GUSTUL ZILEI

(Le premier janvier à 13 heures un pigeon s’est posé sur la tête chauve de)

Întâi ianuarie la ora 13 un porumbel s-a aşezat pe capul pleşuv al lui

Paul Verlaine.

 

Nici anul acesta nu va ninge.

Arthur va continua să atingă uşor pereţii.

Poartă un rucsac din piele.

 

Ministrul de calcul mental a suflat sub lambriuri în cele treizeci şi opt de lumânări ale cele

de-a o sută aniversări.

 

Marie are două găuri roşii în partea dreaptă.

Ea doarme.

Cu bărbia în piept.

Un frumos somn ca-ntr-o imagine pictată.

 

De fiecare dată îmi repet acelaşi lucru: nu voi mai scrie poeme.

E deja o poveste veche.

Totuşi, îmi revine această nevoie de cuvinte grăbite, de discordie

şi de zgomot.

 

N-am nimic de spus, dar sper.

Ca şi cum ceva are să se întâmple.

Ca şi cum cineva are să vină.

 

Iubirea este un cargou chinezesc ce rugineşte.

Sânii femeilor poartă doliu.

Dar negru le vine bine.

 

Frumoasă vreme să te pierzi în acest sfârşit de secol.

Nu vom mai merge în pădure.

Laurii sunt tăiaţi.

 

Nu acord de astă dată nicio atenţie cuvintelor pe care le aşteptaţi de la mine.

Nu sunt decât un sughiţ de beţiv.

 

Poezia este o căţea bătrână a cărei singură plăcere este udatul felinarelor.

 

Număr orele care mă despart de moartea mea. Asta mă face să mă stric de râs.

Iertaţi-mă, scrâşnesc din dinţi. (…)

 

Poezia, repet, este o femeie bătrână care ridică perdeaua şi care observă trecătorii

pe fereastră.

Ţintuită în fotoliu de artroză şi de varice priveşte tinerele care

defilează la televizor.

De mult nu se mai bucură, colecţionează timbre port-chei, insigne şi cărţi poştale.

Din patru colţuri ale lumii, de când lumea e pătrată, strălucitoare şi colorată ca sticla

de Veneţia.

Sunt tot timpul nebuni bătrâni care-i trimit veşti şi o asigură că se gândesc la ea

din toată inima.

Sărutări de peste tot!

Unii vorbesc despre luminiş, despre ghizdul fântânilor, despre strigătul vânturilor

puternice.

Ei afirmă că un zeu furtiv vrea uneori să-şi stabilească imensa lui iubire într-o

înseninare de

cuvinte bine ţintuite.

Abuzează de această infirmă, pironită în scaunul ei de mizerie, care a învăţat să

citească în cărţile altora.

Îi place să creadă în aceste lucruri.

Aceste cuvinte îi fac bine.

Redau un ton frumos.

Viaţa ei nu mai e cenuşie. (…)

 

Poezia îmi spune:

«Nu te atinge de sânii mei.»

Îi răspund:

«Evitaţi, vă rog, să-mi telefonaţi seara.

Mai ales după ora opt.

Îmi cârpesc ciorapii şi îmi buchisesc lecţiile

. Aş vrea să văd limpede. (…)»

(…)

Proză şi iar proză: poezia va veni mai târziu în micul camion negru, cu crizantemele

şi coroanele. (…)

 

În faţa oglinzii, ea (poezia) se machiază şi se preface:

«Oglindă, zi-mi, eu sunt mereu cea mai frumoasă?»

 

Visa să-şi schimbe viaţa, se mulţumeşte într-o seară să mute mobila.

Citeşte din nou ziarul.

 

S-a sfârşit, calmaţi-vă.

Nu veţi mai simţi nimic.

O să vă despărţiţi uşor de propriul corp.

 

Încă o ceaşcă de ceai?

Un pătrăţel de ciocolată?

Ultima ţigară?

Ce parfum folosiţi?

 

S-a încălzit un pic.

Aţi văzut acest porumbel alb care s-a aşezat pe capul pleşuv al lui

Paul

Verlaine?

 

 

SAIGON

(Touristes, par définition ceux qui ne portent à leurs hôtes aucune espèce d’attention.)

