***

La umbra adevărului sunt liber

M-apasă doar nedumeriri

E lungă calea spre a înțelege

Când de sub nori nici ploaie nu e.

Lumea se zbate în tăceri

Orașul e pustiu, iar casele sunt triste

Oamenii cu frica-n sân mai speră

Să fie ce-au dorit și nu-s

În vremi ce drumul e doar dus.

 

 

***

Mirele clipei întârzie

S-a pierdut la taclale

Mieii zăpezii se zbat în tăceri

Amurgul e searbăd și fără de rost

În spațiul în care orașul e mort.

Scârbavnice păsări ce fulgeră negru

Ascund dedesubt un cer fără rost

E gri peste tot, ca-n iernile grele

Cu neaua dorită înfrântă de vânt.

Sub pături, cearceafuri golite de forme

Mai poartă un iz de iubire nebună

E mort totul în jur și se-așteaptă

O noapte mai scurtă și o viață mai dreaptă.

 

***

Gemetele neputinței ciobind speranța, părți din ea plutind aiurea

Ca și cum ar fi vrut să izvorască patimi, însă locul nu era propice

Lucea a soare sub ceața gândurilor și voia bună căuta alinare

Cufundată în tăceri, luna trecea printre arbori într-o căutare fără sens

Pe pleoape avea zefirul care-i cânta ode. Indiferentă și rece, se ploconea apusului

 

***

Precum în poveștile altora, ideile bune, chiar adevărate ies din minte în schimburi

Împodobesc fără hoinăreală gândurile. Și dacă ar fi numai ale mele, acestea

Ar uni sub priviri câte o bucată de ceață, să nu mai văd mirările nevinovate ale altora

Ca și cum s-ar zice, nu tot omu-i prost, iar dacă sub cuvinte ar fi un martiriu

Tot n-ar învinge boala dragostei fățiș, ci numai prin cuvinte meșteșugite

ar aduce-o la mal teafără…

 

***

În foile albe, așezate în teanc, versurile se ascund în grabă

Așteptarea e lungă, teancul e gros, afară e frig.

Nu mai sunt locuri în parcarea scriitorilor,

stau unul peste altul fără să cadă, unul mai jos, altul și mai jos.

Prin aer plutesc metafore ca un praf alb, n-au unde să se așeze…

E prea sever timpul oprit în epitete. Hexametrii s-au sinucis pe rând…

 

***

E ca un zâmbet adierea, umbra lacului prelungă,

În zilele ce tac într-un transfer abia simțit de alb.

E o vreme tristă a schimbării, cu aripi negre nepereche

Gândurile topite în întuneric, nu pasc deloc iluzii

Pustiul dinăuntru se varsă valuri în afară

E un verde prea bolnav să mă primească

Și trec stingher prin vânt, pe poduri șubrezite

Speranțe-ngemănate ce n-au un țel anume

Duc prea departe liniștea, tăcerea-i prea adâncă

 

***

Drept, ca un fel de a zice, la pânda vremii să stai

De veghe la nașterea unei realității dincolo de cunoaștere

Adică urcând mai sus în zilele fără speranțe

La capătul străzii unde se adună lumea

În părculețul fără lumini și cu bănci șubrede

Unde râsul ei, ca și cum n-ar fi griji, plutește pe alei

Cu umbra viselor ce vor veni spre lumină.

Doruri ce nu tac în ascunzișuri se ascund ba-ntr-un trup, ba-n altul

Incertitudinile faptei plutesc în gând, unde sunt toate mai ușor de făcut

Precum versurile, poemul cel mai bun e cel pe care încă nu l-ai scris.