Petronela Apopei

Călătoria e o experiență de viață, dar să fii călător pe drumuri neumblate, deschizător al acestora e cea mai frumoasă realizare a vieții.

  1. W. Emerson spunea: „Nu urma calea unde te duce drumul. Mergi mai degrabă acolo unde nu există nicio cărare și lasă o urmă.”

Așa a făcut și poetul „Scrisorilor…”, deschizând o poartă largă a călătoriilor sufletești, un drum anevoios pe care a pășit și pe care l-a bătătorit pentru cei dornici de frumos. Pornind de la poemele sale ce călătoresc luminos spre suflete prin trăirile și simțămintele deosebite, poetul te face să treci prin anumite stări și dimensiuni exis- tențiale. „Scrisorile…” cuprind în ele o vastă lume, o scenă pe care se perindă actori, toți protagoniști în piesa jucată.

Citindu-le, descoperi viața și arta, religia, filosofia, iar versurile au rolul de a te îmbogăți spiritual, o bogăție care te înnobilează. Nu citești o banală scrisoare adresată „iubitei”, ci un capitol sau mai multe de viață, un drum care ți se deschide sufletului și ochilor minții întru edificarea ta față de creația lui Dumnezeu, dar și față de sufletul poetului.

Prezența aproape constantă a sfinților și a lui Dumnezeu adâncește profunzimea dictonului latin „Nihil sine Deo”: „Iubito, Dumnezeul cuvintelor se ascunde în tăcerea din ele / Iubito, Dumnezeul tăcerii se ascunde dincolo de propria tăcere /… împreună călător cu ei trec printre oameni și umbre în clipe de pripas” (Scrisoare despre Dumnezeul cuvintelor și Dumnezeul tăcerii).

La început a fost Cuvântul Care i-a hărăzit poetului Ioan Romeo Roșiianu LUMINA scrisă-n cuvânt: „Mai știi când la mormântul Sfântului Dumnezeu ne-a luminat calea și sufletul?” (Scrisoare despre atunci când Dumnezeu nu era acasă la el). Cuvântul e putere, cuvântul are greutate, în scrierile sale este lumină, acea lumină ce încălzește și dă viață, într-o lume a deșertăciunilor: „Mai știi când ți-am spus că Dumnezeu se ascunde în lucruri mărunte și că măreția lumii nu înseamnă nimic?”

Călătoria a fost și rămâne un mijloc de cunoaștere și autocunoaștere. Poezia lui Ioan Romeo Roșiianu nu se citește decât cu sufletul: „resemnat te priveam cum trăiești o renaștere nouă / resemnat eu plecam spre poemul nescris” (Scrisoare despre dimineața cu miros de lavandă). Nu poți citi altfel! O vezi cu ochii, dar citind-o cu cei ai sufletului ți se înfățișează în toată splendoarea ei, reflectând realitatea nudă a vieții, o viață ce nu e decât o punte dinspre naștere înspre moarte: „prin arterele mele se prelingea viața spre moarte” (Scrisoare despre bunica mea și ielele bune și rele).

Poemul nu e înveșmântat în cuvinte ce stau să umple goluri, ci răsare plin de înțelesuri filosofice care îți stârnesc imaginația. Cadre ți se perindă instantaneu, devoalând filmul vieții: „vântul care joacă șotron”, „odaia-mblânzită de tablouri și cărți”, „marginea marginii zării apusul pustiu” sau trupul iubitei dezvăluit în diferite ipostaze: „ca o umbră”, „ca o felină printre pești sau ca o sirenă printre lupi”…

Poezia se adresează tuturor, dar funcția fatică a mesajului este percepută diferit. Poetul călătorește în lumea noastră, noi călătorim în universul său poetic. Ce poate fi mai frumos decât întretăierea drumurilor poetului cu cititorul? De aici călătoria devine una comună. Poetul nu e singur,

„un suflet pribegit într-o lume”, e însoțit de călătorii întâlniți și care au ales să meargă în aceeași direcție: „Iubito, eu ți-am zis că-s capabil să iubesc oamenii pentru ceea ce sunt nu pentru ceea ce au sau îmi dau” (Scrisoare despre un suflet cu fermoarul tras până la gât).

Dăruirea prin iubire de semeni a poetului Ioan Romeo Roșiianu e o calitate ancestrală, într-o lume strâmbă și meschină ce îngreunează călătoria sufletească a acestuia: „am văzut în flacăra pâlpâită a lumânării / îndemnul străbunilor toți la iubire și viață”.

