual pe care-l revăd cu ochii minţii și pe care l-au practicat tot neamul meu și întreg satul meu. Era legătura intergeneraţională dintre cei care adormiseră întru Domnul și noi, urmașii lor, care le continuam rostul în lume. Roata aceea, de care mă foloseam pentru a coborî lanţul ce ţinea ciutura, urmărindu-i impactul cu oglinda apei curate din puţ, roata aceea, de care mă foloseam de data aceasta cu miș- cări în sens invers, de scoatere la suprafaţă a ciuturei cu apa de fântână, fusese mânuită de mama mea, de tatăl meu, de bunici. Era un „ce” care ne lega. Amprentele și gândurile lor se amestecau pe fierul roţii cu amprentele și gândurile mele. Căci la câte nu se gândește omul când scoate apă din puţ! Câtă bucurie, în zilele de vară fierbinţi, era ajungerea acestei ape răcoroase la buzele noastre! În puţ coborau părinţii pepenii la rece, cu puţin timp înainte de masă, vara. Cât despre dezrădăcinare, părinţii înșiși erau de acord că mi-am greșit secolul. Cum nu eu mi-am ales secolul care să mi se potrivească, căci nici dumnealor nu și l-au putut alege și le-a fost cu mult mai greu decât mi-a fost mie, mă sfătuiau mai în glumă, mai în serios, să scriu.

Am ţinut, firește, mai multe jurnale, în diferite perioade ale vieţii, în care îmi notam sentimentele în nopţile albe, fără de somn, nopţi în care doar Emil Cioran putea răspunde întrebărilor mele. Chiar și în Paris, începusem unul. Dar nu am avut acest curaj de a scrie pentru un public, multă vreme. Mi se părea bizar să mă numesc scriitor, după ce literatura română și literatura omenirii mă răsfăţaseră cu paginile atâtor con- deie universale. Cum să mă fi numit poet după ce au existat un Mesihi, un Macedonski, un Eminescu, un Pușkin, un Lord Byron, un Mahmoud Darwich? Cum să mă fi numit eseist, eu care am citit și recitit pe nerăsuflate eseurile de tinereţe ale lui Mircea Eliade, Emil Cioran, James Joyce, Jorge Luis Borges? Cum să mă fi numit prozator, după lectura operelor lui Liviu Rebreanu, contelui Tolstoi, Jack London, André Gide, A. J. Cronin, Graham Greene, Ernest Hemingway? Ce-aș mai fi putut eu spune lumii, după toate cele spuse de acești titani universali, de-a lungul mileniilor? Era, pentru mine, o chestiune de respect al proporţiilor. Și totuși, într-o zi, din prea-plinul prea multelor revolte sufletești reprimate, am scris. Am înţeles în fine că fiece scrib are ceva de spus în veacul în care trăiește. Temele mele favorite sunt Istoria și Iubirea, poate pentru că au avut îndrăzneala să mă locuiască din vreme, deși eu le-am înţeles tâlcul mult mai târziu, după ce m-am ars pe mine în vâlvătaia lor, pentru a mă putea renaște. Fără acest autodafé interior, fără traversarea purgatoriului în adâncul sufletului, nu aș fi putut scrie niciun rând. Iar despre iubire trebuie scris în fiece zi. Nu trebuie să uităm că religiile monoteiste au prigonit-o, considerând-o păcat, inclusiv Creștinismul, singura credinţă religioasă monoteistă care poartă în inima ei dragostea: dragostea Domnului pentru făpturile lui, prin Fiul lui misterios, tainic, Iisus, trimis ofrandă omenirii pentru lecuirea ei de noniubire. În textele religioase mai tolerante, iubirii i se substituie datoria. Când ne gândim câţi oameni trăiesc fără să fi cunoscut măcar o dată-n viaţa lor iubirea, ne îngrozim. Și totuși trăiesc. Mie însămi, dacă în urmă cu decenii spuneam că nu pot trăi fără copilul meu, fără iubire și fără cafea, cu timpul mi-a fost dat să trăiesc doar cu cafea și datorie, ori, hai să-i zicem, dragoste de ţară. Copilul a crescut, l-am trimis pe drumul lui, asemeni părinţilor mei care m-au trimis pe același drum, al propriei vieţi, iar iubirea aceea formidabilă, veșnică, de nedistrus, s-a dovedit o himeră pe care o mai caut încă. Chiar și cafeaua era greu de găsit, în a doua jumătate a anilor ‘80, în România. Peste ani, plecarea a devenit imperativă și din nevoia de a găsi tâlcul unui vis de soartă. În urma unui „accident de libertate” – cum ar fi spus Vladimir Streinu, care și-a definit cu această metaforă pierderea libertăţii prin arestarea, anchetarea și întemniţarea în lotul „Noica-Pillat” -, aș defini acum, oarecum cu aceleași cuvinte, povestea nebuniei de a părăsi Bucureștii în care aveam toate neamurile și o parte din amintirile copilăriei, pentru a mă muta în Pitești (un oraș în care nu aveam nicio rădăcină, de care nu mă lega nimic, decât anii de liceu care-mi furaseră bucuria adolescenţei), în 1980, urmând chemarea unui Circe masculin, tatăl fiului meu de altfel. În noaptea de Sfântul Andrei, deci 29 spre 30 noiembrie, 1989, mă aflam în locuinţa piteșteană a părinţilor mei și, entuziasmată, împreună cu copilul meu și o prietenă, sfătuiţi de vecina mea, ne-am pus oglinzi și perii sub perini, pentru a ne visa soarta. Visul meu a fost cel mai ciudat, cel mai interesant și imposibil de descifrat în primele două săptămâni, dintre toate visele de noapte pe care mi le-am putut aduce aminte, de-a lungul vieţii. Visul a început să se dezlege parţial abia pe 16 decembrie seara. Vecina mea, o doamnă cu vreo 40 de ani mai mare decât mine, din familie de șvabi bănăţeni, catolică, soţia unui cunoscut avocat piteștean, deţinut politic între 1956 și 1964, după cum am aflat lunile următoare, m-a chemat la dânsa: „Doamna Marlene, veniţi să bem un ceai împreună”. Educată la o mânăstire de maici din Banatul românesc, Doamna Margot nu m-a tutuit niciodată. Când ne-am așezat să bem ceaiul, mi-a spus șoptit, cu un zâmbet ștrengăresc: „Se mișcă ţara, doamna Marlene! Ce păcat că soţul meu nu a apucat să trăiască aceste clipe!”, și a dat drumul la radio. Auzind împușcăturile, ţipetele oamenilor, în înregistrarea transmisă de Europa Liberă din Timișoara, am rostit uimită: „Visul meu”! Da, recunoșteam o parte din visul meu. Recunoșteam zona în care locuiam noi două în Pitești, dar trebuia să caut locul pe care ar fi trebuit să se afle biserica miraculoasă din visul meu miraculos, spre care mulţimea alerga și se înghesuia pentru a se refugia, intrând pe ușile dinspre răsărit înspre apus. Mai târziu am identificat-o cu Biserica Sfântul Nicolae cu Ceas din centrul Piteștilor, biserică dărâmată pentru modernizarea, ori sistematizarea cred că se numea atunci, a centrului civic. Dar mai erau elemente pe care nu le puteam înţelege încă. Pe 22 decembrie 1989, din momentul în care Bucureștii au început să ne cheme pentru a apăra revoluţia, eu nu am mai avut pace. Sub influenţa visului, m-am oprit la Casa Albă din fosta piaţă Lenin și actuala piaţă Milea, și am făcut tot ceea ce am putut pentru a pleca în București cu încă patru tineri. Eram frumoși, entuziasmaţi, într-o solidaritate spontană. Am trecut printre gloanţele lui 22-23 decembrie, m-am temut că teroriștii vor intra în spitale și ne vor împiedica să îngrijim răniţii – o teamă premonitorie, căci, iată, vedem acum că spitalele pot fi bombardate, iar personalul arestat ori evacuat cu răniţi cu tot (în Fâșia Gaza) -, am fost la mitingurile din iarna și primăvara lui 1990, am vizitat sedii de partide politice, am fost în comisie de vot la primele alegeri, am văzut mineriada din 13-15 iunie pe viu, în București.

Încet, încet, m-am îndepărtat de aceste tentaţii firești ale schimbării și, în august 1990, când fiece român avea un pașaport și o graniţă deschisă care-l aștepta, Istanbul și Roma au fost primele destinaţii către care am vrut să merg. Istanbul, pentru că de pe acele meleaguri au venit străbunii mei Mașala în Ţara Românescă. Legenda familiei spune că i-a chemat Mashallah, iar prin românizare, de-a lungul timpului, s-au pierdut „h”-ul final și un „l”. Roma, pentru că istoria descălecătoare a patriei noastre este strâns legată de is- toria Imperiului Roman. Între cele două călătorii, la Istanbul, în august 1990, din care nu m-aș mai fi întors, și la Roma, în septembrie 2003, de unde, la fel, nu m-aș mai fi întors, am gustat din plin de libertatea de a crea un ceva al meu, un destin care să-mi convină, care să mă reprezinte. În primul rând, am reușit la examenul de admitere la o facultate de psihologie-sociologie din București, urmându-mi viaţa de studentă, de mamă, de fiică și de bun cetăţean al ţării, în paralel. Reușita universitară m-a scăpat de coșmaruri, căci, la fiece început de iulie, noapte de noapte, mă visam într-o sală de examen la facultate, neștiind să răspund subiectelor… După șase ani de ratare a examenului la Medicină, între 1974 și 1980, îmi terminam în sfârșit o facultate care mi se potrivea de minune și care mi-a deschis cele mai fascinante drumuri. În timpul facultăţii mi-am cumpărat o mașină de dactilografiat, am început să traduc fragmente din diferite texte în franceză, am lucrat  ca operator de anchetă pentru IRSOP. La terminarea facultăţii, mi-am amintit visul meu din copilărie de a pleca în străinătate. Am avut o invitaţie pentru Franţa, la care, în cele din urmă, tentată de a-mi încerca mai întâi puterile în ţara mea, dar și pradă unei povești de dragoste desprinsă din file românești, am renunţat.

Într-o zi a lunii lui august 2003, după aniversarea celor 71 de ani ai mamei mele și comemorarea a cinci ani de la adormirea tatălui meu întru Domnul, mama m-a întrebat discret, cum numai dânsa știa să-mi aducă aminte când uitam ceva esenţial:

„Fata mamii, nu ziceai că vrei să pleci la Roma?”

„Ba da, mămico, aș vrea, dar nu știu italiană”.

„Din câte știu eu, în Italia se poate învăţa limba locului, mai ușor decât la noi. Hai, du-te, cumpără-ţi dicţionare, de drum mă ocup eu!”.

