turnul Babel

hei, voi chiar ați înnebunit cu toții?

ați vândut toată agoniseala de o viață

și plecați acum cu toții din cetate?

ulițele sunt deja pustii, orașele au rămas de mult pustiite…

unde vă duceți fraților?!

la Turnul Babel mergem, răspundeau cu mândrie pelerinii,

loc în carul nostru nu mai avem și pentru tine, dar vino și tu pe jos,

pe aici am încheiat socotelile, ce să mai pierdem vremea,

urcăm direct la cer să stăm în casă și la masă cu Dumnezeu.

măi să fie!, nu mai avem loc pe pământ

și vrem acum, acolo sus, să-l înghesuim pe Dumnezeu.

o să rămân eu singur pe aici, un Adam uitat de o ciornă a unei geneze apocrife,

iar parcă la coaste…, la coaste nu aș vrea să mi se mai umble…

într-un târziu, rămas ultimul care să închidă ușa în nas pământului tocmit

am făcut și eu ce ai face și tu, cititorule,

pe jos am luat-o, 40 de zile, și așa mi se părea cam scurt drumul către turn

parcă nu voiam să ajung, mie îmi plăcea de fapt mai mult mersul ăsta.

și nici capul nu-l prea ridicam, mi-era frică,

noapte de noapte visam că Turnul Babel

tot îmi face semn cu mâna să vin la el,

abia mă așteaptă acolo ca să pice pe mine.

deodată, parcă cineva m-a ascuns într-o stâncă, ca o sculptură uitată de daltă,

picioarele mi s-au făcut atât de grele,

încât nu le-am mai putut mișca, am rămas înțepenit în timp.

era chiar el, stătea în fața mea și mă privea sfidător: Turnul Babel!

am început timid să ridic privirea și să îndrăznesc într-un târziu să privesc până sus,

turnul înțepa cu obrăznicie cerul ca o suliță de centurion care-i străpungea coastele,

unii spuneau că, de fapt, turnul susține cerul obosit ca să nu pice rușinat pe pământ…

zilnic, la ora 6 un clopot bătea de 6 ori și prin 6 uși

666 de oameni urcau în turn după ce plăteau jidovilor taxa Cezarului,

adică toți banii, căci în cer doar li s-a spus: curge lapte și miere.

șiruri de oameni curgeau năvalnic din toate colțurile lumii

ca râurile care-și află sfârșitul în mare, o mare plină de capete,

pe care porțile cele lacome ale turnului le așteptă.

la un moment dat un vuiet de groază se aude în mulțime,

porțile se deschid brusc și toți cei 666 de musafiri ai cerului

care urcaseră mai înainte în turn coboară smulgându-și părul în țipete

care-ți munceau apoi urechile până la surzire

și cu toții o țineau într-o fugă nebună până la marea de smoală clocotită.

iar ea, marea cea primitoare, își deschidea brațele larg pentru toți.

cine stă acolo sus?, gata, nu mai sunt locuri?, are Moșul barbă?

întrebau disperații rămași jos,

dar nu pricepeai nimic din ce bolboroseau agitații ăștia

care coborâseră rupându-și hainele de pe ei,

căci cineva acolo sus le încurcase limbile…

după câteva ore toate se dădeau uitării, se făcea liniște,

apoi începeau ușor, ușor, cântecele și jocurile de veselie,

vițeii de aur sfârâiau la proțap, vinul reușea să le dezlege lor limbile

și se făceau listele cu cei 666 pentru următoarea urcare.

și a fost zi și apoi noapte, ziua întâia.

și tot așa până ce a trecut și ziua a șasea

apoi, că să mă odihnesc și eu de toată nelucrarea văzută

cu acest turn care te coboară de la cer la pământ,

în ziua a șaptea, am luat Turnul Babel și l-am ascuns în mine.

iar aici, am luat praștia din mâinile lui David

și am tras în turn ca într-un Goliat cel uriaș

și l-am răpus la pământ.

 

 

schimbul cel mare

aseară, un înger de lumină transpirat tot, mi-a propus un târg cinstit:

să facem zilnic schimb de roluri, doar până la miezul nopții,

timp de patruzeci de zile, având doar o singură regulă:

să nu depășesc ora limită fiindcă apoi, pentru totdeauna,

îl voi condamna pe el să rămână om, iar eu o să rămân pe veci un înger.

adică, să îmi dea el mie aripile lui alea mari, cele șase…, cu tot cu fișa postului,

iar eu, să-l distribui în rolul omului aflat sub semnul căderii edenice.

hm, ce-o mai fi și ispita asta? parcă îmi scapă ceva,

dar l-am recunoscut, era chiar el…, îngerul cel iubit al Domnului!

o fi plictiseală mare prin cer, se joacă popa prostu pe pedepse,

s-or fi îmbătat îngerii și ei o dată ca tot omul,

trebuie să fie ceva necurat în toată lucrarea asta!

nu merit eu așa onoare, i-am spus umil îngerului de lumină,

încercând să trag puțin de timp, sincer, mi-era și puțin cam frică,

dar mă încerca un dor nebun să deschid ușa cerului, ce spargere perfectă,

e ca și cum aș intra clandestin în seiful cu secrete al Domnului Dumnezeu.

ei, hai, nu te teme, o să-ți placă și o să te descurci tu,

spuse încurajator chiar îngerul cel iubit al Domnului,

vei asculta muzică cum urechile tale needucate

și nici un muritor nu au mai făcut-o la voi pe pământ,

pe aici tot compunând, Chopin, Mozart, Porumbescu sau Schubert

au ajuns în sfârșit să îmbătrânească cum trebuie,

că doar nu crezi că stau la păstrare pe aici ca și conservele de iarnă cuminți pe rafturile

unui beci.

