Apărut în anul 2021, la Editura „Fântâna lui Manole” din Râmnicu-Vâlcea, volumul de poezii „Timp unic”, al lui Ioan St Lazăr, ne dezvăluie iubirea profundă față de ontos și logos, sinergia cuvântului cu ființa și înlănțuirea lor epistemică. Printr-o grafică aparent simplă, coperțile ne înfățișează nevoia de altul, iubirea, prin zborul însoțit, într-un ocean de libertate și-ntr-un spațiu și timp, infinite în sinea lor, dar „unice” pentru poet:

„Clipă – partea vizibilă din Veșnicie”, iar iubirea ca „senzația de-a trece/pentru-o clipă/de veșnicie…”, pentru că „… orice ființă/năzuiește spre-un/celălalt…” Gaudeamus igitur pentru iubirea împărtășită a poetului, mărturisită în versuri greu egalabile: „Tu, draga mea,/… bucurăte/că mi-ai fost/și ți-am fost/un dar fără seamăn/într-o clipă de veșnicie/ frumos trăită…”, ori: „Făr᾽să te știu, erai în mine-un dor/Și forme-n vis mi ți-am sculptat,/te-ai împletit cu mine vie…” Pentru poet, „clipa iubirii” nu este altceva decât „pregustare a veciei”.

„Critic și istoric literar”, „doctor în științe filologice”, autorul omagiază poetic temelia și simplitatea comunicării: „Soare și stele,/cer și pământ-/cuvinte matrice/ pentru cele ce sunt./Codrul și câmpul,/ muntele, marea,/ființe și lucruri,/zborul și zarea/Fond principal/de cuvinte al vieții…” și-i dăm dreptate când afirmă: „Tânăr prin vreme,/vorbesc în limba lor…”, afirmație augmentată, credem, și de versurile: „Cu al ciocârliei zbor Pământul/se-nalță și sărută Cerul…” Bonom, mai puțin jovial, dar comunicativ și tolerant, în înțelepciunea sa, promovează armonia și seninătatea umană: „Tot încerc de ieri în azi/…/și încerc de azi în mâine/…/Zarea-n larg (s-) o albăstresc…”

Un loc aparte, în inima și cugetul său, oglindite în lirica poetului, îl ocupă „Simfonieta” „Ad Te” în care, din „insula timpului” „unic”, autorul ne înfățișează „lumea cerului și lumea de pe mări și țări”, „lumea soarelui, a lunii și stelelor” depă- nându-și ființa, așa cum „roțile ceasului universal”, „întors o dată pe totdeauna” își fac „datoria de-a răsări mereu”. Și aici, credem că, la fel ca în poemele Măiastra (1993), „autorul reușește să rescrie «într-un alt chip», idei fundamentale ale creștinismului” (Ion Soare).

Cititorul nu poate să nu fie impresionat de simfonia „fiului risipitor” în care „Facerea” Sfânt-scripturală este văzută și trăită printr-o lirică originală și inegalabilă: „Nici Tu, Doamne… singur n-ai putut sta, ci, zămislind… Cuvântul întâi, iscat-ai lumina… apele primordiale despărțind, pentru a crea Cer și Pământ, cu toate-ale lor… și-apoi o fără de seamăn grădină, în care să-Ți fie drag să trăiești nesfârșit – dar nu singur, Doamne! Iar, pentru toate acestea și pe mine m-ai făptuit, după chipul și asemănarea-Ți… un Alter cu care să vorbești despre viață și rosturi…”

Ispitit, asemeni lui Adam, poetul se simte „alungat de la fața Ta”, „urmaș ce-Ți scrie acum”… „privirea o am când către lutul din cari mai fost ivit și în care-am s-ajung”,… „când către Cerul unde am fost cândva cu Tine… Insuflă-mi, Te rog, tărie, căci nici Tu singur nu vrei să rămâi…” Încrezător în mântuire, poetul ne mărturisește: „La poarta Ta când bat, Te întrevăd… din turla Ta de Pantocrator cum brațele-Ți întinzi… ca să m-aduci la sân…” Cu toate acestea, poetul n-ar vrea să se grăbească: „Mi-am spus că-i prea devreme/ca să sfârșesc în brațele/ celei mai frumoase clipe…” Iar când va fi „deasupra timpului dus”, „Voi, cei dragi,/ ai mei de pe aici,/mă veți privi cândva/ pe Calea Lactee,/cu steaua mea de mână,/ binecuvântându-vă…”

Încercând o concluzie, putem spune că Ioan St. Lazăr, iubitor de cultură, și-a însușit-o și a împărtășit-o cu alții, dar, mai presus de toate, a creat cultură și și-a pus amprenta spirituală pe marile teme ale gândirii umane, nefiind nicicum un „fiu risipitor”, ci, mai degrabă, un agonisitor cultural. Ioan St. Lazăr e „un poet al ideilor rare”, care ne îndeamnă „să ne întoarcem spre puritatea spirituală” (Constantin Zărnescu), „al recuperării simplității din complexitate”, „un iluminat” (Ion Predescu).

Un mare merit al omului Ioan St. Lazăr este acela al implicării în adoptarea, de către municipiul Râmnicu-Vâlcea, a Sfântului Antim Ivireanul ca ocrotitor spiritual și denumirea Casei Cărții cu numele acestuia, „Biblioteca Județeană Antim Ivireanul”. Numai un cunoscător al vastei opere și contribuții culturale a lui Antim din Iviria (Georgia) putea să-și dedice o bună parte din viață studierii, aprofundării și publicării operei Sfântului Antim, în antologia „Antimiana”. Cu speranța că „toaca vremii” nu se va grăbi, îi dorim să-și ducă mai departe „steaua de mână”, cu gândul și fapta, mulți ani viitori!