MORMINTELE VORBESC

Mormintele vorbesc alene

Printr-un suspin de crizanteme

Cu veșnicia-n care toate

Cuprinse-s în singurătate.

 

Cei morți vorbesc acelor care

Umblând pioși pe o cărare

Își amintesc cu drag de-acei

Plecați în pace dintre ei.

 

„– Noi am trecut peste nevoi,

Ce suntem noi veți fi și voi,

Dar nu se trece orișicum;

Doar de trăiești vei știi și cum!”

 

PAȘI POTICNIȚI

Ca un fum dintr-o țigară

se împrăștie puterea

fiecărei zi ce trece,

nimeni nu mai vrea porunca

logicului „A Urma”.

Lacrimile atârnate

de frânghiile luminii

  • nori de zdrențe –

își sugrumă libertatea

gravității

și tristeții.

Bocetele sugrumate

lângă catafalcuri goale

nu-și mai plâng

decât destinul.

Drumului i-e dor de casă;

vatra doarme fără visul

fiului rătăcitor.

 

Mâinile-s împreunate

 

 

VITA BREVIS

Străzile se-nchid în urma

Celui ce ascunde frica

Mielului pierdut în turma

Dintre Moarte și Nimic.

 

Rugăciuni se pierd prin spice:

Unul tace – altul zice

Ce trecutul îi prezice;

 

Apoi tăcând flămânzii-n cor

Se-opresc în zori la abator.

Nu e frică, nici curaj,

Doar speranță de furaj –.

Mâinile împreunate

Se desprind de suferința

Greului lăsat în suflet

De o coamă și-o copită

Părăsită,

Adormită…

Satul a rămas în urmă,

Drumurile desfundate

Și-au pierdut farmecul vremii,

Casele mici

Case plăpânde

Și-au pierdut grinzile sure

Și obloanele și lumea

Forfotindă –

și pe mine.

 

Nu mai știu unde mi-e casa,

Am uitat cum se pășește

Într-un sat în care muma

Își aruncă pruncii-n baltă

Într-un sac legat la gură.

 

 

CURCUBEU

Un vers s-a înălțat spre cer

Căzând pe pomi ca un mister

Prin degetele unui zeu

Sclipi pe cer un curcubeu.

 

Metafore se-adună-n stele

Sclipind mai tare printre ele,

Sclipind în ochi ca dorul meu

Dup-un adânc de curcubeu.

 

Dactilele străbat lumina

Din Israel pân’ la Medina

Unde profeții-n semizeu

Așteaptă clipa-n curcubeu.

 

Cuvântul cade pe pământ

Nici prea frumos și nici prea sfânt,

Ca un profet în mausoleu:

 

Cuvântu-i doar un curcubeu…

 

 

 

O, DOAMNE!

Ești liniștea dintre cuvinte,

Ești intervalul dintre dangăte de clopot,

Ești liniștea din susur de izvoare

Și zorile ce nu au să apună,

Ești veșnicia întrupat-n toate

Ce sunt și ce nu sunt pe astă lume!

 

Cum pot să mă aplec privirii

Tale Când totu-n jur, și dincolo de ființă

Tu strângi în brațe și-mi visezi adâncul

Trecutelor și viitoarelor maree

Ce-ar îneca ce nu mai pot cuprinde?

 

Cine ești tu, acel ce palid, trist

Copilul și-a jertfit ființei noastre

Netrebnice și fără umilință?

Cine ești tu, lumină ce n-apune?

 

Eu nu te știu, dar

Tu mă știi pe mine

Căci sunt amurgul tău de conștiință

Și nu mă lași inert între cuvinte

Ci mă împaci cu ele să te chem!

 

Cine ești tu? Ești veghe ființei mele?!