În nici 10 zile eram în autocar, direcţia Roma. Întâiul monument pe care l-am căutat printre ruinele și istoria Imperiului Roman a fost, firește, Columna lui Traian. În Roma, am aflat o comunitate românească înfloritoare care edita două publicaţii în limba româ- nă. Iar pe strada romană se auzea mai des vorba românească decât aceea italienească. La începului anului, m-a sunat Oliver Lustig. Invitat pe 27 ianuarie, la un liceu din Italia, să vorbească despre Auschwitz, mă adăugase pe lista autorilor-conferenţiari. Oliver venea din București, eu din Roma. Ne-am întâlnit direct la liceul respectiv. Am fost foarte bine primiţi de organizatori și mai ales de liceeni. Această întâmplare m-a determinat, când m-am întors la Roma, să caut redacţiile celor două publicaţii, pentru a le vorbi despre acest eveniment și să-mi exprim dorinţa de a colabora cu dânșii. La prima redacţie, nu- mi mai amintesc sub ce motiv m-au refuzat, dar la a doua, am găsit un confrate mai tânăr, mai flexibil: „Da, se poate, dar trebuie să fiţi membră a grupului ziariștilor profesioniști din România”. Nu, nu eram membră a niciunui grup de presă, și nici nu mă interesa să fiu. Tatăl meu ar fi vrut să devin profesoară în sat, să plec dimineaţa cu mama la școală, să ne întoarcem împreună, iar dânsul să se bucure să ne vadă împreună. Da, gândul tatălui meu era minunat, dar nu mi s-a potrivit mie. Nu am niciun talent pedagogic, iar nevoia de a-mi căuta împlinirea cât mai departe de satul meu, de oamenii care mă știau, a crescut odată cu mine, din copilărie. În satul meu aș fi fost tot timpul fata doamnei Lică sau nepoata lui Radu Ciobanu ori a lui Costică Licănescu, ori a lui Mitrică Mașala. Aș fi repetat ritualic povestea de viaţă a bunicelor mele și străbunicelor străbunicelor mele. Trăind în București, plecând mai târziu la Roma, apoi la Paris, unde nu mă cunoștea nimeni care să-mi ofere un pahar cu apă ori să garanteze că merit acel pahar cu apă, mi-am zidit propria-mi cale. Nici acum nu sunt întotdeauna și pentru toată lumea „Marilena” ori „Madame Mazala”. Uneori oamenii îmi spun „la Roumaine”, pentru că știu că vin din România. Când sunt dispusă și am timp să-i contrariez, le aduc aminte că „a fi din Est” nu înseamnă nimic, pentru că „Estul” este o diversitate de popoare, tradiţii, cutume, limbi, eu însămi nefiind „la Roumaine”, ci „la poète”, iar poeţii nu au o patrie anume, lumea însăși fiind patria lor. Da, și acesta este un argument pentru bucuria mea de a descoperi spaţii neștiute: nu m-am simţit nicicând aparţinând unui spaţiu geografic, temporal, etnic ori istoric anume. Mă simt la mine acasă când mă gândesc la Imperiul Roman ori la Imperiul Otoman. Pe alte teritorii ce sunt străine sufletului meu, pot fi un bun musafir în treacăt. Stau de vorbă cu aceeași plăcere cu un vagabond ori cu un ambasador. Am aceeași admiraţie pentru un italian, un englez, un belgian, un spaniol, un rus, un francez ori portughez, câtă am pentru un african, un indian, un arab, un turc, un ucrainean, un sârb, un polonez, un maghiar, un kabyl, un evreu, un marocan, un algerian, un bulgar ori un palestinian. Pornind în călătoria vieţii mele, un periplu asumat, dincolo de orizontul ţării, pentru a-mi ostoi dorul de necunoscut și dorul de părinţi, am poposit pe meleaguri străine, împlinindu-mi un vis din copilărie. A rămâne fidel viselor copilăriei este poate cel mai mulţumitor lucru în viaţă. Întâmplător, nu am bătut drumul degeaba. La capătul lui, s-au înfăţișat gândului meu Muzele, Poezia și Poeţii, deschizându-mi alte drumuri.

—  Înțeleg că drumul de la Pitești la Paris, cu puțini bani în buzunar, a fost o aventură cu valențe literare. V-aș ruga să spuneți povestea.

Da, a fost și este o aventură continuă, cu valențe literare, culturale, dar nu În străinătate ne redefinim etnic, istoric, geo-politic. Chiar și proiectele ni le redefinim, uneori atât de mult, încât devin alte proiecte pur și simplu. În străinătate, exilaţii de bună voie și nesiliţi de nimeni nu pot supravieţui fără credinţă și dacă nu sunt flexibili adaptării neîncetate. La începutul lunii martie 2004, eram deci la Roma, unde mama îmi oferise o călătorie pentru studierea limbii italiene. Într-o dimineaţă, la telefon, glasul mamei, șoptit, pâlpâit, ca viaţa ce se zbătea să nu-i părăsească trupul: „Fata mamii, vino acasă!”. Tot drumul, sufletul și gândul mi s-au zbuciumat între speranţa că starea mamei îmi va permite să o pot transporta la Roma, unde îi rezervasem un loc într-un spital de geriatrie, potrivit diagnosticului cu care se lupta de puţină vreme, și teama că acea maladie mi-o va răpi înainte de vreme. M-am rugat tot timpul să o mai am în viaţă măcar cinci ani, măcar cinci luni, măcar cinci săptămâni… Au fost însă ultimele cinci zile din viaţa dânsei, în care ne-am spus câte nu ne spusesem o viaţă. A adormit liniștită, în braţele mele, într-o dimineaţă, la ora șase. Afară era viforniţă, ca la moartea tatei. Lacrimi, plânsete, suflet zdrobit. Despărţirile acestea veșnice de părinţi sunt stări de anomie pură. O durere sufletească le ia locul, pentru a nu se mai vindeca niciodată…

După înmormântarea mamei – iar cu mama pierdeam al doilea părinte -, fiind totuși în ţară și știind de-acum ce mi-ar fi trebuit pentru a integra un grup de presă românesc în Italia, mi-am amânat întoarcerea la Roma, pentru a-mi pregăti efectiv, de data aceasta, plecarea. Am venit către dumneavoastră, pentru a-mi face ucenicia în mod oficial în redacţia unui cotidian. O experienţă inedită, interesantă, ziditoare, din care mi-au rămas două rubrici: interviuri cu soţiile deputaţilor argeșeni și foiletonul despre minorităţile religioase argeșene. Totodată, am înţeles că, înclinată fiind către documentare, cercetare, analiză, iar scrierea unui articol îmi cere timp, nu sunt făcută pentru munca la un cotidi- an. Nu pot să scriu sub presiunea timpului, nici pe teme vremelnice. Activitatea de ziarist cultural mi se potrivea mai bine. M-am retras din redacţie. La rugămintea unui prieten, am plecat în Capitală pentru a însoţi ca translator un grup mic de investitori italieni, pentru deschiderea unei afaceri. Terminând această misiune, am revenit în apartamentul părinţilor din Pitești, m-am închis la propriu și figurat în casă pentru a scrie un eseu dramatic și a-mi pregăti întoarcerea la Roma. Era singurul dar pe care-l puteam face post-mortem părinţilor mei: să-mi împlinesc visele copilăriei fericite pe care au știut să mi-o creeze, să mi-o îndrume, să mi-o lumineze.

Prin intermediul câtorva prieteni pe care îi aveam în cercurile scriitoricești din Pitești și din Capitală, îndeosebi prin Gabriela Zăvălaș și Baki Ymeri, am avut un schimb telefonic cu scriitorul Gheorghe Neagu, fondatorul revistei „Oglinda literară”, care mă agrea în calitate de corespondent din străinătate. Ne-am înţeles asupra ritmului de trimitere a articolelor, el oferindu-mi și o legitimaţie de presă. În mai 2007, când am terminat de scris eseul, mi-am pus în valiză legitimaţia de corespondent pentru „Oglinda literară”, crucifixul bunicii mele, cu care-și marca acei colaci copţi de împărţit la tradiţionalele pomeni, și iconiţa lui Iisus la care s-a rugat părintele meu toată viaţa lui, până a închide ochii, iar în suflet aveam mii de doruri nestinse. Am pornit la drum, făcând o escală pe aeroportul Charles de Gaulle. Aici mă aștepta un cunoscut care, impresionat de temele feministe din eseul meu dramatic și mai ales de ideea livrescă de înfiinţare a unui Minister al Femeii, s-a oferit să mă îndrume către Simone Veil, avocat și militant feminist, fonda- toare a unei structuri pentru drepturile femeii pe lângă ministerul francez al Familiei. Un popas, mi-am zis în sinea mea, pe meleaguri franceze, nu poate strica. În clipa când am coborât din avion, nu puteam bănui că nu voi mai părăsi curând Parisul…

— Cum ați găsit Parisul, cum v-ați adaptat, în așa fel încât acum sunteți parcă „de acolo”, o pariziancă ce trăiește boema?

I se atribuie lui Emil Cioran butada: „Parisul este locul ideal unde, dacă un artist vrea să-și rateze viața, trebuie să vină”. Știind că eu tânjeam după Roma, și nu după Paris, putem trece peste acest aparent blestem de ratare a unui De altfel, nu am vocaţia ratării. Parisul mi s-a arătat dintru început sub faldurile lui artistice. Iată ce s-a întâmplat, pe cât pot de scurt. Acest neașteptat admirator francez al eseului meu dramatic mi-a prezentat un publicist canadian, autor al biografiei unei familii franceze ai cărei urmași au avut un rol important în structurarea societăţii canadiene. Ideea acestei întâlniri era de a ne pune de acord asupra traducerii în română a uneia dintre biografiile confra- telui canadian. Confratele, aflând că sunt pentru întâia oară la Paris și că sunt o mare admiratoare a lui Edith Piaf, a avut excelenta idee de a mă invita la un spectacol, „Piaf, une vie en rose et noir”, o biografie muzicală de Jacques Pessis, producător fiind Thierry Martin. Spectacolul se juca la celebrul „Marigny”, în arondismentul 8, în sala „Elvire Popesco” (care a avut direcţia acestui teatru între 1965 și 1978), în apropierea Palatului Élysées. Acolo, în timpul spectacolului, am avut o revelaţie: Parisul aducea cu lumea pe care o aflasem în Bucureștii copilăriei mele! Numele Elvirei Popescu, eleganţa simplă a sălii de spectacol, melodiile lui Edith, pe care le fredonam toţi în România socialistă, prietenia respectuoasă și neașteptată a acestui canadian și bucuria generoasă de a-mi prezenta Parisul lui m-au făcut să mă simt „acasă” pe solul parizian, într-o lume normală, cu oameni normali, politicoși. Am ridicat Parisul la rang de ţară a mea. Sub ce auspicii mai bune ar fi putut să înceapă viaţa mea pariziană?

