***

O frumoasă mamă cu fiul ei

Dorm în fiecare noapte-mbrățișați,

în buza nopții, luna risipită

înjunghiată de un vis!

 

Aștrii de metal se lovesc de tavan,

florile cerului amestecate cu mâna mamei

cern un cântec ușor de leagăn!

 

Dragostea se rupe de moarte

Și fiul întreabă cu-n murmur pe buze:

Mami, în noaptea asta,

de ce toate stelele tac?

 

***

Știu că sunt vinovat, că părul îmi albește iute,

iar iubirea ce o port s-a transformat în apusuri

mute, triste și nemaiîntâlnite!

 

Nu-mi dă pace toamna cu frunzele-i efemere,

iar ochii tăi îmi ascund atâtea lucruri și mistere.

 

Sunt vinovat că este dimineață cu rouă arsă-n soare,

o lacrimă rebelă scaldă riduri pe obraz,

sperând să-i dea o șoaptă și-un ton mai mult culoare.

 

Sunt vinovat pentru toate zilele și nopțile lungi și reci,

pentru fiecare stea căreia i-a dispărut lumina

și-a lăsat în beznă lumea, munții și infinitele poteci.

 

Culoare, mistere, speranțe și stele

ceruri despicate de zborul unei rândunele!

 

 

Futil…

Suspendat în dinții nopții,

cu tine… sau poate că nu!

 

Luna zace într-un sanatoriu,

unde stelele sunt îmbălsămate

și își iau doza de uitare

din câteva înghițituri și… gata,

te trezești într-un deșert al singurătății

unde soarele se preface

că nu te mai recunoaște.

Nebunul!

Visele mele se alintă prin ghetouri,

așa… poate se va îndura cineva

să pună preț pe ele și pe dorințele

pe care le țin închise într-un Burg al uitării

legate în lanțuri prăfuite cu durere.

Mâinile mele rătăcite

încercând să cuprindă izvoarele secate

acolo unde munții și-au culcat tâmplele

în poienile cu flori care au crescut

ca un veșmânt de plumb peste câteva oase.

Știu… nu sunt singurul

din dinții nopții

care tot adoarme și așteaptă

Și nu sunt nici ultimul

Care tot visează și încearcă!

 

 

Ritual matrimonial…

Mâna mea sfâșie cămașa ta de noapte,

brațele ne flutură.

Te ridic de șolduri cu-apucături de șarpe.

 

Cronos este mândru!

Vena îi pocnește

de sângele-i albastru

și stă lângă oracol

aproape dintr-un salt

sibila să o-ntoarcă

de-acolo… din neant!

 

Un sân de-al tău tresare

Pe buza-mi umezită,

Cearșeful prinde viață

ca dimineața înverzită!

 

Un spirit se ascunde adânc într-o fântână,

iar soarele răsare dând tribut la lună!

 

Cronică…

Universuri mâncate de ploi,

și raza unei luni sfărâmicioase

care vag despică timpul!

 

S-au stins ochii nopții

într-o tristețe aplecată

vegheată de o stea obosită!

 

La apus, magii călăreți,

iar după ei… umbra!

 

 

Stare…

Sunt singur… Cuc,

Mai cuc decât un sihastru

deși avându-se pe sine…

Sunt gol, un gol fără ecou

și stau într-un loc și-un timp

ce nu sunt ale mele.

 

Trec nopțile-n șirag

lung de mărgele,

nu duc nicăieri și nu opresc

niciunde, orbecăi și am ochii goi…

Că ieri și mâine sau azi

ori niciodată, se-ntâmplă

fără… voi!