El iubește oamenii, un „visător” ce vede că „oamenii sunt ca și fluturii efemeri și frumoși / unii zboară mai sus alții mai jos unii mai mult alții mai prost” (Scrisoare despre oameni și fluturi).

Călătoria nu se sfârșește, călătorul-poet e cel ce deschide drumul, ce înlătură spinii și ocolește obstacolele, rolul cititorului este de a-l susține și de a face ca drumul creației să fie frumos… un drum cu sens unic. Un drum parcurs cu dăruire și drag dinspre suflet înspre suflete!

Mulțumirea poetului e una firească:

„Mai știi că fericirea apare atunci când încetezi să mai plângi și când îi mulțumești lui Dumnezeu pentru ce ai?” (Scrisoare despre singurătate în mijlocul lumii), atunci când știi că nu ești singur pe drum, când sufletele prind din frumusețea vieții din calea pe care, tu, poetule ai deschis-o.

Nu multora li se oferă prilejul de a călători… prin sufletele semenilor săi. E o călătorie mai grea decât aceea prin… „singura viață avută”, dar o călătorie ce înnobilează sufletul poetului și luminează sufletul cititorului.

[Revista „eCreator”, on-line, 10 aprilie

2019]

 

Iubind iubirea și dincolo de ea…

(Florin Dochia, „Nopți cu Inanna Lee – Sonete înamorate”)

În lumea iluziilor, a deziluziilor, a piedestalurilor din cârpe, rămâi fascinat când vezi zâmbetul adus de o fărâmă de frumusețe. Desigur frumusețea o văd oamenii în mod diferit, în locuri, situații diferite, în oameni, în fire de iarbă brodate de rouă, în frumosul din ei înșiși. Un om frumos poate vedea doar frumos.

O frumusețe aparte o reprezintă poezia, acea formă de desfășurare artistică ce te face să vibrezi, să simți, să pictezi în ochi dorință de viață. Poetul îți dă imboldul de a te desfășura în plan emoțional, prin capacitatea de a sugera imagini rupte din preaplinul sufletului său, cernute prin capacitatea sa de transpunere în albastru divin.

Florin Dochia vine cu o nouă provocare, volumul de sonete „Nopți cu Inanna Lee – Sonete înamorate”, apărut în 2019, în Colecția „Poesis” a Editurii „eCreator” din Baia Mare, într-un regal de imagini care îți taie răsuflarea.

Creator complex și subtil, autorul te copleșește prin mesajul transmis, așezat în așa fel, încât să trăiești cu intensitate fiecare pas în receptarea textului poetic. În aparență ceva simplu pentru cititor, greutatea sonetelor sale îngenunchează lectorul. Le citești ca într-o contemplație, savurându-le cu o sete neostoită de iubire și dorință.

Pe măsură ce intri în lumea divină sau puțin demonică a iubirii, nu pe poți opri… savurezi poemul până la ultima picătură, trezindu-te beat de frumosul oferit.

Așa cum poemele nu sunt realizate în- tâmplător (având o formă fixă, respectând versul endecasilabic, cu rimă îmbrățișată), nici titlul nu este ales la întâmplare.

Citindu-l pe Florin Dochia, descoperi dorința ancestrală a bărbatului de a iubi femeia perfectă, un soi de înger – demon eminescian. Autorul creează iubita perfectă prin intricația dintre zeița dragostei, Inanna și personajul lui E. A. Poe, Annabel Lee, o ființă menționată și motto-ul volu- mului: „Și această fată trăia fără niciun alt gând / Decât să iubească și să fie de mine iubită.”

Volumul conține 77 de poeme, un număr deloc întâmplător aflat aici. Subtilitatea poetului este extrem de elaborată, pregătește cititorul pentru o lectură ce acutizează gândirea. Cifra 7, căutătorul adevărului, este unul dintre cele mai înțelepte și mai spirituale numere. Acest număr este asociat cu numeroase simboluri, cele mai cunoscute fiind cele 7 chakre și simbolul masonic al triunghiului așezat peste un pă- trat (3 + 4), iar după cum se observă, sunt doi „7” în 77.

Totul se amplifică în prezența acestei

alăturări. C. G. Jung definea sincronicități- le sub aspectul coincidențelor semnificative. („La diferite intervale de timp, individul este confruntat cu o serie de evenimente ale căror mesaj converge către o idee foarte clară, înțeleasă la modul cel mai concret ca o lecție de viață.”) Deși rațiunea tinde să nege aceste lucruri, intuiția trezită datorită unei emoții puternice, se întrepătrunde cu rațiunea, transmițând un „mesaj” care trezește în om o nouă viziune asupra vieții și a drumului pe care, ca ființă conștientă, are menirea să îl urmeze.