Edith Piaf îi datorează succesul lui Mitty Goldin, care, la rugămintea unui prieten comun, i-a făcut un contract de probă de o lună. Debutul, în aprilie 1937, a fost o surpriză atât de plăcută pentru toată lumea, încât Edith Piaf a rămas pe afiș mai multe luni. Am propus interviuri lui Jacques Pessis, Natalie Lhermitte, actriţa care a interpretat cântecele nemuritoare ale lui Piaf, și lui Aurélien Noël, acordeonistul. Le-am transcris de pe repor- tofon, le-am tradus în română și le-am trimis lui Gigi Neagu, la Focșani, care le-a publicat în „Oglinda literară”. În interviu, Jacques Pessis amintea că Mitty Goldin se născuse în România. Cum se împlineau 70 de ani de la lansarea lui Piaf la ABC-ul lui Mitty Goldin,

l-am întrebat pe producătorul spectacolului dacă ar fi interesat de un turneu în România. Da, dar cine acoperă costurile? Mi s-a părut interesant să devin reprezentantul ad-hoc post-mortem al unui impresar de talia lui Mitty Goldin, care a lansat atât de multe vedete ale șansonetei. M-am adresat lui Michel Drucker, firma lui având birourile pe avenue Gabriel, ICR-ului nostru și ES Dl. Teodor Baconschi. Domnul Baconschi m-a lămurit cel mai bine cum stau lucrurile la Paris… În aceste condiţii, am plecat în ţară, la Focșani, București și Pitești, pe urmele lui Mitty Goldin. La Focșani, m-a așteptat scriitorul Gigi Neagu, redactorul-șef al revistei „Oglinda Literară”, care a mers cu mine la Comunitatea Evreilor din oraș. Aici, nimeni nu auzise de Mitty Goldin! La Arhivele orașului însă, am găsit certificatul de naștere și diploma de studii. De la Focșani, Mitty Goldin și-a continuat studiile la Iași. În 2007 însă, nu-l cunoșteam încă pe Marius Chelaru, pentru a avea o călăuză de încredere în dulcele târg al Ieșilor, așa că m-am întors la București, la Oliver Lustig, care prefaţase cartea mea cu Lazăr Schobel, apărută în 2002. Oliver m-a îndrumat către Federaţia Comunităţilor Evreiești din România. Acolo, redacţia „Realităţii Evreiești” mi-a primit reportajul despre Mitty Goldin, responsabilul m-a încurajat să-mi continuu documentarea, sfătuindu-mă totuși să nu fac prea multe valuri în jurul lui Mitty Goldin. M-am întors la Oliver Lustig, rugându-l, dacă poate, să mă ajute să descurc mis- terul în care este învăluită participarea lui Mitty Goldin în Primul Război Mondial, căci se părea că întreaga cenzură în jurul numelui directorului ABC-ului parizian era strâns legată de acea perioadă. Arhivele Militare au confirmat: Mitty Goldin a fost pe front, în armata română, apoi a dispărut, și-a mai apărut viu și nevătămat după ce s-a terminat războiul! A dezertat? Dar unde a stat în tot acest timp boemul-militar care va cunoaște în Franţa un succes enorm ca artist? La ruși? La nemţi? Pe scurt, Oliver mi-a dat același sfat pe care-l primisem la „Realitatea Evreiască”: statul român l-a condamnat în absenţa din ţară ca dezertor, să-l lăsăm să se odihnească în pace! Dar nu m-am dat bătută! Dacă tot eram în Capitală, m-am dus la Institutul Cultural Francez din București, instituţia cea mai potrivită pentru proiecte culturale dinspre Franţa către România, cum mă lămurise de altfel directoarea ICR-ului, Magda Cârneci, fata poetului Radu Cârneci. Directorul acestei instituţii franceze din inima capitalei dâmboviţene, mai tinerel, avea lehamite însă de Edith Piaf… Pe lista lui erau artiști francezi în viaţă, din generaţia sa. M-am întors la Paris, anunţându-i pe Jacques Pessis și pe Thierry Martin că nu am putut găsi bugetul necesar nici în România. Așa s-a terminat întâiul proiect pe care m-am străduit să-l creez între Paris și România. „ABC”-ul lui Mitty Goldin, music-hall-ul care a lansat atâtea voci celebre ale Franţei, căzut victimă unui tun imobiliar, a dispărut. Admiratorii lui Mitty Goldin însă pot să se reculeagă la mormântul lui, în cimitirul Montmartre. În 2009, am aflat de la un cunoscut sefard că unul dintre feciorii lui Marcel Cerdan (boxerul campion mondial care a fost iubitul lui Piaf), René, a deschis un restaurant franţuzesc la Alicante, Spania. Intrigat el însuși de păţania lui Mitty pe frontul românesc, s-a oferit să-mi organizeze întâlnirea cu René. Zis și făcut! Descindem la Alicante, îl găsim pe René la cârciumioara lui, ne primește cu generozitate și, fost ziarist el însuși, acceptă să facem un interviu, publicat și acesta, în versiunea românească, în „Oglinda” focșăneană. Își aducea aminte cum, după moartea tatălui său, care, după părerea lui, ar fi putut fi orice, mai puţin un accident, Edith venea frecvent, cu braţele pline de cadouri, să-i viziteze în Maroc, pe ei, cei trei băieţi ai lui Cerdan, și pe Marinette, mama lor. Truda mea a avut un ecou surprinzător: prin 2020, un nepot al lui Mitty Goldin din SUA, găsind articolele despre impresar pe blogul meu, m-a căutat pentru a-mi mulţumi. Dacă amândoi am fost de acord că, în timpul ocupaţiei germane, se presupune că Mitty Goldin a fost ascuns de Maurice Chevalier în sudul Franţei, doar un singur lucru nu am putut lămuri: unde a dispărut Mitty Goldin de pe frontul românesc, în 1917-1918…

Trei motive m-au determinat să rămân în Paris, fiecare cântărind în egală măsură: multiculturalitatea lui inegalabilă; imaginea proastă a românilor din strada și presa franceză; cunoașterea limbii franceze.

Multiculturalitatea. Pe străzile sale, am zărit Africa neagră la care visasem în copilărie și pe care nu credeam că o voi putea vizita vreodată. Africanii erau în metrouri, în tramvaie, pe străzi, dar la evenimentele culturale la care participam, nu. Am plecat deci în căutarea poeţilor, prozatorilor, artiștilor africani. Cunoșteam lucrările literare ale părinţilor fondatori ai Negritudinii, care fuseseră traduși în română în timpul dictaturii, dar nu aveam în memorie niciun nume din generaţia mea. Întâiul pe care l-am cunos- cut, la un vernisaj la Muzeul Roy Adzac, condus de Margaret Crowther, o admirabilă englezoaică, fost jurnalist BBC, a fost Carlos Do Nascimento, un trubadur angolez care își punea pe note propriile texte lirice. I-am vorbit despre proiectul meu de a traduce în română poeţi africani pentru „Oglinda literară”, iar Carlos mi-a încredinţat câteva texte. Era prin februarie-martie 2008. Întâmplător sau nu, muzeul Roy Adzac adăpostea expo- ziţia unui cunoscut și talentat pictor palestinian, Mohammed Al-Hawjari. La vernisaj, Mohammed a fost întâmpinat și de alţi artiști și poeţi, printre care Sylvia Forestier și soţul său, Patrick Navaï, francez pe jumătate, tatăl fiind iranian. Sylvia și Patrick au fost primii poeţi francezi cărora le-am vorbit, ca și lui Carlos, de proiectul meu de traduceri și care mi-au încredinţat poeme din creaţiile lor. Lucrările lui Mohammed erau superbe și au avut un succes extraordinar. El însuși m-a impresionat ca om și artist. Mi-am dorit mult o lucrare a lui, în care reprezenta animale dispărute din fauna Palestinei, dar vânduse toată seria. După câteva zile, m-a căutat și mi-a adus în dar o lucrare asemănătoare, în mijlocul animalelor tronând o siluetă feminină care purta pieptănătura mea… Anul următor, IMA (Institutul Lumii Arabe) din Paris i-a organizat o expoziţie cu un vernisaj răsunător, unde lucrările lui au avut un succes deosebit. Mohammed cu soţia și copiii lor trăiesc acum, în Fâșia Gaza, drama multiplelor deplasări sub teroarea bombelor, bombardarea atelierului său și distrugerea multor lucrări, moartea multor membri apropiaţi ai familiei lărgite (veri și nepoţi) și spectrul foametei. Întâiul gând, după întâlnirea cu Margaret, Sylvie, Patrick, Carlos și Mohammed, a fost să-mi creez un site pe internet cu dublă funcţie: publicistică, pentru interviurile și articolele în franceză, precum și galerie virtuală, în care să expun pictorii și sculptorii întâlniţi. Site-ul s-a numit ArtFreePress.fr, iar Mohammed a fost declarat artistul anului pe acest site. I-am înmânat o diplomă nu atât de artistică din punct de vedere al designului, dar valoarea ei era afectivă și de recunoaștere a talentului său.

