Profesorul Mircea Flonta – astăzi academician – a fost, în tinerețea mea, mare- le meu mentor. Am urmat cursul său de Epistemologie de la Facultatea de Filosofie a Universității București într-o stare de permanentă uimire, confirmându-l pe Platon care spune că din uimire se naște gândul filosofic.

Nici prin minte nu îmi trecea, până când am stat în amfiteatrul de la a cărui catedră vorbea Mircea Flonta, că există o atât de misterioasă și complicată relație între subiect și obiect, convins fiind că actul cunoașterii are simplitatea respirației. Ei bine, lucrurile stăteau cu totul altfel și, dacă m-am hotărât să încerc a fi scriitor, acest fapt s-a datorat minunatului meu profesor.

Dacă ai audiat cursurile lui Mircea Flonta și nu poți fi fizician, măcar poți deveni poet. (Recunoașteți aici ecoul celor spuse de Victor Hugo: J’aurais été soldat, si je n’ étais poète).

Au trecut mulți ani de atunci și am tot visat că voi face un interviu cu omul care mi-a influențat cel mai mult felul de a gândi și, implicit, de a fi, care m-a determinat să fiu atent la cuvinte, la încărcătura lor semantică și emoțională, să nu le cred de la prima ve- dere, dar (am dedus eu) să le accept imediat atunci când sunt îmbrăcate în haina poeziei.

Cuvintele „civile” sunt înșelătoare, asta am învățat de la profesorul Flonta, iar prin ricoșeu, că, atunci când sunt poetice, cuvintele nu mint niciodată.

Poezia este cunoaștere.