13 pricini pentru care Ea îl iubea pe El

1: Pentru că El era o picătură de lume,

O lume gălăgioasă, vie, enervant de colorată, netemătoare, atotștiutoare, reversibilă, Jovială, născătoare de surâsuri prostești, făcătoare de drumuri solide și case cu temelii din beton,

Îndrăgostiții ce-și privesc, râzând zgomotos, hainele distruse de ploaie,

O lume cu stropi de vin roșu pe cămăși albe, caligrafie proastă, pantofi neasortați cu poșeta,

Speranțe deșarte, unghiuri mult prea obtuze, strigăte asurzitoare, Taxiuri gonind cu plimbăreții nehotărâți între sacru și profan, Fanfare ce cântă la nunți și înmormăntări cu aceeași pasiune….

Pentru că El era o picătură ce trezise trupul Ei mineral de Giocondă.

 

2: Pentru că doar El o găsea pe Ea veșnic minunată,

Desăvârșită în naivitatea ei salvatoare, ce l-ar fi molipsit chiar și pe Schopenhauer, Singura muceniță încălțată în pantofi pretențioși ce-și dădea, de pomană, propria viață sărăciților, ca și cum ar fi împărțit o pâine feliată,

Singura zână oarbă, de-a dreptul oarbă, dar nu sufletește, autoare de coregrafii Într-o lume ce trăia analizându-și bocancii de dans sub microscop.

 

3: Pentru că doar Ea, fata de împărat cu cobiliță, reușea, Nimeni nu știe cum, (era taină),

Să-i servească aceeași searbădă și sărăcăcioasă mâncare, din căușul lunii,

Iar după cină, când lumea fugea să nu piardă începutul serialului „Trăiește-ți viața, că doar una ai”,

Cărau resturi de stele să fixeze piciorul șubred al Tronului Lui Dumnezeu, Din care oamenii furaseră câte o așchie,

Care pentru reușită la examene sau procese, Care pentru leac, noroc, ferire de accidente, Care pentru dezlegare de blesteme,

Care să-și pună proptă la canapea.

 

4: Pentru că Ea nu putea ascunde nimic și nu putea păstra nimic pentru sine, Nici în mână, nici în ochi, nici în suflet,

Era un fel de Fată cu un cercel de perlă, doar că, în locul perlei lui Vermeer, Purta, ca pe-o podoabă, un nod în părul ei cuminte,

Un nod malign, prăpăstios, în care stăteau încurcate trecutul, prezentul, viitorul și o dragoste, toate fără manual de instrucțiuni, fără bibliografie și sumar.

 

5: Pentru că El, ultimul vorbitor de esperanto și singurul interlocutor mut, Înțelegea nuștiuce-ul frenetic al lumii ei, papucii cu buline roz, ce-și coborau stăpâna, în fiecare dimineață, de pe spatele cometei cu lapte și miere, pe pământ, Piciorul ei drept, diafan și vociferând antagonic, precum un manifest dadaist la primul fior al deșteptării din abis,

Cămașa ei de noapte, tămâiată cu un soi de adorație mistică de strigoii nopților de vară, ce îi apărau existența eremitică,

Mâna ei dreaptă, ce nu ațipea niciodată, repetând cântece de leagăn pentru spectacolul vieții ( “nani, nani, copil cu o singură umbră”),

Gura ei, în care sângele alerga în șiroaie amețitoare pe bidivii de foc, scuturându-și coamele în tremurul buzei.

 

6: Pentru că, la prima sindrofie la care o dusese El,

Ea găsise de cuviință să cânte “Gorjule, iubitul meu”,

Lăsând complicata audiență contrariată și neștiind cărui curent muzical să asocieze cântecul

Ce țâșnea în valuri amețitoare, nu doar din gura ei, ci din sufletul ei,

Ca o mărturie a unor vremuri și locuri iubite și pe care nici chiar ea înseși nu știa cum ajunsese să le iubească,

Iar, într-o clipă, toți admiratorii declarați ai lui Schubert dăduseră, cu stupoare, o serenadă pe doina Mariei Lătărețu.

 

7: Pentru că El lupta pentru dezvăluirea divinului

Și nu se plângea că viața îl trăsese sistematic pe sfoară,

Mai întâi cu un răsărit, apoi cu un destin, mai apoi cu un apus,

Astfel că, în timp ce se târa soldățește către Lumină, cu ochii închiși, în vașnicul cântat al cocoșilor roșii,

Nu încetase niciodată să creadă și să vadă.

 

8: Pentru că El visa să țină, de la prima și până la ultima respirație, Cadența dansului cu chemările culmilor,

Tentația prăpăstiilor, senzația valurilor,

Numărătoarea bătăilor tâmplelor Ei credincioase, din care, fierbând și dogorind,

Dădea să iasă năvalnic afară sângele tânăr, ca dintr-un vulcan încă adormit; Și-ar fi topit forma în sângele ei tânăr,

Și-ar fi cadențat dansul în murmurul picăturilor rotunde și purpurii, într-un clocotiș de viață veche și nouă, din fumul căruia, mâine, și-ar fi aprins țigara tânărul căpitan al navei, abia scăpată din naufragiu, exclamând către cer: Doamne, azi m-am născut pentru a doua oară!

 

9: Pentru că, oricât de mare ar fi fost Pământul, Oricâte grădini și palate ar fi construit,

Totul ar fi fost pustiu și inutil fără Ea,

Călătoria ar fi necesitat un bilet înapoi, în camera mare și întunecată, de unde ar fi hulit urmele sonore ale pașilor trecătorilor naivi,

În timp ce și-ar fi consumat, în tihnă, lumea ieftină, strălucind ieftin de pe fundul paharului murdar.

 

10: Pentru că sunt strigăte mai sfâșietoare decât tăcerea și tăceri mai schinjuitoare decât strigătul, în care, cu o încăpățânare ereditară, sufletul se zbate să rămână ancorat doar cu alinarea Ei…

 

11: Pentru că, pe vremea când Ea nu îl avea pe El,

Iubea cu religiozitate lumea, dar nu o vedea și nici nu o înțelegea, Neștiind că doarme un somn al mâhnirii, iar acum, pentru întâia dată, Se trezise plină de bucurie, de-odată cu visele Ei,

Vedea râurile, copacii, pietrele albe,

Iar norii, norii nu mai prevesteau decât ploi senine de când iubea.

 

12.Pentru că o iubea.

 

13.Pentru că îl iubea