Turişti, prin definiţie cei care nu acordă niciun fel de atenţie gazdelor.

Turişti, cei care traversează pământul străin fără altă grijă în afara cărţilor postale

şi a fotografiilor, neavând acolo nicio socoteală de dat, nicio funcţie, nicio datorie,

definitiv leneşi şi abili.

 

Fetele pe care ei le râvnesc au corpul transparent. Ele nu dezvăluie adesea decât

un surâs subliniat de o linie îngroşată roşie. Ele îndrăznesc jocuri, strâmbă din nas, au

impudori…

Ei le conduc pe aceste neînsemnate fete în camerele lor de hotel.

Apoi plimbă pe străzi tâmple cărunte alături de siluete care ar putea fi cea a fiicei lor.

Deseori, îi vedem pe holuri sau la restaurant, faţă în faţă şi muţi, fără să aibă nici

măcar o limbă în comun sau pur şi simplu ceva să-şi spună, odată încheiată tranzacţia de

mângâieri ieftine.

 

Ce rămâne din aceste iubiri? Câteva urme de ruj pe gulerul cămăşii?

Între prostituată şi îndrăgostită, nimic.

Nu-i loc pentru complicaţii.

Saigon este un bordel cu apă de trandafiri.

Pe unde, mult sirop.

 

 

O ISTORIE DESPRE ALBASTRU

(Les femmes aux yeux noirs ont le regard bleu.

Bleu est la couleur du regard)

 

Femeile cu ochi negri au privirea albastră

Albastră e culoarea privirii,

din adâncul sufletului şi al gândirii,

al aşteptării, al reveriei şi al somnului.

 

Ne place să amestecăm toate culorile în una singură.

Cu vântul, marea zăpada, rozul foarte dulce al pielii, rujul râsetelor, cearcănele albe

ale insomniei în jurul verdelui din ochi şi auriul pălit al frunzelor care se scorojesc, noi

fabricăm albastrul.

 

Visăm la un pământ albastru la un pământ de culoare rotundă,

nouă ca în ziua dintâi

şi curbă ca un corp de femeie.

 

 

INSTINCTUL CERULUI

(Neuf jours sur la mer comme dans une église

Seul avec les dieux, avec leur absence.)

 

Nouă zile pe mare ca într-o biserică.

Singur cu zeii, cu absenţa lor.

Apăsarea mâinilor invizibile pe umerii mei.

Singurul citat să compar în faţa albastrului.

În duminica cea mare a mării.

Bând spaţiul ca un beţiv.

Înghiţituri de angoasă şi credinţă.

Doritor să adaug mai mult cer cerului şi apă sărată mării…

 

Îmi place să aprind o ţigară în mijlocul mării.

Un minuscul punct roşu pe acest albastru.

Un punct de incandescenţă, de sfârâit şi de căldură.

Înseamnă că exist:

sunt un grăunte, o pepită de om, o bucată de suflet în lacrimi,

pregătit să îngenunchez, dar şi să dispar.

 

Jean-Michel Maulpoix (1952-), poet şi critic literar. A fost profesor la Universitatea Paris X-Nanterre, la catedra de poezie modernă şi contemporană, iar în prezent, este profesor emerit la Universitatea Paris 3-Sorbonne Nouvelle. Este director la Nouveau Recueil, revistă trimestrială de literatură şi critică. S-a afirmat ca unul din principalii teoreticieni ai poeziei contemporane şi, de asemenea, unul din promotorii „lirismului critic’’ în volumele: Diversité de la poésie contemporaine, Une histoire de l’élégie, Les 100 mots de la poésie, Adieu au poème, Du lyrisme. A scris 23 de volume de poezii şi povestiri, dar şi 13 volume de eseuri. E bine cunoscută „prietenia” dintre Meschonnic (pe care Michel Deguy l-a numit „serial killer”) şi Maulpoix. În articolul La liste du sycophante, Maulpoix îl califică pe Meschonnic ca fiind un sicofant (sicofant, acuzator de profesie în antica Atenă). Jean-Michel Maulpoix a fost distins cu Prix Max-Jacob (1988) pentru volumul Ne cherchez plus mon cœur şi Prix Roger-Kovalsky (2017) pentru volumul L’hirondelle rouge