Imaginea proastă a românilor pe strada și în presa franceză. Acest fenomen m-a intrigat, împreună cu alte amănunte care nu au simplificat viaţa românilor în Franţa, după aderarea la UE. Reamintesc că amintirile evocate în contextul întrebării de mai sus datează din mai 2007, din 2008, 2009, 2010. Vom vorbi poate cu alt prilej despre asperităţile care au însoţit aderarea României la UE. Două aspecte vreau să reţinem în contextul propriei mele experienţe: în Italia, în cele câteva luni cât am locuit acolo, din septembrie 2003 până în 2004, nu am resimţit greutăţi din partea administraţiei italiene în primirea românilor. Culmea, în Franţa, după aderare, românii (ca și bulgarii, de altfel) aveau drepturi limitate pe piaţa muncii, iar confuzia între cele două popoare, poporul român și poporul ţigan, era evidentă și cvasiinseparabilă. Personalul administraţiei, inclusiv în comisariate și tribunale, era confuz, neștiind să distingă între ţigani și români, mai ales în universul delincvențional. Mie însămi mi-a trebuit timp pentru a înţelege. Sursa cea mai simplă de confuzie a fost Constituţia Franţei, în care nu se regăsesc, ca în Constituţia României, conceptele de comunitate și de identitate etnică, și nici de drepturi ale acestor comunităţi. Pentru a fi mai pe înţelesul tuturor, Constituţia României este poate cea mai democratică din cadrul statelor ce compun UE, întrucât recunoaște și garantează identitatea etnică și religioasă a tuturor grupurilor etnice minoritare statornicite de-a lungul istoriei pe solul românesc, iar fiecare comunitate minoritară este reprezentată în Parlamentul României de un deputat născut în sânul comunităţii respective. Aceste drepturi legale și morale conferă fiecărui cetăţean al unui grup etnic ori religios dreptul să se identifice cu valorile și tradiţiile grupului său minoritar, fără să se ascundă ori să se piardă în masa majorităţii române și creștin-ortodoxe. În Franţa, toţi membrii societăţii sunt francezi, fie prin naștere, fie la cerere, iar din ampla cercetare și complexele studii făcute de sociologii, filozofii, psihologii francezi privind identitatea etnică, au mai rămas două tipuri simbolice de minorităţi: vizibile (africanii, chinezii, indienii, arabii, etc.) și sonore. Accentul meu mă plasează automat în a doua minoritate… În Franţa, deci, toţi cetăţenii formataţi de codurile franceze, inclusiv cei din fostele colonii, nu pot să înţeleagă marele câștig al recunoașterii identităţii etnice a membrilor unei comunităţi într-un stat. Degeaba le explicam pe îndelete că un armean în România este armean, nu român. Nu aveau un model societal, în memoria colectivă, care să le înlesnească înţelegerea acestui aspect etnic identitar, prioritar identităţii majorităţii locuitorilor statului respectiv. Dar problema confuziei nedrepte între istoria și tradiţiile poporului român și poporului ţigan mi-a fost de ajuns pentru a-mi închina timpul apărării imaginii patriei mele. Traducerile din poezia poeţilor contemporani francezi și francofoni, interviurile, reportajele pentru „Oglinda literară”, ulterior pentru revista „POEZIA”, își găsiseră o înaltă justificare în sistemul meu de valori.

Cunoașterea limbii franceze. Da, așa credeam, că, după nouă ani de studiu, știu franceză. Profesorii mei îmi spuseseră că francezii nu prescurtează cuvintele. În limbajul străzii însă, abrevierile sunt atât de comune, încât nu înţelegeam mare lucru. În scrisul literar, multe forme gramaticale superbe ale trecutului au dispărut. Afectivitatea a luat forme interesante. În franceză, nu poţi spune omului drag „bună dimineaţa, iubite!”, căci bună dimineaţa nu există ca timp lingvistic al politeţii ori exprimării languroase. În franceză există două momente ale zilei pentru un salut: bonjour și bonsoir. Dar nu poţi spune „bonsoir” cuiva pe care-l întâlnești la ora 20, de exemplu, pentru întâia oară, ci musai  „bonjour”! La despărţire, da, este binevenit „bonsoir”. Cine nu adaugă Monsieur ori Madame, după bonjour/ bonsoir, trece drept un needucat în Franţa. Atât de mult m-am obișnuit cu aceste forme de salut ale politeţii franceze, „Bonjour Madame” ori „Bonjour Monsieur”, care există în orice situaţie, fie că ne adresăm unui vânzător dincolo de un ghișeu, fie vecinilor, încât, când mă salută careva fără să adauge „Madame”, resimt omisiunea ca pe un afront. Cel puţin lingvistic, dar nu numai, Franţa a rămas tributară trecutului ei misogin, în ciuda trudei feministelor de a schimba moda. O invitaţie scrisă se adresează încă „À Monsieur et Madame Popesco”, iar când se intră în intimitatea unei cafenele de cartier, de exemplu, politeţea socială impune pluralul la masculin mai întâi, apoi femini- nul: „Bonjour Messieurs, Dames”. Cât despre libertatea de a folosi construcţii lingvistice metaforice, întocmai cum observa Emil Cioran, limba franceză este de o dictatură pe care limba română nu o posedă, și rău face. Limba franceză a fost atât de mult studiată pentru a atinge perfecţiunea politeţii exprimării sociale, încât este ireproșabilă. În fiece zi mă bucură și surprinde cum, punându-și limba la punct, societatea franceză a putut crea renumitele sale coduri de politeţe imuabilă, care simplifică admirabil comunicarea și înseninează ziua fiecărui cetăţean, în loc să i-o întunece, cum se întâmplă în sublimul nostru spaţiu mirotic. Cu o remarcă: acestea au fost impresiile mele în primii ani. În răstimpul celor 17 ani, codurile de politeţe nu s-au mai transmis cu aceeași exigenţă, iar la o parte din generaţiile mai tinere se observă cu îngrijorare o tutuială care nu înlesnește comunicarea, ci îi adaugă o notă de asperitate agresivă, după cum calitatea frazei a scăzut o dată cu vârstă, mai ales în mediul jurnalistic-politic. Dar, conștientă de faptul că nivelul de cunoaștere a gramaticii limbii franceze și un vocabular destul de bogat, acumulat în cei nouă ani de studiu (patru ani la generală, patru ani la liceu și întâiul an de facultate), cu mult superior nivelului de cunoaștere a limbii italiene, îmi înlesneau comunicarea cu francezii și francofonii, și, implicit, apropierea de dânșii, nu am regretat alegerea de a rămâne, măcar pentru un timp, în Franţa. Când și când mi se face dor de Italia, pentru că italienii au un alt mod de a primi un străin, adoptându-l ca pe un membru al familiei. Decretând Parisul ţara mea, începând traducerile literare pentru a putea vorbi despre cultura României, rămânând fără prietenul ad-hoc canadian, care s-a întors în ţara lui, m-am dus la biserica ortodoxă Sfinţii Arhangheli din Jean de Beauvais, arondismentul 5 parizian, paroh fiind regretatul părinte Constantin Târziu. Îi spun necazul meu:

„Părinte, sunt publicist. Am sosit de curând din România. Am un proiect de intervi-uri, de traduceri, caut parteneri. Există vreo redacţie în limba română ori vreo editură?”

„Eu nu știu să vă îndrum. Dar uite, e aici Marcel Petrișor, poate v-o îndruma el”. Și, cu o voce baritonală, l-a strigat pe Marcel Petrișor atât de tare, încât pereţii bisericii au răsunat, iar eu m-aș fi ascuns mai degrabă, decât să merg către cunoscutul scriitor, aflat în spatele lăcașului. În afară de faptul că-mi aminteam că aveam, în biblioteca din Pitești, un volum al său, în rest, memoria mea românească refuza să-mi dea alte amănunte. Marcel Petrișor m-a descurajat cu totul. Îi repet necazul meu, iar el se miră:

„Păi, Doamnă, dumneata ţintești sus! Aici, o româncă abia venită din România n-are ce face decât femeie de serviciu prin casele bogaţilor”.

Asigurându-l că nu am nici talent de gospodină și nici nu pot să ocup un loc de muncă al unei femei care vine din inima Africii, care nu are nici pe departe pregătirea mea, m-am despărţit de Marcel Petrișor. Încet, încet, mă izbeam de afirmaţia d-lui Petrișor. Pe de o parte, în primii ani după aderare, atât de prost au fost negociate condiţiile acestei adeziuni, pentru România, încât cei mai afectaţi eram noi, românii din diaspora, pe piaţa muncii. Când și când, câte un cunoscut îmi spunea: „Ehe, ar fi trebuit să vii aici prin ‘80! Ce viaţă!”. Am înţeles singură ce se întâmpla. O dată cu căderea Zidului Berlinului, industriile grele, dar nu numai, își închideau porţile, pentru a se muta mai la Est. Șomajul a început să crească, iar în salba de orășele de la marginea Parisului, unde de existenţa unei fabrici depindea un procent important al populaţiei, tinerii, negăsind un loc de muncă, s-au adaptat pieţei produselor la negru. Am întâlnit foști muncitori Renault care rămăseseră fără un loc de muncă prin plecarea unor ateliere la Dacia, Mioveni. La început, auzind că vin din România, nici nu voiau să-mi vorbească. După câteva cuvinte schimbate, am aflat motivul atitudinii „ranchiunoase”: „Voi, acolo, trăiţi bine, iar noi, aici, din cauza voastră, am sărăcit”. După o cafea băută pe îndelete îi lămuream.

Pe de altă parte, câștigarea unui loc în societatea culturii franceze urmează aceleași coduri ca oriunde în lume. Fără o susţinere din partea cuiva influent, fie acesta un soţ, un iubit, un partid politic, un interes geo-politic, niciun autor nu poate trece de linia roșie și nicidecum nu poate ajunge să fie editat de marile edituri și vândut în marile librării. Temându-mă să nu-i dau dreptate și marelui meu prieten Emil Cioran, mi-am propus să rezist, oricare ar fi preţul.

Zece ani mai târziu, în toamna lui 2018, printr-o întâmplare interesantă, m-am trezit cu Marcel Petrișor lângă mine, la o masă organizată de un grup inimos de compatrioţi mai tineri, în grădina unei anexe a unei biserici catolice, la marginea Parisului. La această masă am aflat păţania vieţii sale. Marcel Petrișor trecuse prin închisorile comuniste ale României anilor 1952-1964… Din nefericire, nici de data aceasta nu am putut fi pe aceeași undă de comunicare. Comunitatea românească era divizată din cauza referendumului pentru familia tradiţională, care avusese loc la Paris la începutul lunii octombrie a anu- lui. Marcel Petrișor, având propriile informaţii în privinţa consecinţelor votului pentru căsătoria persoanelor de același sex, votase, firește, împotriva acestei căsătorii. Mie mi se părea un dialog utopic, întrucât căsătoria unui cuplu, fie de același gen ori nu, este o opţiune personală, nu societală. Spre regretul meu, nu l-am mai întâlnit pe Marcel Petrișor, adormit întru Domnul trei ani mai târziu. Între timp, subiectul care ne-a înstrăinat s-a banalizat atât de mult, încât rareori mai provoacă discuţii aprinse.