poți citi, tot aici, ce poezii mai trebuiau să scrie pe pământ Eminescu, Labiș, Villon sau

Esenin,

să te bucuri de ce au mai pictat, doar aici, Rafael, Luchian, Gauguin sau Van Gogh,

uite, tablourile lor neștiute de voi oamenii

și-au aflat odihna binecuvântată pe pereții exigenți ai cerului cel nou,

tu ești alesul, o să vezi și tu cum este să fii nemuritor, până la… miezul nopții.

mă cam îndatorezi cam mult, îngerule, eu ce pot să-ți ofer la schimb?,

o oală în clocot din care să-ți picur regulamentar

pe obrazul tău atât de perfect lacrimi fierbinți, sterile,

tusea seacă a planetei albastre pricopsită chiar în zilele noastre

cu o afectare totală pulmonară și chiar mentală,

un strigăt mut, de durere al copiilor desculți,

cei fără școală, pentru urechea ta atât de cultă,

va trebui să mai și muncești, ceva cam mult,

pe la stăpânii lumii ăsteia văzute doar pentru câțiva bănuți,

doar dacă nu vii tu de acolo zilnic cu ceva mană cerească.

eram din nou ca Adam ispitit în grădina Edenului și mă tot codeam,

să accept sau nu? să mușc cu poftă din mărul oferit de data aceasta

cu atâta generozitate chiar de îngerul cel iubit al Domnului.

și s-au cam făcut anul acesta merele în curtea mea curată, cea de dinainte pregătită…

adică, stați liniștiți, am făcut și eu ce ați fi făcut și voi,

la fel ca și tine dragă cititorule,

am acceptat bineînțeles târgul cel onest al îngerului de lumină

și mi-am început cu multă râvnă și mult trac rolul acesta de Cenușăreasă,

o navetă obositoare, zilnică, de la pământ la cer, până la miezul nopții.

desigur, vreți acum breaking news, să vă povestesc cum este pe dincolo,

cu cine își beau dimineața sfinții cafeaua, care este limba oficială

sau dacă raiul și iadul chiar există așa cum ne spun popii,

dar poezia mea nu este despre aceasta, o să stăm la taclale altădată,

în altă poezie, acum ascultați ce mi s-a întâmplat.

chiar în ultima seară, când îmi terminasem conștiincios treaba ceva mai devreme ca de

obicei,

am găsit, întâmplător desigur, ușa uitată deschisă către cel de-al treilea cer

unde fusese răpit odată și Sfântul Apostol Pavel,

și, deși se apropia ora la care trebuia să mă întorc degrabă pe pământ,

am zăbovit uitat acolo, împietrit, cu aripile alea grele cât o așteptare coaptă,

să privesc din ușă la necuprinsul care nu poate fi cuprins de cuvânt vreodată

și de neînțeles pentru cei care nu pot măcar certa furtuna ca să o cumințească

și încă nu pot merge lejer pe deasupra apelor.

de atunci, fiindcă am întârziat să mă întorc pe pământ

la îngerul pe care-l văd cum dansează și râde acum fericit

am rămas încremenit odată cu timpul,

cu aripile alea, cele șase…, cele mai grele dintre toate aripile,

odihnindu-se pe limbile ceasului așteptându-l pe ceasornicar.

de ce ești fericit?! l-am întrebat contrariat pe înger care radia tot,

ești acum și tu doar un biet muritor de rând

și în sudoarea frunții tale îți vei mânca pâinea.

zis-a îngerul: văd că ți s-au deschis tocmai acum ochii, dar tu ai rămas acolo sus

doar un înger, cu aripile alea grele, cele șase…, mult prea grele pentru tine,

iar eu, ca om aici pe pământ, și… fără aripi, tocmai am aflat binecuvântarea

de a purta această grea povara a bucuriei,

a răstignirii Mântuitorului pe cruce și pentru mine.

 

dorință

orbește-mă, Doamne,

ca să pot vedea infinitul tot,

dintr-o privire,

de la un capăt la altul.

taie-mi mâinile

ca să pot căra de aici Pământul

într-un loc mai curat.

ia-mi apoi și picioarele

ca să pot alerga liber spre Tine

sau mai bine, decât așa pe bucăți,

ascunde-mi trupul de mine

și lasă sufletul să-l găsească

într-un cer nou și pământ nou.

 

 

ușa

și totuși, chestia asta cu… moartea

noi ne tot rugăm să mai lucrezi la ea Doamne,

știm că poți mai bine de atât

nașterea și moartea sunt ale tale

noi îți suntem datori cu o viață.

tu fă o ușă frumoasă între viață și moarte

între cer și pământ și las-o deschisă

uneori ne chemi tu pe acolo,

alteori te chemăm noi pe aici,

iar când suntem împreună, uităm,

nu mai știm dacă suntem noi urcați la cer

sau ai coborât tu pe pământ.

 

 

ploaia fără stropi

cuvintele mă știu după sete,

îmi cară apă de la izvor

ca niște zilieri tocmiți pe versuri.

copiii îmi desenează setea pe asfalt,

iar ploaia nu cade decât acolo

pe mâzgăleala lor, un tablou efemer de o zi

la care se uită mirat un cer mai nou, grijuliu.

iar pentru voi, căutătorii de rai pe pământ,

ca să-l vedeți și să-l călcați cu privirea

am pus prin muzeele mai îngăduitoare ale Edenului

câte o ramă goală pe peretele de la răsărit,

ca o ureche care aude tăcerea unor întrebări mute

primind chiar acum în dar, ca răspuns,

o rugăciune care a fugit din cuvinte.