* * *

 toate sînt la locul lor

în conturul magic al zilei

nimeni nu și-a deznodat buricul

muști dintr-o piatră

să simți că ești viu

speriat de atîta perfecțiune

Dumnezeu

lasă pentru o clipă

cheile de la poarta raiului

la îndemîna unui copil

 

 

* * *

 

E dimineață. Pe căpățîna de zahăr a lunii

se adună furnici. Firimitură cu firimitură,

o vor căra de aici. Din desenul peșterii,

se desprinde și fuge un cîine. Timpul fură din

el însuși, dar tot întreg își rămîne. Se așază,

pe oiștea lumii, o pasăre sură. Sînt viu și

mort în egală măsură. Trezește-te, îmi

strigă iubitorul de rouă, astăzi ți se aduce

o inimă nouă! El nu știe, naivul,

că-i zadarnic să speri: săgeata

a fost trasă încă de ieri.

 

* * *

 

oare mai trăiești suflete

mă întreb amintindu-mi cum

altădată mă odihneam

sprijinit de un tren în mișcare

din ferestrele lui rîdeau clauni alb-negru

Doamne cît de speriat erai cînd ți-am spus

că începînd din ziua aceea fiecare

va trebui să își păzească singur

îngerul

 

 

* * *

 

sfîrșitul lumii o să vină cînd înțeleptul nu se va

mai îndoi de nimic iar nebunul își va pierde

cercul imaginar pe care îl rostogolește prin oraș

pînă atunci hai să trăim femeie să alungăm

umbra fricii dintre noi vino tu cu un măr

în palmă eu voi aduce cuțitul să-l împărțim

ca și cum n-ar fi fost niciodată întreg vino tu

cu ulciorul eu voi săpa o fîntînă acolo să ne

odihnim la asfințit după ce soarele e îngenunchiat

de tăunul uriaș al nopții eu să îmi pun sub cap

sabia cu care am tăiat buricul pămîntului

tu pieptenele alb și visînd cum dansează

un copac în flăcări să așteptăm dimineața

 

 

* * *

 

Dușmanul tău poate fi în adîncul fîntînii.

El îți umple găleata cu pietre, să însetezi

și să mori. În muștele ce-ți aleargă, pînă la

sîngerare, turma. În mintea femeii care îți rupe

pîinea pe masă și îți umple cana cu vin.

În cel ce îți dezleagă funia din jurul gîtului,

te vindecă și te face sclavul său.

În prietenul a cărui sabie rămîne în teacă.

În cîinele ce-ți mușcă mâna, după ce l-ai hrănit

cu resturi împărătești. În cel ce aduce ploaia.

În zîmbetul călăului ce se întoarce, seara,

acasă și își sărută pe frunte copiii adormiți.

În martorul mincinos, căruia îi cumperi,

cu ultimele monede, tăcerea. În cel ce

dă foc șirelor tale de paie, să-și încălzească

oasele ori îți otrăvește heleșteele cu pești.

În animalul eliberat din capcană, în cuibul

de sub streașină al păsării. Dușmanul tău

se poate ascunde oriunde, dar mai ales în

tine însuți. De acesta să te ferești!

 

 

* * *

 

Umblu prin oraș cu propria-mi fotografie

în mînă. Opresc trecătorii și îi întreb:

l-ați văzut, vreodată, pe omul acesta?

Ei dau din cap că nu. Mă privesc în ochi și o

spun cu atîta convingere de îmi vine să cred că

m-am născut în ziua de odihnă a lui Dumnezeu.

Nici mama nu mă recunoaște, nici prietenii,

nici femeile care au dormit cu ea sub pernă,

nici fotograful care mi-a făcut-o,

mirat că aerul se colora împrejurul meu.

Pînă și cîinele mă latră ca pe un străin.

Copiii vor să-mi deseneze ochelari și mustăți,

poate așa își va aminti cineva de mine.

Doar groparul se arată interesat. Miroase cîștigul.

(Pentru el, toate fotografiile sînt bune

de pus în rama unui mormînt.)

Dar nu renunț. Umblu prin oraș cu propria-mi

fotografie în mînă. Nici eu nu mai sînt sigur dacă

l-am văzut vreodată pe omul ce îmi zîmbește din ea.

 

 

* * *

 

după ce termin poemul scot o pasăre din colivie

mă iscălesc cu gheara ei apoi o eliberez am scăpat

multe păsări din captivitate drept recunoștință

găsesc în fiecare seară la fereastră cîte o pană

și uite așa nu mă pot opri niciodată din scris

vînzătorul de colivii mă urăște îmi propune

o parte din cîștigul său fă și tu poezii mai puține

cui folosesc îmi strigă supărat eu nu îl ascult mi-e

teamă să nu se răcească ouăle în cuiburi să nu

rămînă cerul gol scriu înfrigurat chiar și după

moarte voi scrie pe a treia față a foii de hîrtie

 

* * *

 

cu îngăduință îți dezleagă lanțurile de la mîini și picioare

îți scot din gură călușul primești înapoi femeia copiii

cîinele care a refuzat hrana cît ai stat în sclavie

casa și grădinile sînt din nou ale tale ai voie să vorbești

în piața orașului să călătorești în țări îndepărtate să te

rogi nestingherit Dumnezeului tău astfel ei se simt

mărinimoși nu știu că tu nu ai fost niciodată al lor

(regele e stăpîn peste corăbiile sale dar

nu și pe aroma boabelor de cafea aduse din colonii)

ești liber din ziua cînd ai privit de pe mal cum

trupul tău ce plutea pe rîu în jos era devorat

de pești și nu ai simțit nici o durere