*****

poveste de albastră

te ameninț de dragoste. îți vin a sărut

peste instinctul de dimineață ca o surpriză improvizată.

(sunt un răspuns fericit.

da, ar fi cazul să mă întrebi.)

în cel mai curând plural

ne ascundem în spatele unei uși greșite și râdem de diminutivele altora,

ne jucăm de-a pălării nebune și căutăm un pian enorm

să ne încapă pe cuvintele lui în frac

patru ceva-uri ca patru zâmbete cu degete.

îmbracă-ți telefonul de-o plimbare prin parc, continuă să stea pe bancă lângă al meu

și privesc pixelate cum luăm amendă după amendă pentru că aruncăm lingvistica pe jos

și ne strivim ca două fire de iarbă

sub greutatea asta neînchipuită a dragostei.

apoi facem poeme ușoare,

nu înțelegem încă dacă sunt gânduri de păsări sau pur și simplu umbrele de aer,

ușorul are coloane sonore complexe, uite,

ne înalță deja pe vârfuri de gală.

spre seară

închiriem biciclete aproape veșnice,

apoi te las să îmi umbli prin piept să te auzi.

****

nu sunt întreagă la trup, am rupt vorbirea ca pe o pâine, ies aburi pe care îi vând.

în stânga casei

am o planetă care mă latră de foame, îi mușc foamea de gât, taci,

respiră ce cade pe jos din pâinea asta.

plec din trupul ăsta în somn,

cred că neputința muțeniei visează galilei verzi pe pereți,

mă trădez cu mine însămi, mă părăsesc

(așa cum se termină până la urmă cuvântul) pe o scară de la zero la 4,

între etaje încep să crească vorbe la geam.

mi-e foame, încep să latru, să adulmec, îmi cumpăr aburii,

sunt o planetă fără gură, mănânc pe dinăuntru, mi-e foame de creier.

undeva,

un deget îmi face semn că s-a făcut noapte

în sfârșit

în inima câinelui.

răsare o lună cât un somn.

****

tu ai văzut vreodată

cum trage să nască o sămânță?

nu există arbori-femeie, arbori-bărbat,

grâu-bărbat și grâu-femeie, nici măcar o algă nu e

bărbat sau femeie.

din sămânță întotdeauna sentimentul de bărbat crește împreună

cu sentimentul de femeie, de aceea

a fi vegetal

este o dragoste absolută.

****

nu vreau să vorbesc cu mine,

deși am întrebări care râcăie și miorlăie la ușă. obișnuită să mint, nu m-aș crede.

plus că se tot plimbă cu mâinile la spate o nedumerire prin materia mea neagră,

care la un moment dat s-a dorit cenușie când era albă: de ce mereul altei imagini doare al dracului

și-mi trage una peste gură

de-mi înghit toată limba (și literatura de plâns)?

și asta e doar o nedumerire,

de întrebări mi-e groază ca de pisici.

știu că nu tac într-un mod ideal, nu simt într-o formă perfectă, nu semăn cu niciun înger

pentru că undeva în pumnul meu mic clocesc anual câteva ouă de gânduri din care ies niște animale pocite

și le hrănesc cu rachiu marsupial de sfântă idioțenie.

(firește,

nu vreau să vorbesc cu mine, mint și sunt proastă).