***
La umbra adevărului sunt liber
M-apasă doar nedumeriri
E lungă calea spre a înțelege
Când de sub nori nici ploaie nu e.
Lumea se zbate în tăceri
Orașul e pustiu, iar casele sunt triste
Oamenii cu frica-n sân mai speră
Să fie ce-au dorit și nu-s
În vremi ce drumul e doar dus.
***
Mirele clipei întârzie
S-a pierdut la taclale
Mieii zăpezii se zbat în tăceri
Amurgul e searbăd și fără de rost
În spațiul în care orașul e mort.
Scârbavnice păsări ce fulgeră negru
Ascund dedesubt un cer fără rost
E gri peste tot, ca-n iernile grele
Cu neaua dorită înfrântă de vânt.
Sub pături, cearceafuri golite de forme
Mai poartă un iz de iubire nebună
E mort totul în jur și se-așteaptă
O noapte mai scurtă și o viață mai dreaptă.
***
Gemetele neputinței ciobind speranța, părți din ea plutind aiurea
Ca și cum ar fi vrut să izvorască patimi, însă locul nu era propice
Lucea a soare sub ceața gândurilor și voia bună căuta alinare
Cufundată în tăceri, luna trecea printre arbori într-o căutare fără sens
Pe pleoape avea zefirul care-i cânta ode. Indiferentă și rece, se ploconea apusului
***
Precum în poveștile altora, ideile bune, chiar adevărate ies din minte în schimburi
Împodobesc fără hoinăreală gândurile. Și dacă ar fi numai ale mele, acestea
Ar uni sub priviri câte o bucată de ceață, să nu mai văd mirările nevinovate ale altora
Ca și cum s-ar zice, nu tot omu-i prost, iar dacă sub cuvinte ar fi un martiriu
Tot n-ar învinge boala dragostei fățiș, ci numai prin cuvinte meșteșugite
ar aduce-o la mal teafără…
***
În foile albe, așezate în teanc, versurile se ascund în grabă
Așteptarea e lungă, teancul e gros, afară e frig.
Nu mai sunt locuri în parcarea scriitorilor,
stau unul peste altul fără să cadă, unul mai jos, altul și mai jos.
Prin aer plutesc metafore ca un praf alb, n-au unde să se așeze…
E prea sever timpul oprit în epitete. Hexametrii s-au sinucis pe rând…
***
E ca un zâmbet adierea, umbra lacului prelungă,
În zilele ce tac într-un transfer abia simțit de alb.
E o vreme tristă a schimbării, cu aripi negre nepereche
Gândurile topite în întuneric, nu pasc deloc iluzii
Pustiul dinăuntru se varsă valuri în afară
E un verde prea bolnav să mă primească
Și trec stingher prin vânt, pe poduri șubrezite
Speranțe-ngemănate ce n-au un țel anume
Duc prea departe liniștea, tăcerea-i prea adâncă
***
Drept, ca un fel de a zice, la pânda vremii să stai
De veghe la nașterea unei realității dincolo de cunoaștere
Adică urcând mai sus în zilele fără speranțe
La capătul străzii unde se adună lumea
În părculețul fără lumini și cu bănci șubrede
Unde râsul ei, ca și cum n-ar fi griji, plutește pe alei
Cu umbra viselor ce vor veni spre lumină.
Doruri ce nu tac în ascunzișuri se ascund ba-ntr-un trup, ba-n altul
Incertitudinile faptei plutesc în gând, unde sunt toate mai ușor de făcut
Precum versurile, poemul cel mai bun e cel pe care încă nu l-ai scris.
Comentarii recente