Am avut ideea de a căuta români care au reușit în Franţa, pentru interviurile mele pentru „Oglinda literară”, deschizând rubrica cu un interviu cu Nicolae Manolescu, am- basadorul nostru la UNESCO. Gigi Neagu a fost de acord, dar m-a prevenit: relaţiile literare nu erau tocmai cordiale între redacţia „Oglinzii” și distinsul critic literar. Interviul a fost o reușită! Ideea de a merge la UNESCO mi l-a scos în cale pe marele cărturar Kiflé Selassié Béséat, pe care l-am evocat anterior. Am obţinut un interviu fascinant și de la acest regretat mare prieten al României. I-am căutat pe Georges Banu, Basarab Nicolescu, Marcel Shapira. Doar interviul cu savantul nostru Basarab Nicolescu, care mi-a umplut braţul cu câteva dintre titlurile cărţilor domniei sale, de citit înainte, nu am mai reușit niciodată să-l formulez. Cunoscându-l pe scriitorul Ylljet Aliçka, ambasadorul Albaniei la Paris, am obţinut un interviu și dreptul de a-i traduce în română nuvelele din „Slogans en pierre”, o ediţie în franceză a volumului în albaneză „Parullat me gure”, 2003. Am reușit un interviu superb cu un senator francez, responsabil al grupului de prietenie Franţa-România, de la care am auzit pentru întâia oară care au fost cerinţele lui Charles de Gaulle pentru a vizita România, în 1968: eliberarea deţinuţilor politici din închisorile comuniste, ceea ce Gheorghiu-Dej făcuse deja, în 1964. De Gaulle a avut acest mare merit, de a salva atâtea vieţi câte a putut din temniţele unui masacru cultural și intelectual al primelor decenii după înţelegerile de împărţire a Europei între cele două puteri ale vremii, SUA și URSS. Doar Tito nu a dat ascultare rugăminţii lui De Gaulle de a elibera deţinuţii politici, dar, cât a fost De Gaulle în viaţă, nici relaţii de prietenie nu au existat între cele două state, și nici vizite particulare ori oficiale. Nu știu să vă spun acum numele acestui extraordinar senator francez, din vocea căruia răzbătea admiraţia pentru România; au trecut aparent numai 17 ani de atunci, dar în acești 17 ani de prezenţă în Franţa am trăit cât alţii nu trăiesc în 17 vieţi. Este lesne de înţeles că o întâlnire însemna fie un interviu, fie o traducere. Cum munceam mult, nici nu mi-am dat seama dacă m-am adaptat sau nu Franţei. Eram între Scila și Charibda. Între Scila – sabia lui Damocles ţintuită deasupra capului de Emil Cioran și valenţele metaforice de înmocirlire pe care le atribuia Parisului – și Caribda – dorinţa de a reuși ceva inedit, și, mai ales, de a nu păși pe căi bătute de alţii. La început am mers către o elită intelectuală, literară, artistică și diplomatică pe care nu am căutat-o în mod deosebit, dar care mi-a ieșit în cale cu ușurinţă. Era încă un semn că locul în căutarea căruia pornisem de decenii era Parisul. În paralel, căutam acea Africă a copilăriei mele cu poeţii ei care trăiau aici. I-am aflat un pic mai greu, dar am reușit totuși să-i găsesc. Era foarte mult de muncit pentru a spăla imaginea României.

Mi-am dat seama că nu puteam acoperi singură volumul imens de muncă și că singura soluţie ar fi fost crearea unei structuri. L-am sunat pe Neagu, întrebându-l dacă nu s-ar putea muta cu redacţie cu tot la Paris. Nu putea! Probleme personale și profesionale îl ţineau bătut în cuie în Focșani. Prietena mea Gabriela Zăvălaș mi-a dat o idee: „Încearcă la Iași, la revista POEZIA. Redactor-șef este Marius Chelaru”. Mi-a plăcut ideea Gabrielei. Ea a fost îngerul meu păzitor de mai multe ori și mi-a dat sfaturi bune de fiecare dată. Revista POEZIA ar fi fost publicaţia ideală pentru traducerile mele de poezie. I-am scris lui Marius, i-am prezentat proiectul meu de antologii bilingve de publicat, dacă se poate și le place ideea, sub egida revistei lor, ca partener din România, urmând să găsesc în Paris o structură asemănătoare. Am avut plăcuta surpriză să-mi răspundă imediat și am stabilit o întâlnire în București. Astfel s-a legat una dintre puţinele mele mari prietenii literare cu un poet, critic literar, traducător și promotor cultural român. Marius Chelaru este un om plăcut, amabil, politicos, modest, talentat, jovial, coerent, pe care se poate baza oricine, pentru că este dezarmant de sincer, nu-și uită niciodată promisiunile și este atât de ocupat încât nu încurcă pe nimeni! Are pentru fiecare apel pe care-l primește de la diferiţii autori și prieteni doar câte un minut, dar răspunde. Am început să lucrăm înainte de a ne fi întâlnit. De la prima întâlnire telefonică mi-a spus imediat că are noţiuni vagi de franceză, pasiunea lui fiind Orientul, dar, pentru un proiect atât de interesant, revista îmi va rezerva un spaţiu. Urma să-și organizeze agenda foarte încărcată, pentru un drum în Capitală, eu urmând să vin din Paris, iar, pentru întâia antologie de lansat, urma să vină el la Paris. Aici i-am prezentat prietenii poeţi pe care îi aveam și am ticluit, împreună cu ei, o revistă bilingvă, „Doina”. Întâlnirea cu Marius a fost incredibil de constructivă. A fost ca în zicala românească: omul potrivit la locul potrivit. Între 2009 și 2013, am publicat și lansat împreună trei antologii bilingve de poezie internaţională, două numere din „Doina”, la mai multe centre culturale din Paris, printre care ICR, Le Scribe l’Har- mattan, La Librairie Galerie Congo, și două volume-interviu cu Ivor Porter (1913-2012), post-mortem, în engleză, română și franceză. Volumele în memoria lui Ivor le-am lansat la Londra, unul dintre ele la ambasada noastră de acolo, dar și la București, la sediul ICR, care a fost editorul cărţii. Regatul Marii Britanii, vai! Alte coduri, alte ritualuri, altă lume. Aici Marius a fost maestru de ceremonii, întrucât stăpânește foarte bine engleza. Iar ca editor, mi-a publicat o parte dintre lucrările pe care le lăsasem în manuscris, în 2007 „Asasinarea unui deceniu de iubire”, eseu; „Întâiul deceniu de speranţă, 1991-2000”, interviuri; „Folclor teian”, culegere de folclor din satul meu. Cert este că, în 2012, când reveneam pentru întâia oară în mod oficial acasă, în călătorie literară, Marius a fost de acord să participe la lansările cărţilor mele la Centrul Cultural Pitești. O dată cu mine și-au lansat cărţile prietenele mele Steluţa Istrătescu și Ilzi Sora, al căror editor era tot Marius. Au fost momente feerice, iar publicul piteștean a fost adorabil. Când am plecat din ţară, în 2007, aveam o singură carte editată. Mă întorceam după cinci ani cu șapte cărţi apărute, o revistă fondată la Paris și rubrici de interviuri, reportaje, traduceri de proză și poezie în două reviste cunoscute: „Oglinda literară” din Focșani și POEZIA din Iași, și cu prieteni francofoni în cele patru colţuri ale lumii.

Eu una am fost mulţumită de această incredibilă întâlnire pe străzile Parisului cu urmași ai africanilor care au populat vrând-nevrând Americile, iar suferinţa și nedrep- tatea istorică adusă acestor oameni au pătruns în biblioteca părinţilor mei, iar de acolo în inima mea. După părerea poetului Aurel Sibiceanu, ar fi trebuit să încep traducerile de poezie africană și din Caraibe cu părinţii Negritudinii, pentru a-mi crea o imagine, un portofoliu. Poate da, poate nu. Doar că eu nu am căutat imagine, ci împlinirea unor vise din Copilărie. Autenticitatea îi este mai importantă sufletului meu decât celebritatea. Și-apoi, munca mea nu a trecut neobservată. Mi-au spus-o și poeţii africani, și ai noștri. Un apropiat al președintelui USR, Nicolae Manolescu, îmi spunea, oarecum maliţios, că numai eu puteam uni o ţară de două continente… Aceeași idee mi-a fost transmisă, cu aceeași maliţie, și de un african destul de implicat în politica unui departament din Franţa continentală. Se înșală amândoi, niciunul dintre cei doi nefiind prietenul meu. România din sufletul meu este vastă nu cât un continent, ci cât întreg mapamondul, Africa este steaua aceea superbă de pe cerul ce veghea curtea copilăriei mele teiene, iar Caraibele nu sunt un continent, ci provincii de dincolo de mări ale altor state, precum și ţări de sine stătătoare. Antologiile mele ARC – Afrique-Roumanie-Caraïbe – și poeţii contemporani traduși cu predilecţie din Congo-Brazzaville, Camerun și Haiti, cele trei state-pilon pe care le-am ales pentru acest demers literar internaţional, sunt opera afecţiunii mele profunde faţă de simbolurile și misterele acestui imens și impresionant popor din care s-au desprins atâtea alte leagăne de civilizaţie pe Terra. Doar că, între Europa și Africa, cartea nu mai trăiește momentele ei astrale. Dar am avut marea bucurie să fiu invitată în același an, cu antologia „Du Congo au Danube / De la Dunăre la Congo”, la trei mari evenimente de carte: Salonul Cărţii de la Porte de Versailles, martie 2013; Marché de la Poèsie, iunie 2013; standul GADIF (Grupul Ambasadelor, Delegaţiilor și Instituţiilor francofone din România), Târgul de carte „Gaudeamus”, RomExpo, București, noiembrie 2013.