Asta sugerează și poetul, prin intarsiile lirice folosite și care dau o încărcătură afec- tivă deosebită. Primul sonet deschide ochii cititorului „în zori”, zorii fiind vestitorii zilei, ai luminii, ai nașterii. Odată iubirea ivită „așteaptă în adâncuri transformarea / iubirii tale în moștenitoarea / unui șirag de vieți misterioase”. Șirul e deschis, iubirea e cea dătătoare de trăiri, de vieți celui îndrăgostit, căci din vremuri și până azi, patima de a iubi o femeie rămâne aceeași.

Dorința este fără de vremuri, e atemporală și se pare a fi infinită. Din simbioza dintre zeitate și femeie rezultă o ființă unică, inegalabilă, superioară, un Eon feminin care apare într-un plan creat de inima îndrăgostitului, într-o descriere oximoronică ce desăvârșește portretul acesteia: „sălbatica-ți tandrețe mă subjugă / și-mi umple noaptea calmă și fierbinte. / uit că mi-a spus un înger: ia aminte / când către ceru-ntunecat faci rugă // din tot ce-i ceri răsfățul să-ți alinte / într-un târziu primi-vei doar o fugă / prin bezna nouă care să-ți distrugă / orice-ncercare de a fi cuminte. // cu trupul tău sfielnic de fecioară / m-ai înrobit și nu-i întâia oară / când mai aud doar șoaptele tăcerii // iar tu vibrezi ca struna de vioară / și-mi pari un flutur alb ce zboară / spre zori ce varsă-n mine gustul mierii” (XXII).

Ipostazele acestei ființe nemaintâlnite sunt diverse: „ca o lumină-n umbre”, „diafană, pasăre măiastră”, „beatrice”, „sărutul tău e ca un zbor de seară”, „ești flacără, iubito, eu sunt jarul”, „astăzi inima ta e un fluture”, „trup de patimă arzândă”, „tu ești numai gest și ești atingere”, „erai incandescență”, „ești doar un adevăr pe jumătate”, bărbatul dovedindu-se completarea acestei perfecțiuni. Într-o lume strâmbă și imperfectă a căuta perfecțiunea e o artă.

Iubită în dimineți, zile, seri și nopți, în vis sau în realitate, Inanna Lee se dovedește muză, zeie, femeie, iubită de cel care se autodefinește „eu sunt jarul”. El, iubitul este cel puternic, în stare să întrețină flacăra, să o protejeze, să o susțină.

Alese cu minuțiozitate imaginile artistice sunt mai mult decât grăitoare. Orevrier al cuvântului, Florin Dochia meșteșugește imaginea până aceasta pătrunde în vene. Fiecare metaforă, fiecare epitet hiperbolizează inedita descriere a celei adorate.

Senzualitate, ludic, filosofie, împlinire se împletesc într-un erotism tulburător:

„îți amintești? erai incandescență / când nopțile albe nu se mai sfârșeau / și eu îți șopteam: te vreau, te vreau, te vreau, / iar chipul tău era evanescență” (XLIII), dictat de cea care este, la un moment dat „un adevăr pe jumătate” (ce trebuie întregit) sau cea creatoare a tot ce conține universul senzorial și extrasenzorial („universul e, de fapt, o femeie. / ești tu, iubito, de zei născătoare. / orice noapte cu tine-i sărbătoare / desfătare ce nu se mai încheie” – XL), capabilă să înalțe prin însăși ființa ei („atunci și zborul îl învăț și-notul”).

De o frumusețe neasemuită, sonetele lui Florin Dochia sunt ieșite din tiparul acestui tip de poezie, autorul optând pentru imixtiunea cu poezia modernă (fără titlu, cuvintele scrise cu litere mici, chiar și substantivele proprii, imagini artistice deosebite, simboluri). Două substantive proprii sunt scrise cu majuscule, Inanna Lee și Fecioara, poetul acordându-le putere deplină. Fecioara și femeia iubită sunt ființele ce dau viață cântecului și cântec vieții.

Tulburător volum, impresionante imagini a reușit Florin Dochia să creeze, ostracizând negrul și întunericul printr-o luminozitate ce te lasă fără suflare. Inebranlabil în scriitura sa, un fin observator al sufletului uman, poetul se încăpățânea- ză să rotunjească sfera iubirii, ademenind cititorul într-un joc al destinului împărtășit pe deplin. Nu poți decât visa pentru a trăi, nu poți decât trăi, pentru a visa, două planuri ce se ating prin ființare și emoție. Citind poemele lui Florin Dochia, trăiești…

Carpe diem!