Ți-am îmbrățișat vocea ca pe o arhivă de frici

m-a trezit sunetul și reflexia ciocanelor din lemn tăbăcind zile vechi,

îmbrăcând în orașe de frig eschimoși ai zilelor noastre.

locurile prin care ne plimbam sentimentele în lesă,

latră la noi, mușcă.

mecanismul vieții rotește amețitor prin fața câinilor urletul intermitent,

sparge barierele sunetului, retina,

ferestrele de la stradă.

coboară în mine somnul scări imaginare,

vâslesc limbile ceasornicului prin ape sălcii.

sânge și dale, sânge și mâl,

pielea de șarpe lepădată între vis și realitate.

zidul crește ca o ciupercă fantastică în locuri umbroase.

un ecran cu pixeli prea mari pentru a putea fi privit de aproape

e iubirea.

stăm la distanță de primul murmur al luminii,

raze laser decupează, random, trupuri,

potrivesc piesele unui puzzle fără imagini.

 

ne salvează forma de apropieri imediate,

ne salvează apropierea de forme acute ale uitării.

 

DMT

ce ai pus în note?

când degetele îți ating clapele,

ale mele se mișcă, imperceptibil, în aer,

ating paravanul dintre lumi.

 

privesc prin gaura cheii cum te dezbraci de forme;

baie în acidul cosmic primordial.

mă apropii, îți lași capul pe umărul meu.

aparatele indică activitate intensă în emisferele cerebrale,

gândurile noastre comunică.

sferele s-au contopit acolo unde nimeni nu s-ar fi așteptat.

trecutul și viitorul, frați siamezi.

trăim timpuri diferite,

doar degetele ni se ating în somn, cabluri secționate de scurtcircuite,

scântei în noaptea furtunoasă,

buricele lor nasc cercuri concentrice pe suprafața apelor.

 

gheizerele de pe Marte ne sunt jacuzzi,

în aburul lor se lăfăie memoria colectivă.

gândesc la cald în preajma ta,

eu, ultimul iceberg,

program înghețat de task manager-ul planetei,

pentru a rula fluent jocul pieirii.

 

Dulceatză

mă ucide gândul că, deocamdată,

nu m-am împrietenit pe facebook cu iubirea vieții mele.

stă offline, dezamăgită (probabil)

de ofertele la cartele prepay cu internet limitat.

 

firmele de cablu o curtează în locul meu

, îi pun pliante de dragoste în cutia poștală,

îi bat la ușă, cot la cot cu martorii lui Iehova,

dar ea, nefiind religioasă, îi înjură printre dinți,

pleacă pe balcon să fumeze, singură,

țigări contrafăcute.

 

baby, iubirea mea e fără filtru, dar originală.

la nevoie, pot să-ți declar dragostea în klingoniană.

fă-ți cont pe facebook, Julietă fumigenă!

 

a fi sau a nu fi online, asta-i dilema.

promit că te las să duhănești în camera mea,

să nu răcești la iubire.

ne vom perinda, nopțile, printre sticle și pahare de vin,

pe covoare bătute în prealabil, cu sete,

în curtea blocului,

să nu faci silicoză atunci când le vei studia îndeaproape

-plămânii tăi sunt de-o importanță crucială pentru mine,

deasupra lor se află hot stuf-.

 

balconul e pentru romanticii nefumători și preludioși.

noi suntem pe treabă, direct la subiect,

iar predicatul ne rupe ficatul

(ia Slaboficat).

 

fă-ți cont pe facebook, dulceatză!

îți rezerv toate like-urile & dumnelike-urile,

acum și pururea și-n vecii vecilor

@dmin.

 

Ești atât de frumoasă

încât dacă ne-am întâlni pe stradă

te-ai îndrăgosti de mine.

am locui împreună, mi-ai face dulceață de mormoloci,

mi-ai croșeta haine din lâna broaștei.

 

inutil mă simțeam înainte de tine

ca un pitbull îmbrăcat în hăinuțe,

scos la plimbare de stăpâna octogenară într-o dimineață de august,

ca un domn care ascultă pricesne la boxa bluetooth scoasă în curte,

în timp ce scrollează pe telefon.

 

inutil mă simțeam și inutile erau mesajele de dragoste

trimise pe elitrele gândăcițelor de mai, sub formă de versuri,

pe celălalt continent al plămânilor unei femei,

afectați de tutunul prost (calitativ), rulat în foițe transparente.

tutun fumat la cafea, sau după futaiuri cu gangsteri închipuiți.

