Chip de înger în cenușă

negrul devine tot mai întunecat

contur de doliu în oglindă, contur de om îndurerat

în liniștea mută se zbat gândurile

în ceața sufletului se zăresc doar ridurile

insomnii pictate într-un etern pământ

ființa-i presărată lângă dragoste, în mormânt

trup plin de trudă rămâi

iar suflet simplu aripi îți pui

beția durerii ți-a fost zidită-n ochi

cum mintea se pierde și în bătrânețe te îngropi

 

timpul, enigma vulgară ce otrăvește omul

căutăm vicii și vise să ne umple golul

într-un tablou festiv se pierde un suflet

rămânem în noapte cu un trist cuget

chip ruginit pe perna somnului etern

rămâi întipărit în minte ca un refren

în loc se oprește clipa

când zâmbetul naiv ne încălzea inima

acum doar pregătiri de jale

rămâne doar o pereche de mâini reci și goale

unde se duce întreaga viață a unui om rămas fără speranță?

unde dorim să ne găsim când nici trupuri nu o să mai fim?

în umbre împletim regrete ireversibile

iar pe mormânt lăsăm garoafele singure

mila spre chipul inocent ce a iubit bunica

când nu știi ce să faci și faci nimica

cum dispărem într-un moment și lăsăm un gol adânc?

cum tot ce facem și avem devine doar un gând?

uitați într-un final rămânem în pământ

dar nici acolo mult căci n-avem legământ

într-o continuă eroziune între viață și nimic

cădem pradă destinului sălbatic

condoleanțe bătrâneții și stop morții

căci cad capete rămase doar cu numele pe piatră,

unele îmbibate în boală, altele în ghinion

iar inima se distruge părticică cu părticică

prin teama de moarte ne distingem ca om

miroase a cadavru într-un soare monoton

atâtea sentimente și amintiri rămase seci în tron.

 

Venin

caut umbre, dar niciuna nu se aseamănă cu demonii mei

pe patul de lavandă visez la paradisul femeilor

lăsăm în urmă parfum de promiscuitate, dar ne considerăm zei

ne împletim pe coloana vertebrală a tiranilor.

 

vindem sufletul pentru o fărâmă de tristețe

și refuzăm o seacă moarte

regret că nu am pictat cerul în tinerețe,

când vântul îmi cânta la porțile sufletului gânduri deșarte.

aș vrea să mă înec în eleganță, dar mă feresc de eternitate

mă tem de jocul de cuvinte și de șahul plin de gesturi mate

în ruina reflexiei simt doar răni acoperite cu speranțe

devin un simplu călător între durere și nuanțe.

 

suntem victime în artă

între durere fizică și psihică aud o intonație înaltă

manipulăm fluturii interni să ne dea sens vieții –

în final ne pierdem în șerpi și viermi vineții.