IZVORUL TRISTEȚII

Naiv nativ,

cu suflet de copil,

poetul își reinventează zilnic existența, visează că zboară la superlativ

și se crede militar, la vatră, în civil, trăgând cu pușca la figurativ…

Se apără de vidul existenței împușcându-și poezia foc-cu-foc, respirând în sfera melancoliei

și căutând sensul esenței, pentru a-i asigura veșniciei loc. Nici nu realizează poetul,

când lacrima începe să-i cânte,

în fioruri prelungi, în trosnetul clipei, și-ncet, cu încetul,

naiv nativ,

poetul pune ordine în infinit, utilizând intens violetul, declanșând astfel izvorul tristeții, din sânge zvâcnit!

 

ÎN LEGITIMĂ APĂRARE

!am căzut în noi înșine, din absolutul conștiinței, în somnul cel de moarte, jertfindu-ne destinul în deznădejdi și iluzii!

!Doamne, câtă abandonare

și nonrezistență, la batjocora și

apocalipsul prostiei guvernanților noștri!

!am simțit astăzi, de Ziua Unirii, un avânt stingher al speranței,

o tendință de a închide fereastra disperării, de a nu mai suporta, masochist, tensiunea absurdului, generată de oameni care sunt

și care, de fapt, nu sunt, conducătorii noștri!

Cum să rămânem atât de pasivi, în fața nemerniciei?

Libertatea, în general, dar, mai ales, pentru noi românii, are un sens ultim: acela că ne aflăm în legitimă apărare!

 

INIMĂ FUGARNICĂ

Iubito,

îți sorb alcătuirile

și îți plâng în sânge…

Îți asigur minimul de vid și maximul de plinătate!

Înlesnindu-ți suișurile

și priveghindu-ți coborâșurile, măsor, des, distanța dintre noi, prin iubire…

Îți anulez singurătatea,

dibuind, în imperiul verde al privirii tale irezistibile, ispita-mi fatală a vieții…

Îți desferec cărările, iubito, și îți coordonez înaintarea,

ca să poți supraviețui spiritual nimicului lumii…

Îți proiectez profilul diafan în Absolut…

Te invit la Menuet, pe lespezi de azur, iar tu, iubito, fugi cât vezi cu ochii, cu ochii tăi,

izvor al delirului verde, presărând în urma-ți

versuri proaspăt îmbobocite… Semn că au înflorit crinii,

în inima-ți fugarnică, fugarnică… fugarnică!