V. Negare…

S-a întunecat și azi! pe cer, văd numai stele,

nu văd lumina ta, nu simt căldura ta…

sunt toate reci ca ele,

și vrei s-adorm din nou fără să știu de tine,

fără să îți văd chipul, fără să-mi fie bine…

Nu am peniță să-ți mai scriu iubirea ce ți-o port.

Ne-am stins în Doi, când ai plecat, ne-am stins de tot,

lăsând în Noi o junglă-n care nu mai rage nici o fiară,

albastrul Pelikan mi s-a uscat în călimară,

stiloul… înecat și el, în praf, pe policioară,

a amuțit!

 

Tăcerile s-au regăsit

îmbrățișând, în palide nuanțe ca de ceară,

albul suprem…

Exact, această foaie goală…

în care mint, și mint, și mint… și mint într-una!

Mă mint că astăzi nu, dar Mâine răpesc Luna,

înveșmântat pe tâmple cu nopțile din zile,

când cenușiul vremii, uitarea din privire,

ridică ziduri false lipsite de iubire…

în amăgirea gândului că totu-mi va fi bine.

 

Chiar dacă eu,

mă simt același Eu, privindu-mă-n oglindă,

nu-mi recunosc nici suflul, nici fața suferindă,

cum barba poate îmi este, astăzi mai sârmoasă,

pleata mai căruntă,

privirea un pic mai ștearsă,

mâna tremurândă, îmbătrânit de vânturi

tu, lună, mi-ai fost Lună în câte vieți și rânduri,

fumând aceleași gânduri care nu cuvântă

nu am uitat să-ți scriu, dar mâna nu m-ascultă…

 

 

VI. Întuneric în culori

 

C-un geamantan, nimic pe buze și liniște în buzunare,

cu pași răriți prin cheag de frunze, sub lampa unor felinare,

răzbești pustiul de-înconjoară tăcerile ce zbiară surde…

și Miezul Nopții intră-n gară, iar tu-i răpești din ochi secunde.

 

C-o frumusețe uimitoare, dintr-un tablou din alte vremuri,

dintr-un pastel lipsit de soare, în lumina ta parcă cutremuri

întregul cer lipsit de stele și negura, fum ce-l ascunde

pe întregul drum al vieții mele, ești rodul viselor fecunde.

 

Ne despărțim în astă noapte, tu, Lună, mergi pe drumul tău,

păstra-voi în caiete șoapte, într-un sertar… păreri de rău,

și amintirea ta în versuri ce începeau cu „ a fost odată…”

o gară între universuri pe o linie de tren uitată.

 

Privesc albastrul întuneric din largul necuprins al zării,

când astrul nopții, luciferic, își mișcă clipele uitării,

prin ceasul spânzurat de grindă cu minutarul ruginit

mai poate Timpul să-mi aprindă în inimă un ticăit?

 

Epilog…

Sfârșit de iarnă, de poveste, de cerneluri și iubiri,

din tot ce a fost azi nu mai este decât vânt, praf și amintiri.

aprind țigara, închid ochii, tot întunericul dispare…

pe o foaie albă, alte rochii, Tu, lună azi și mâine… soare.