Consorțiu

Hrănește-mă cu mâna ta!

Mâna ta să-mi fie sabia lui Saladin,

să-mi fie consoarta anilor lumină

și până la pământ,

să-mi fie plecată închinăciune,

născută din vântul de sud.

Să stăm în jurul mesei,

de parcă am sta în jurul universului

să ne ospătăm.

 

Dar nu miel – n-am vrea

să-L sacrificăm pe Dumnezeu…

 

Sură despre dor

Dorul meu – un copil plămădit în foaierul unui erg,

Un mirador pe care poposesc șoimii tăi yoghini,

O patimă neștearsă, într-o misivă, de ochiul tău imberb,

Un ultim devot răstignit… printre spini,

O geamie în care sufletele nu mai au descântec,

O rază de lumină, așteptând în arcul răsăritului,

O noapte-n Marrakesh ce încă-mi arde-n pântec,

Dorul meu – un iatagan ce-atârnă deasupra capului.

 

 

Mireasa freudiană

Destinele noastre par a se dizolva

unele în altele,

ca și cum ar fi pictate în tehnica sfumato,

sub auspiciile unui creator priceput;

același creator care răstignește

surâsul femeii

pe un fundal cu orizont asimetric,

iar apoi își vinde capodopera ca suvenir

în lumea de dincolo.

Numai destinele unora se despică

și lasă lumina să zacă în suflete,

ca într-un sarcofag;

altele se închid,

iar întunericul le pândește viața,

ca pe o mireasă freudiană.

 

Apus morganatic

Prin ochii noștri curg

păcatele lumii,

tocmai până în liniștea stenică

de la marginea trupurilor.

Printr-un vis treaz

se strecoară suflete

ce așteaptă ivirea zorilor

din spatele cortinei.

O căsătorie morganatică

ne pângărește apusul;

și totuși, dincolo de scenă,

un nou prunc surâde

culegătorului de suflete.

 

 

Haos primordial

Când dogoarea ne stăpânește setea,

cheltuiește-ți pașii prin rostul umbrelor.

Toți suferim de setea mortului…

De aceea am uitat la ferestre

paharele cu lumină.