 

oh, my love,

eram un pitbull scos la pensie de către o băbuță cu alzheimer,

hrănit cu parizer, după toate luptele în care mi-am tocit simțurile.

eram conectat la toate boxele bluetooth din univers,

trăiam nebăgat în seamă pe membranele lor,

mă hrăneam cu vibrații înalte

și joase.

 

cădeam, mă ridicam, îmi purtam trupul aparent sănătos.

ignoră semnele nopților nedormite,

ale zilelor în care, plimbat în lesă,

am uitat să cer mai mult de la moarte.

 

 

ochi la ochi nu scoate corbul, știi bine.

lasă-mă să ascult muzici celeste în mansarda noastră 4/4.

discurile vechi sacadează la pick-up,

eu mi le pun în cap, alerg, iar ele se rotesc în bătaia vântului,

scot sunete.

stai lângă mine, vom fredona pricesne,

vom imita pașii bătrânilor de autobuz.

ei poartă măști chirurgicale scămoșate

care se mulează pe fălcile lor de buldogi triști, prost hrăniți cu oasele comunismului.

bătrânii se plimbă prin piețe, noi ne sprijinim tinerețile în cârje din note muzicale,

dansăm goi prin mansarde și troleibuze,

sau îmbrăcați în pulovere largi din lâna broaștei

în cămara cu magiun de mormoloci.

 

Photoshop

au trecut serile de vară cu terase luminate de globuri învelite în hârtii colorate.

s-au sfârșit serile de toamnă în care te căutam cu privirea

prin mulțimea de oameni consumatori de vată pe băț.

a venit iarna, iar eu mă opresc în dreptul cafenelei unde ne-am întâlnit.

mă apropii de geamul înghețat și suflu cu putere aerul călduț al disperării,

dar nu apari dincolo de sticla invadată de forme abstracte, matifiate de viscol.

îmi așez tristețea pe locul de lângă fereastră #veșnicgol.

 

e-un frig teribil în orașul încălzit cândva de inimile noastre.

a mea bate pentru ea, a ta pentru el.

ritmul acesta haotic va distruge mecanismul care susține pacea lumii.

vom fi găsiți vinovați de invazia Chinei de către roboțeii teleghidați de pe Marte

și de faptul că ‘nea Gigi nu mai câștigă la păcănele.

ne vor arunca, legați, pe podeaua mizeră a unor localuri insalubre,

părăsite, cu geamuri imense înghețate de viscol.

vom sfârși (acolo) abandonați de noroc.

 

dragostea noastră a fost un copil avortat (prea) târziu.

simțea durerea când ustensilele de fier îi smulgeau carnea,

ochii, membrele micuțe și rozalii, ca ale păpușilor de plastic cu care te jucai în copilărie.

născut și aruncat la gunoi, i-ar fi fost mai bine,

cineva l-ar fi găsit, adoptat,

ar fi trăit fără noi în instituții ale statului specializate cu menținerea în viață a dovezilor

palpabile

a greșelilor făcute de oameni, cândva, în trecutul lor glorios.

 

purtai în tine obsesia fatală a unei imagini învechite,

aproape resuscitabile,

înlocuiseși în diapozitiv fotografia cu noi,

filmul (din care făceam parte) încercai să-l ascunzi prin diferite locuri în care

ne plimbam.

purtai „cadavrul” în săculeți de tifon,

infuzai în creierul meu toropit de dragoste, drogul,

ceaiul acesta dulceag care mă developa în plină zi din realitate.

 

s-a stins odată cu serile de vară, de toamnă, de iarnă

, imaginea ta photoshopată.

mă regăsesc într-un anotimp benefic,

purgatoriu al devenirii,

tribunalul în care pot să te acuz de fals și uz de fals

în formă continuată.

 

Azi nu s-a întâmplat nimic

doar cerul și-a schimbat de câteva ori culoarea.

ai fost tăcută precum o catedrală în miez de noapte.

pași de călugăr în vis, clopoței de vânt și zăpezi tibetane.

m-a apelat cineva, dar te țineam în brațe ca în poemul acela…

adormiseși.

nu am notat numărul, a rămas la apeluri pierdute.

am dat volumul încet la viscol

să ascult la pick-up Bob Dylan – Blowin’ in the wind.

pe măsuța de cafea, cartea neîncepută, de la Radu.

geamul aburit.

azi nu s-a întâmplat nimic.

am măturat de zăpadă rafturile.

uite așa, fără să plec de lângă tine.

am reparat acoperișul și am uitat lada cu scule în nămeți.

la primăvară vom culege chei de paișpe înflorite,

muguri de ciocane și clești uriași până la nori.

vom regla mecanismele lumii.

dormi liniștită,

mai rămân puțin cu ale mele.

azi nu plec niciunde.

promit.