Despre boemă sunt multe de spus. Cred că fiece boem așa se naște, cu acest fel de a trăi cumva într-o dimensiune deasupra realităţii, dincolo de realitate. Eu una așa sunt de când mă știu, am crezut mereu în Iubire. Să fie boemii un Don Quijote de la Mancha? Peregrini în căutarea unei reverii? Poate. Sunt primul născut în familia mea. Sunt rodul unei iubiri ca-n basme. Bunicul matern, îndrăgostit pe-atunci de Marlene Dietrich, s-a bucurat că sunt fată. Mă vedea actriţă, iar în prima copilărie am fost educată în acest sens. Apoi, cu anii adolescenţei, am devenit mai retrasă, mai sfioasă, mai visătoare. La liceu, am ales o clasă știinţifică, întrucât mă simţeam fascinată de ideea de a putea ajuta oamenii și de a-i salva. Singura facultate care întruchipa aceste idealuri era, după mintea pe care o aveam atunci, Medicina. Norocul meu a fost că nu am reușit la examenul de admitere câţiva ani la rând. Da, Medicina are rolul ei, incontestabil, dar bolile trupului au ca origine, în mare parte, o suferinţă sufletească. Am reușit însă la Psihologie-Sociologie, cu un gând asemănător: să pot ajuta oamenii să-și depășească crizele sufletești. Da, și în acest caz aveam dreptate! Psihologia, sociologia au rolul lor inconstetabil. Recunoașterea și remedierea unei suferinţe sufletești ar trebui să se bazeze pe o anchetă de sociolog, a mediului în care trăiește suferindul, al cărui rău poate veni dintr-o comunicare maladivă cu cei din jur. Specialistul psiho-sociolog poate preîntâmpina o maladie organică. Și totuși, nimic nu este mai folositor omului ca teatrul, literatura, pictura, sculptura, muzica, arta dialogului, concertul. Și mai presus de toate se află Iubirea. Parisul mi-a dat mult de lucru, în sensul ludic al cuvântului, punându-mi la încercare spiritul de observare a unei societăţi multiple, în schimbare politică, și oferindu-mi totodată confortul și satisfacţia că faptul social de la noi nu este o unicitate, și nici însuși românul, cu diversele lui chi- puri. În ţară, realitatea mi-a corespuns rareori și am refuzat-o tocmai pentru că-mi era străină. Întâlnirile cu oamenii din lumea română mi-au fost răvășitoare. Boemii pe care îi aveau Piteștii când am ajuns eu acolo, la începutul anilor ‘80, se întâlneau, predilect, la o ceainărie de la parterul blocului Fortuna, înspre Griviţei. Tineri citiţi, unii poeţi, alţii actori, alţii traducători. Câţiva au făcut parte din invitaţii permanenţi pe care îi aveam în apartamentul părinţilor din Pitești, la serate ad-hoc. Discuţiile interminabile, până în zori, erau extraordinare. Printre musafiri se aflau Cristian Tutză, un talentat și incomod actor la Teatrul Alexandru Davila, cu soţia lui, Dana, arhitect, o prezenţă extraordinar de feminină; traducătorul Cristian Schwartz, o prezenţă enciclopedică, homeriană, abulică; actorul Dan Ivănesei; traducătoarea Mica Ivănesei, pe care o știam din liceu, o tânără năstrușnică, al cărei nonconformism o aducea mereu în faţa careului disciplinar. De fapt, Mica și Dan s-au cunoscut la mine-n casă, fiind printre primii invitaţi. Acești musafiri făceau parte cu adevărat din boema piteșteană. Dintre ei toţi, singurul care a supravieţuit schimbărilor este poetul Aurel Sibiceanu, pe care, deși nu făcea parte dintre musafirii mei din anii ‘80, cei care îl cunoșteau și-i știau poezia îl evocau ades. Sibiceanu, un boem autentic, a rămas statornic acelor ani nebuni ai marilor orașe: condei bun, inspirat, inedit, surprinzător, cultură generală, bun observator social, pătimaș și incomod. Este în stare să se ia la harţă cu o lume-ntreagă pentru o idee, un citat, un acord subiect-predicat.

Parisul mi-a dat de explorat o mină de aur, fără să vrea: omenirea. Aici vin oameni din toată lumea, poate așa cum se duceau în vechiul Babilon. Cei mai mulţi dintre interlocutorii mei sunt francofoni ori francofili, nu francezi. Și fiecare vine cu felul lui de a fi, din cultura lui, și se izbește de vecinul care vine la fel, cu felul lui de a fi, din cultura lui. Este un spectacol continuu, fascinant. Mai există boemă pariziană în miezul acestei migraţii permanente? Nu știu. Nu am avut timp să mă bucur de tot ceea ce am găsit în Paris. Poate că mai există, dar nu după chipul și asemănarea marilor boemi parizieni ai veacului al XIX-lea, începutul veacului XX, ori ale boemei pe care am cunoscut-o eu în Piteștii anilor ‘80. Aici, în Paris, publicistul străin, dacă vrea să scrie despre omenire, nu despre Franţa, trebuie să vină cu un cont bancar plin, să nu mai facă altceva decât să observe popoarele Parisului, să meargă în cartierele populare, să se așeze la tejgheaua cafenelelor. Subiectele vin apoi singure. Aici, da, în cartierele populare ori „deocheate”, cum sunt Place de Clichy, Pigalle, Montmartre, mai există boemi ori personaje stranii, care ies din comun. Când veţi reveni în Paris, vă voi invita în cartierul meu, pe care l-am numit „satul meu kabyl”. Aici trăiesc câţiva boemi. Niciunul nu este artist. Iar dacă publicistul străin vrea să scrie despre Franţa, trebuie să meargă în așezările de la marginea Parisului ori în provinciile istorice ale Franţei, ori în fostele colonii. Da, empatică cum sunt, ar fi trebuit să dau ascultare bunicului și să merg către teatru, către scenă. Mi s-ar fi potrivit mai mult și aș fi putut face mai mult pentru semenii mei. Dar și în teatru este un neajuns. Scena, rolurile, rutina nu mai lasă actorului-femeie timpul să fie cu și printre oamenii adevăraţi. În sensul acesta, Parisul este cetatea ideală pentru femeia-scriitor, artist, ziarist ori de orice altă ocupaţie, solitară. Parizienii au deprinderea prezenţei femeilor singure în cafenele. Singurătatea femeii nu surprinde pe nimeni și nimeni nu i se apropie pentru a-i tulbura singurătatea. Pentru a schimba o vorbă, da, dar nu în sensul golănesc al cuvântului, de a o „agăţa”.

— Ce credeți că s-ar fi întâmplat dacă rămâneați la Pitești?

Imposibil să fi rămas în ţară! Cum spuneam mai sus, dorul de a pleca la drum, în necunoscut, mă urmărea din copilărie. Loială viselor din copilăria mea teiană, trebuia să plec pur și Și deja întârziasem plecarea cu mai mult de 12 ani. Cu Piteștii nu am nicio legătură afectivă din copilărie. Iar cele câteva imagini disparate care mi-au rămas în amintire, cum ar fi cumpărăturile pe care le făceam cu părinţii pentru școală, toamna, între 1 și 10 septembrie, de la „Trei Ursuleţi”, și mai era parcă un „Universal”, se confundă cu cele ale cumpărăturilor de la magazinul „Victoria”, de pe Lipscanii bucureșteni. Uneori îmi amintesc chipuri vagi de la 1 Mai, în Parcul Ștrand, plimbările cu barca, dar mai vii îmi sunt în amintire Cișmigiul ori Herăstrăul, cu ţâșnitoarele de la care beam apă, precum și bărcile ori plimbările cu vaporașul.

— La ce ați lucrat de-a lungul anilor în domeniul literaturii? Ce ați publicat?

Paragraful alăturat, pe care l-am desprins din paginile răspunsului la întâia dum- neavoastră întrebare, fiind într-o înlăţuire logică cu acesta, este cumva o sinteză a lucrului meu literar subordonat unei viziuni culturale, interumane, cu ceea ce exista în jurul meu, la vremea respectivă, dar și jurnalistice, fără pretenţia de a epuiza dezvoltarea acestui demers. Completări se regăsesc în răspusurile la întrebările precedente. Am fost deci, rând pe rând ori de-a valma, întemeietor de asociaţii culturale, reviste, emisiune TV, studii sociologice pe cont propriu, editură. Am fost redactor cultural, impresar artistic, impresar literar, organizator de amurguri lirice și lansări de carte în ţară și în străinătate. Din punct de vedere al lucrului literar-editorial propriu-zis, am început ca îngrijitor de carte, apoi am continuat ca editor, autor, prefaţator, postfaţator, cronicar literar, traducător, antologator. Am scris eseuri, reportaje, proze, poeme. Am intervievat oameni de cultură, politicieni, dascăli. Voi încerca o cronologizare a acestui volum de muncă special, căruia i-am fost în egală măsură rob și ţarină:

• 1994/1995, am înfiinţat o asociaţie culturală pentru tineri, „Androcles”, am editat o revistă cu același nume, am organizat întâiul concurs de pescuit pentru școlarii piteșteni, în Parcul Ștrand;
• 1995, am înfiinţat un birou particular de cercetare în sociologie, sondarea opiniei publice și marketing;
• 1996 – 1998, am realizat la Antena 1 locală emisiunea „Sentimente sub cenzură”, în care am prezentat, printre alte teme, comunităţile etnice minoritare piteștene;
• 1997 – 1998, am îngrijit întâia monografie a satului nostru, comandată de mama mea, primar al comunei între 1996 și 2000, și consilier local între 2000 și 2004, fostului coleg al dânsei de cancelarie, profesorul Vasile Fălcescu. Așa a început debutul meu lite- rar: ca îngrijitor de Aș fi putut fi editorul acestui volum, dar mama nu m-a primit cu firma mea la licitaţia organizată de primărie pentru alegerea unei edituri. Refuzul dânsei a fost scurt, clar, concis: „Nu vreau să spună sătenii mei că am dat fiicei mele bani din bugetul comunei!”;
• 1998, l-am cunoscut pe Lazăr Schobel, președintele Comunităţii Evreiești din Pitești. Sub influenţa „Fabricii Morţii”, citită cu mai mult de 30 de ani în urmă, i-am propus să facem o Zis și făcut! Am început lucrul la biografia lui din Ardealul de Nord sub administraţia horthystă, inclusiv deportarea lui la Auschwitz. Înregistrarea dialogurilor cu Lazăr, transcrierea, gruparea celor povestite în ordine cronologică, plus documentarea necesară și obligatorie pentru un subiect atât de greu au durat patru ani;
• 1998, am făcut parte dintr-un grup de specialiști români trimiși în Olanda de Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor din România, într-un schimb de experienţă de trei săptămâni;
• 1999, am organizat un colocviu „Dimitrie Gusti” în satul meu, împreună cu Primăria Teiu și Institutul Român de Sociologie, director fiind profesorul meu de Sociologia Devianţei și Delincvenţei Juvenile din facultate, dr. Dan Banciu;
• 1999, am făcut parte din prima echipă care a reînfiinţat Palatul de Cultură sub denumirea Centrul Cultural Pitești. Nu-mi amintesc cum îl chema pe directorul numit de Primăria Pitești, dar m-am lămurit că nevoia mea de libertate și de a organiza cum simt eu proiectele este mai puternică decât ceea ce îmi putea oferi cadrul limitat, formal, al organigramei centrului cultural Dar, ori de câte ori vin în călătorii literare în ţară, Carmen Salub, actuala directoare a acestui locaș cultural, îmi oferă un spaţiu pentru amurgurile mele literare;
• 2000, am înfiinţat o editură, independentă de firma de cercetări în Sociologie;
• 2001, l-am cunoscut pe Jerônimo Moscardo de Souza, ambasadorul Braziliei la București, la Universitatea din Pitești. Această întâlnire a dat naștere unui nou proiect editorial: am început, împreună cu fostul meu profesor de geografie din liceu, Romulus Sorescu, un volum documentar despre Brazilia;
• Am terminat cartea cu Lazăr Schobel. Lansarea volumului, cu un cuvânt înainte semnat de Sandu Mazor, ambasadorul în funcţie al Israelului la București, și o prefaţă de Oliver Lustig, a fost un succes desăvârșit. Organizată în București, în partena- riat cu Ministerul Culturii, Ambasada Israelului la București și Federaţia Comunităţilor Evreiești din România, a întrunit oameni de seamă din protipendada intelectuală a Bucureștilor. Doar reprezentantul minorităţii maghiare din cadrul Departamentului Minorităţi al Ministerului Culturii a refuzat invitaţia mea de a participa, cu următoarele cuvinte: „Doamnă, știţi bancul cu Ion și Ianoș?”. Știam bancul, firește, dar am vrut să-l aud și de la dumnealui.

„No, Ion și Ianoș, prieteni buni. Și Ion se duce într-o zi la poartă la Ianoș:

• Mă, Ianoșe, mă, am aflat că ungurii tăi l-au amuţit pe Mihai Viteazul al nostru, mă.
• Da, tu, Ioane, da’ asta o fost Doar n-o să ne certăm noi amu’, nu?
• Da, tu, Ianoșe, da’ eu amu’ oi auzit și musai să lămurim lucrurile!” Sugestiv, nu? Acest volum a marcat debutul meu editorial, pe care l-am semnat cu numele de condei compus din numele celor două familii din care mă trag: Lică(nescu) și Mașala. Am oficializat de altfel acest nume de condei între două plecări din ţară;
• între 2002 și 2003, am lucrat un alt proiect editorial care m-a fascinat: traducerea în română a Coranului turcesc, apărut sub titlul: „Coran, ultima carte sfântă”. Proiectul aparţinea regretatului istoric turcolog Mustafa Ali Mehmet (1924 – 2020), ilustru cercetător, istoric și traducător, deputat în Parlamentul României și personalitate marcantă a Comunităţii Turcilor și Tătarilor din România, căruia îi fusesem recomandată ca editor de către un prieten al părinţilor Timp de un an, am dactilografiat manuscrisul dom- nului Ali Mehmet, care a acceptat îndreptările și sugestiile mele de ameliorare a notelor pe care le elaborase în completarea traducerii domniei sale în română, pentru cititorul român. Am primit și o diplomă de onoare din partea unei asociaţii a intelectualilor turci din Balcani, pentru contribuţia la acest important proiect al istoricului și teologului Mustafa Ali Mehmet. În cele din urmă, sponsorul acestei lucrări nu a fost de acord ca volumul să fie editat de o femeie, dar am avut această șansă rară de a lucra timp de un an cu un om atât de remarcabil, care mi s-a dezvăluit treptat, treptat, pe măsură ce se bucura că avea în faţa dumnealui o editoare atentă, meticuloasă, cu o cultură generală pusă la punct. După ce i-am predat pe dischetă manuscrisul dactilografiat, îndreptat și așezat în pagină, domnul Ali Mehmet a căutat-o pe mama pentru a-i mulţumi și a o felicita: avea o fată demnă de numele și legenda Mașaleștilor!

În cei 17 ani de când m-am statornicit în Franţa, am efectuat mai multe călătorii literare, pentru lansarea diferitelor volume care prezentau un cert interes pentru colegii din ţară, cu atât mai mult cu cât, fie la Paris, fie în ţară, m-am străduit să implic poeţi din România și din Franţa în proiectele mele literare. M-am străduit să statornicesc o punte literară, un arc literar, între poeţii de acasă și noii prieteni francofoni și francofili din Paris. De altfel, legătura între Paris și diferite orașe din ţară, Bucureștii, Piteștii, Focșanii, Iașii, Buzăul, a fost coerentă. Prima întoarcere în ţară, într-o călătorie documentară, s-a conumat chiar în 2007, la câteva luni de la plecare, pe urmele lui Mitty Goldin, cum am povestit mai sus.

Între 2010 am lansat întâia mea antologie bilingvă la Paris, „Voix sans frontières / Voci fără hotare”, cu 55 de poeţi din cinci continente, la care am lucrat trei ani, 2008 – 2010. Am avut trei parteneri admirabili: Osama Khalil, poet, filozof, fondator al spaţiului cultural „Le Scribe l’Harmattan” și al colecţiei cu același nume; Marius Chelaru, poet, critic literar, traducător, redactor-șef al revistei POEZIA din Iași, care a publicat în această revistă poeţii francofoni traduși în română; Yvan Tetelbom, fondator al festivalului Poètes à Paris. În 2012 mi-am putut permite să vin în ţară cu mai multe volume tipărite. În 2015, am venit acasă pentru a scrie un volum de proze în română. Am lucrat nouă luni la acest volum. În septembrie, i-am dat un titlu inspirat, cred, „Trecutele găsiri”, iar când Lucian Pîrvulescu, care este corectorul meu particular, a terminat corectura, l-am dus editorului Nicu Roșu, în București. La sugestia dumnealui, am încredinţat volumul pentru prefaţare scriitorului, publicistului, criticului literar Emil Lungeanu. A doua zi dimineaţa, Emil m-a sunat: „Îmi datorezi o noapte, Marilena!”. De nesomn, adaug eu, pentru a ne feri de ambiguitate… Cât timp am valsat singură prin casă, cu aceste cinci cuvinte, laconice și expresive în același timp, primite de la Emil, nici nu aș mai ști să spun! Am plecat la Paris, întrucât tocmai aflasem că am rămas fără locuinţă, iar două luni mai târziu, în noiembrie, Nicu Roșu m-a invitat la Târgul de Carte „Gaudeamus” pentru lansarea cărţii. Editor foarte dinamic și muncitor, Nicu Roșu a știut să adune în jurul Editurii Betta critici literari de înaltă ţinută și forţă intelectuală. Între timp, Editura Betta a devenit o familie literară, care a reușit să stabilească o punte culturală cu scriitori din Istanbul. Nicu Roșu mi-a organizat încă o întâlnire cu publicul bucureștean, la Centrul Cultural Calderon. Din nefericire, nimeni nu s-a gândit să înregistreze prezentarea pe care au făcut-o Mihai Antonescu și Emil Lungeanu cărţii mele…

—   Povestiți-ne despre oamenii pe care i-ați cunoscut, poeți, prozatori, artiști plastici…

Fiecare dintre dânșii reprezintă o carte deschisă, iar de cei mai apropiaţi m-au legat receptivitatea lor faţă de proiectele mele. Ori de câte ori îmi fac prieteni în lumea aceasta cultural-artistică, le spun cât pot de simplu: fără un proiect profesional, nu există prietenie cu mine! Rostul meu aici este acela de a-i ajuta să-mi cunoască ţara și prietenii de acolo, iar ţara și prietenii de acolo să-mi cunoască prietenii din Franţa. Timp de dat de dragul vorbelor nu am. Cele mai complicate prietenii le am cu scriitoarele care po- vestesc la tot pasul despre copiii lor, despre ce-au mâncat, ce-au gătit, despre cotidianul lor adorabil, dar nesemnificativ la scară istorică, de mame, de gospodine. Sunt subiecte pe care le detest din adolescenţă. Mă feresc instinctiv de femeile care au încremenit în statutul de gospodine și din care nu se pot extrage. Cele care au înţeles limitele intimi- tăţii cu mine sunt încă prietenele mele. Cele care nu au înţeles s-au exclus singure din prietenia cu mine. În acest context, aș dori să-mi permiteţi să vă felicit pentru iniţiativa festivalului internaţional de la Râmnicu Vâlcea. Sunteţi întâiul ziarist, promotor cultural, fondator și organizator al unui festival din România care a avut ideea extraordinară de a mă invita cu cel puţin doi dintre prietenii mei la festival. Mi s-a părut firesc să invit doi dintre prietenii care reprezintă arealul geografic acoperit de antologiile ARC, areal foarte puţin tradus și cunoscut la noi. Iar lipsa de cunoaștere ori ignornaţa este reciprocă: nici noi nu suntem invitaţi în ţările lor. De acest gen de întâlniri culturale avem nevoie în România: cu prietenii românilor care locuiesc în diasporă și care au creat un loc, o idee, o publicaţie, un spaţiu în care se încrucișează destine literare internaţionale. Un gând pios, înainte de orice, pentru oamenii de cultură cu care m-am înţeles bine și cu care am lucrat câteva frumoase proiecte, dar care au adormit între timp întru Domnul: marele prieten al demersului meu ARC, Leopold Congo-Mbemba (1959-2013), un poet-filozof sensibil, din diaspora congoleză; Carlos do Nascimento, trubadur, diaspora angoleză (1953-2013); poetul, medicul, savantul Jean Méttelus (1937-2014), exilat politic haitian; renumitul fotograf, pictor, poet, eseist franco-haitian, exilat politic, Gérald Bloncourt (1929-2018); Kiflé Sélassié Béséat (1941-2019), om de cultură și diplomat etiopian; Athanase Vantchev de Tracy (1940-2020), poet, traducător, din exilul bulgar; Osama Khalil (1949-2023), poet, filozof egiptean, fondatorul spaţiului cultural „Le Scribe l’Harmattan”. Apoi, aleg în treacăt câteva nume, fără a favoriza ori nedreptăţi pe nimeni, începând cu prietenii palestinieni, pacifiști desăvârșiţi: pictorul Mohammed Al-Hawjari, despre care am vorbit mai sus; poetul, profesorul universitar Ziad Medoukh; pictorul Jihad Al-Ghoul. În cinstea lor, a curajului și demnităţii cu care îndură o regretabilă eroare istorică și un regretabil masacru, am creat un grup Facebook. Apoi, sunt oamenii cu care am gândit ori organizat diferite seri literare ori am discutat altele în jurul unei cafele pe o terasă la Paris ori București: Maggy de Coster, poetă franco-haitiană; Fatima Guemiah, fotograf, ani- mator și promotor cultural franco-marocan; poeta canadiano-congoleză Marie Leontine Tsibinda; poeta franco-congoleză Liss Kihindou; poeta congoleză Alima Madina; po- eta franco-israeliană Léa Zehavi; traducătoarea Gal Maria; poeta americano-haitiană Marlène Racine; poeta, prozatoarea, ziarista algeriană Fadéla Chaim-Allami, un condei rafinat, profund, de excepţie, un spirit critic, exigent și incomod, cum îi stă bine unei femei și deștepte, și talentate, cu care m-am încăierat pe istoria Balcanilor și a Imperiului Otoman; poeta algeriano-kabylă Ghanima Ammour, la fel, un condei implacabil și o fire așijderea; ziaristul congolez Marie Alfred Ngoma, promotorul cultural Rudy Malonga și pictorul franco-camerunez Francis Mbella, pe care i-aţi cunoscut, ori sculptorul de origine din Congo-Kinshasa, Thomas Mavambu; poetul, profesorul universitar Pedro Vianna, exilat politic; cineastul angolez Dom Pedro d’Angola; poetul, eseistul, criticul literar haitian Guy Cetoute; poetul-doctor haitian Daniel Talleyrand; sociologul, poetul, editorul camerunez Paul Dakeyo; poetul, profesorul, editorul și șeful tradiţional al unui sat camerunez Jean-Claude Awono; poetul Jean-Blaise Bilombo, președinte al Uniunii Scriitorilor din Congo-Brazzaville; poetul turc Osman Bozkurt; marele meu prieten alge- ro-kabyl Ahmed Lasfer, textier, compozitor, interpret, fondator al unui grup muzical, un om de o cultură generală și de o sensibilitate artistică extraordinare; marele meu prieten Amirul Arham, poet, cineast, traducător din bengali; marele meu prieten Aimé Eyengué, poet congolez, editor, fondator al mișcării literare „La Fleuvitude”; marele meu prieten Guillaume Ekoumé, poet, regizor, fondator al unui teatru de stradă camerunez; marele meu prieten, poetul camerunez Il Loco de la Bassura, care m-a înălţat la titlul de mamă și de casă a poeziei.

—  Cum trăiți, care sunt culorile boemei dumneavoastră? Ce vă face fericită, ce vă întristează?

Aici am avut bucuria de a mă întâlni mai des cu iubirea. Iubirea este blazonul existenţei mele, al dorului meu de necunoscut, de căi neumblate de pas de om; ea poartă culoarea stânjeneilor sădiţi de părinţii mei pe șanţul ce străjuia gardul curţilor noastre. Când sunt îndrăgostită ori când îmi reușește un vers ori găsesc traducerea potrivită pentru un text, trăiesc o stare nu de fericire, ci de euforie, de parcă aș fi gustat din ambrozia zeilor… Zâmbetul îmi luminează chipul, urmându-mă peste tot: pe străzi, în metrou, în tramvai, în autobuze, printre oameni, în supermarket, la birou, la masa mea de lucru ori când sting lumina pentru a mă cufunda în visul adevărat al somnului. Nu merg, ci dansez pe străzi, zbor, plutesc, de parcă aș vrea să îmbrăţișez toţi oamenii care-mi ies în cale. Eu și zâmbetul devenim un „tot”, o făptură mulţumită de existenţa noastră. Starea aceasta de împlinire prin iubire și mulţumirea lucrului făcut este suprema fericire. Sunt fericită să știu că în satul meu este un raft în biblioteca sătească în care se odihnesc și cărţile mele. Sunt fericită când mă aflu printre prieteni. Sunt fericită când îmi vine o voce ori un nume din timpul lumii trăit de mine. Sunt fericită când îmi știu familia și prietenii, și omenirea la adăpost de rele. Sunt fericită când cineva îmi vede surâsul în metrou, tramvai, autobuz și-mi răspunde. Îmi aduc aminte că într-o zi, o femeie mai în vârstă, africană, modest, dar armonios îmbrăcată, cu un chip superb brăzdat de riduri, căreia i-am zâmbit într-un autobuz din suburbia pariziană, a venit spre mine pentru a-mi mulţumi, mângâindu-mi mâna: „Madame, vous m’avez souri ! Ici, en France, personne ne m’a souri comme vous. Merci!”. Îmi place să zâmbesc oamenilor. În satul meu era oarecum o tradiţie. Părinţii mei aveau zâmbetul pe buze când salutau sătenii ori când răspundeau salutului. Bunicul meu patern ne spunea: „Tată, nu contează cum vă purtaţi în curte, dacă aveţi haine ponosite ori zdrenţuite. Dar, când ieșiţi în sat, să nu fie alt sătean mai elegant și curat ca voi. Și să zâmbiţi. Căci hainelor bune le stă bine însoţirea cu un chip surâzător”. Sunt fericită când pot să-i spun omului drag: „Te iubesc!”. Sunt fericită când omul în care cred îmi spune: „Ce mult mi-aș dori să te am alături! Te îmbrăţișez mult, mult, și-ţi sărut mâinile, frumoasă Marlen!”. Sună plăcut, ca o declaraţie de dragoste, nu-i așa? Ca un legământ de a fi împreună o veșnicie. Este cea mai frumoasă declaraţie de dragoste pe care am primit-o în viaţa mea. Iar ea îmi vine din cel mai nebănuit și vechi leagăn de civilizaţie al lumii: Sumerul. Chiar și în această poveste se încrucișează iarăși istoria, poezia, prietenia, pasiunea, lectura. Aveam în biblioteca de-acasă tot ceea ce a scris Ovidiu Drimba despre „Istoria Culturii și Civilizaţiei”, din cele mai vechi timpuri. Sunt fericită serile, când aprind candela în colţul sacru destinat părinţilor mei. Lumina ei le străjuie umbra, așa cum dânșii mi-au luminat viaţa, crescându-mă în spiritul curajului de a fi în lume. Sunt fericită duminicile când stau de vorbă cu copiii mei, pe camera video. Sunt mama și bunica din depărtări, mai mult o existenţă-legendă decât o ființă în carne și oase…

Acolo unde străjuie fericirea, nemulţumirile nu au loc. Și chiar dacă mai apar, sunt mai degrabă neînţelegeri firești influenţate de modul de a gândi al fiecăruia. Nu putem vedea toţi în același fel adevărul din jurul nostru, căci adevărul are atât de multe faţete, încât nimeni nu le poate cuprinde pe toate. Neînţelegerile în plan intim, amical, afectează relaţia profesională și viceversa, întrucât nu există o graniţă între viaţa mea profesională și aceea personală. Practic, dacă mi se întâmplă să rup o relaţie, mă „cert” de fapt cu două persoane întruchipate de relaţia respectivă: prietenul de discuţii la o cafea și partenerul de lucru. Dar precaritatea durabilităţii unei relaţii armonioase interumane este absolut firească, la rândul ei, ţine de firea omenească. Uneori, o ruptură în plan intim lasă loc unui potenţial partenariat cu mult mai fructuos în plan profesional. Mi s-a întâmplat să trăiesc acest tip de ruptură duală și cred că se întâmplă oricărui cetăţean al Terrei care și-a ales, boem fiind, deci pătimaș, să pună o piatră durabilă la temelia atât de seducătoare și aridă, concretă deci, a Culturii. Ultimele conflicte internaţionale, Ucraina-Rusia, Israel- Palestina, mi-au simplificat lista de prieteni. De îndată însă ce-mi surâd iarăși munca, iubirea, fericirea, uit aceste neînţelegeri. De fapt, de la dumneavoastră am învăţat secretul și particularitatea meseriei de ziarist: „azi” este timpul ei de lucru. „Ieri” aparţine trecutului, nu mai prezintă interes imediat. Când se ivesc zorii, trebuie musai să ne concentrăm pe azi. Iar mâine este încă departe, înmugurind totuși în azi. Nu mi-a fost ușor să-mi însușesc această schemă mentală, dar mi-a folosit foarte mult în străinătate, ca și rugăciunea.

— Mai este Parisul „orașul luminilor”? Ce e cel mai frumos acolo?

Parisul este o veche capitală imperială, înfrumuseţată cu monumente celebre armonios și ingenios luminate, iar din acest punct de vedere, pluralul din întrebarea dumneavoastră corespunde realităţii: este orașul superbelor sclipiri în noapte. Altfel, atâta vreme cât înalta administraţie a unui stat stăruie ruptă de popor, creând o falie, reprimând sălbatic demonstraţii populare ori interzicându-le, capitala sa nu mai poate purta cu aceeași mândrie vechiul renume de oraș Cel mai frumos loc aici sunt oamenii veniţi din cele patru colţuri ale lumii. Este cel mai feeric spectacol al Parisului. Fără oamenii pe care îi are acum, Parisul ar fi fost un oraș searbăd, golit de suflet. I-ar fi trebuit un vrăjitor din Oz care să-i pună inimă, suflet, înţelepciune. Coincidenţă sau nu, după ce-a ars turla Catedralei Notre-Dame, hulele, ielele, au surpat peste Paris triste și obosite culori. Poate că bucuria inaugurării turlei noi, în care simbolurile Franţei, crucea și cocoșul, după discuţii lungi și contradictorii, și-au ocupat din nou locul cuvenit, va risipi acest marasm social. Parizienii sunt stoici, răbdători, în general. Datorită oamenilor, întreg Parisul este un loc al frumosului, armoniei, surprizei, dialogului.

— Care sunt planurile de viitor?

Sunt greu de făcut planuri de viitor într-o atât de complicată perioadă prin care trec Europa, Orientul Apropiat, omenirea. Altfel, îmi doresc să-mi pot termina proiectele începute și a căror derulare mi-a fost blocată de toate crizele posibile din ultimii șase ani, pentru a începe altele în satul meu și a-mi lua viaţa de la capăt acolo unde a început toată această aventură superbă a chemării neștiutului, necunoscutului.

— La ce visați, când vă veți întoarce, dacă vă veți întoarce?

Nu am plecat pentru a nu mă mai întoarce. Voi reveni fără doar și poate. Îmi doresc totuși să nu mă întorc cu mâna goală, ci, dacă se va îndura Divinul, să pot să aduc cu mine o parte dintre prietenii prin care am cunoscut nu doar Parisul și Franţa, ci și locuri de pe Terra pe care nu aș fi avut timp să le vizitez niciodată. Nu este ușor de părăsit o lume multicoloră, pentru a reveni într-o lume în care destui sunt aceia care văd încă monocolor România și lumea. Italia, Spania, Franţa, Anglia, Belgia, Germania, Olanda, Suedia au câștigat enorm acceptând și adoptând refugiaţi economici și politici din toată lumea. Și, de ce nu?, să putem continua întâlnirile internaţionale cu prieteni francofoni și francofili, cum a fost ediţia I a Festivalului „Râmnic este metaforă”, gândite poate altfel. Aveţi calităţile unui bun partener de proiecte de anvergură: sunteţi bine organizat, punctual, acordaţi atenţie amănuntelor care contează mult în plănuirea unui demers, dar și sintezei, aveţi și avantajul cunoașterii limbii, exersată, nu-i așa?, în patria ei franceză. Și, deși ar mai fi câte ceva de spus, mă voi opri aici. Nu sunt o vorbăreaţă, mă exprim rar, dar cu multă bucurie când interlocutorul mă inspiră. Francezii, culmea!, sunt pupăcioși, în public. Oriunde se întâlnesc, au un sărut al lor, de politeţe socială: pe obraz, și la venire, și la plecare. Mi-a fost greu să mă obișnuiesc, dar mă bucur că m-am obișnuit. Vă transmit sărutări pariziene, deci pe obraz, dumneavoastră și tuturor celor care vă sunt dragi, și vă îmbrăţișez cu mult drag pe toţi de acasă, cei care știu că vă gândiţi la mine, și vă asigur că preţuirea este reciprocă, în ciuda divergenţelor de păreri, nu întotdeauna insurmontabile. A trece cu bine peste încercările vieţii, căci ele există tocmai pentru a fi depășite, este poate cea dintâi poruncă și nu cea din urmă înţeleaptă urare a breslei scribilor gintei latine.

Paris, 18 Martie 2024

Un interviu de Gheorghe Smeoreanu.